Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată… prin septembrie 1927 un băiat pe care îl chema Ion D. Marinescu. Da, știm, anul 1927 a fost acum mulți, mulți ani, dar hai să îți povestim cum era pe atunci la școală. Ei bine, băiatul nostru, care tocmai începea clasa I, stătea îngândurat pe un scăunel, speriat de literele abecedarului.
Totul era schimbat. La școală i se spune Marinescu, nu Ionel, cum i se zicea acasă. În viața lui au intrat Domnul, Școala, Catalogul. Mama nu îl mai răsfață acum, ci îi spune că a venit momentul să descopere „abecetarul”.
Deși știe o mulțime de jocuri și îi place să meargă pe bicicletă, Ionel nu știe nici măcar cum să țină stiloul în mână, dar să scrie! Ce este un stilou sau, cum se zicea acum mai mulți ani un… condei? Ei bine, condeiul este un băț mic cu penița în vârf. Azi îi spunem stilou. Dar penița știți ce e? A, nu este o pană mică! Este o bucățică de metal, îngustă și ascuțită, care îi obligă pe copii să facă litere după model.
Și, nedespărțită de stilou e călimara. Călimara este o sticlă cu cerneală. De unde a mai ieșit și sticla cu cerneală, se tot gândea Ionel? Cerneala este o apă neagră care nu se mai folosește la nimic altceva, decât la scris. Îi dai drumul stiloului în cerneală și-l scoți înnegrit și cu el te murdărești pe degete, pe haine, chiar și pe nas.
Pentru Ionel, înainte de septembrie 1927, cerneala nu exista. Ce caută acum cerneala în viața lui? De dimineața până seara, nu-i vorba decât de cerneală și de alfabet. Și cerneala este peste tot. O ai întâi pe două degete, pe urmă pe cinci degete, apoi, trece pe mâna stângă, apoi pe obraz, iar seara, când te dezbraci, o găsești pe cămașă. Într-o zi, când a vrut să se spele de cerneală, a înnegrit și săpunul, și două prosoape, și cățelul care îi tot dădea târcoale.
Hai să îți mai spunem ceva! Stiloul lui Ionel e vrăjit. Până nu-l înmoaie în cerneală, el se mânuiește mai ușor decât o furculiță. Îndată ce l-a înmuiat, totul se schimbă. Se înfige pe caiet și se împotmolește, deși el trebuie mișcat ușor, numai cu trei degete. Și trebuie dus în sus, apoi dus în jos, apoi întors iar de jos în sus. Ionel se chinuiește în fiecare zi la masa lui mică de lucru, azi îi spunem birou: ba își împinge genunchii în masă, ba apasă cu cotul pe ea, ba se încovoaie din umeri, ba scoate limba, apoi îi vine să strănute. Zilele trecute, nu știu cum s-a sprijinit în toate astea, că au sărit deodată masa, scăunelul, cerneala și abecedarul, în zece părți, ca dintr-un arc, și Ionel a rămas în mijlocul camerei, pe spate, cu picioarele în sus.
Dar nu a scăpat. Le-a adunat pe toate la loc, a luat condeiul iar în mână, s-a aplecat deasupra caietului și, cu lacrimi în ochi, a început să scrie iar:
– Cum se face … a? îl întreabă mama
– A? … a, știu!, răspunde Ionel aplecându-se sub masă, de parcă acolo ar fi fost ascunsă litera a.
– Un cerc și o coadă, zice mama.
– Asta voiam să spun și eu … zice Ionel.
– Ia spune atunci cum se face b?
– Bî … bî… da, se face … bî … stai, că știu. E cu coadă de purcel!
– Desigur că e cu coadă de purcel, dar coada vine la final, nu se începe cu coada. Tragi o linie de jos în sus, de la stânga la dreapta fără să-i dai drumul, te întorci cu linia sus, de la dreapta la stânga, aluneci în jos, întorci în sus și faci ca o codiță de purcel… Ai înțeles?
Ionel tace.
– Ai înțeles?
– Mă doare aici, îngână Ionel, clipind din ochi și ducând mâna la frunte. E așa greu „abecetarul”.
– Ionel, corect se spune abecedar, nu abecetar, răspunde mama zâmbind puțin. Nu fi trist, le înveți încet pe toate, ia stiloul și hai să încercăm din nou.
Adaptare după un fragment din textul cu același nume de Tudor Arghezi
Un proiect susținut de Fundația Orange prin programul Lumea prin Culoare și Sunet
