Sigur că te-ai întrebat cum ar fi dacă ai putea să faci unele lucruri pentru totdeauna. Și… ce s-ar întâmpla dacă le-ai face? Ar fi bine sau rău pentru tine și lumea din jur? Să știi că nu doar tu, ci o groază de cercetători, înțelepți și iubitori ai Naturii, se întreabă asta. I-au și dat un nume acestui gând: să poți face ceva pentru totdeauna și să fie bine înseamnă sustenabilitate.Pare interesant, așa-i? Astăzi vei afla despre sustenabilitate, puterea magică de a face lucruri bune pentru totdeauna, într-o poveste care începe, ca toate poveștile, cu a fost odată…
Nuvela începe cu discuția dintre bătrână și ginerele ei, Ghiță, personaje care își duc viața între câmpia Aradului şi munţii Bihorului. „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit” spune bătrâna, în timp ce pe Ghiță îl definește dorinţa de schimbare si spiritul de aventură. Bătrâna nu-şi impune autoritatea, ci emite un avertisment, așa că Ghiţă are libertate de alegere şi, deci toată răspunderea, așa că hotărăşte fără ezitare să-şi urmeze dorinţa. De la Sfântul Gheorghe, acesta arendează Moara cu noroc, o cârciumă situată într-un loc pustiu, dar care le pare noilor locatari un loc frumos şi binecuvântat in care se pot câștiga bani multi. Hanul este aşezat într-o vale dezolantă, în care se intră şi din care se iese foarte greu, poartă spre locurile rele, pline de capcane. Spaţiul fizic este întregit de cel uman, dominat de lumea porcarilor ce-şi mână turmele prin pădurile de stejar din jur.
La început lucrurile merg bine: în fiecare sâmbătă oamenii îşi numără banii, iar duminica bătrâna merge la biserică. Momentul care tulbură viaţa tinerei familii este apariţia înfricoșătorului Lică Sămădăul. El soseşte la han într-o luni dimineaţa si, după ce le priveşte pe tânăra Ana şi pe mama ei, doreşte să afle cine este cârciumarul. După ce se prezintă, autoritar, Lică îi cere lui Ghiţă să ţină evidenţa celor care se opresc la Moară.
A doua zi Ghiţă se duce la Arad, îşi cumpără două pistoale şi o slugă, pe Marţi, iar de la Fundureni doi „căţei flocoşi”. Ghiţă îşi dă seama că „la Moara cu noroc nu putea să steie nimeni fără voia lui Lică”, când la cârciumă poposesc câţiva oameni de-ai Sămădăului care îi cer lui Ghiţă să-i servească în schimbul a 5 grăsuni din turmă..
Pentru prima dată în viaţa lui, barbatul se gândeşte ce bine ar fi fost dacă n-ar fi avut nevastă şi copii, pentru ca să poată zice: „Prea puţin îmi pasă!”.
Deși Ana îl tot roagă pe soțul ei să plece din acel loc, Ghiță decide să mai stea. Următorul pas în relația dintre Ghiță și Lică se prefigurează atunci când Lică îi arată cârciumarului semnele turmelor sale şi îi cere să il reţină pe fiecare om care conduce o turmă. Sămădăul îi cere toate cheile casei, se duce la sertarul cu bani şi ia de acolo un teanc, fără să-i numere, spunându-i că sunt cu împrumut şi că o să-i înapoieze. Ghiţă îşi doreşte ca Lică să-l privească la fel ca pe un partener şi nu ca pe o slugă.
În tot acest timp, Ana se simte tot mai părăsită. De când se împrietenise cu Lică, Ghiţă devenise un străin. Atmosfera devine gravă în momentul în care Lică vine la moara însoţit de cei trei prieteni ai săi Buză Ruptă, Săilă Boarul și Răuţ și, luat de val, o invita la dans pe Ana. „Joacă muiere, parcă are să-ţi ea ceva din frumuseţe”, îi spune soțul său, iar ea se supune.
Seara, Săilă Boarul şi Buză Ruptă pleacă spre Ineu, Răuţ spre pădurea de la Fundureni, iar Lică hotărăşte să poposească la cârciumă deoarece doreşte să discute cu arendaşul evreu. In timpul noptii, Ghiţă aude lătratul câinilor şi vede pe geam un bărbat şi o femeie pe care nu-i cunoşte.
In plan pararel, cârciumarul se împrieteneşte cu jandarmii – în special cu Pintea – care vin tot mai des pe la cârciumă. Jandarmul îl anunță pe Ghiţă că în acea noapte doi oameni îl jefuiseră si batusera pe arendas. In acest context, Ghiţă e dispus sa mearga la Ineu ca să depună mărturie in sprijinul lui Lica, susţinând că a dormit la cârciumă si nu are cum sa fie implicat in jaf. In timp ce carciumarul e plecat, la moara soseste o vaduva ca de 28 de ani îmbrăcată în negru şi „de mână cu un copil ca de 5 ani, slab şi bolnăvicios”. Femeia porunceste să se înhame caii, în ciuda insistenţelor Anei, jandarmilor şi ale vizitiului de a rămâne acolo peste noapte.
În drumul spre Ineu, Ghiţă se gândeşte la toate legăturile sale cu Lică şi se simte vinovat „ca om însoţit cu un făcător de rele”. Dacă Lică este condamnat, Ghiţă poate fi acuzat de complicitate. Dacă Lică scapă, urmează răzbunarea.
După ce Marţi şi Ghiţă sunt interogaţi, iar Pintea o aduce pe slujnica Uţa, aceştia pornesc spre cârciumă. Pe drumul de întoarcere descoperă „trupul unui copil mort de o lovitură, pe care o primise, precum se vede, cu patul puştii în ceafă…” Spre miezul nopţii, Pintea găseşte și trupul femeii în negru, iar lângă ea se afla biciul lui Lică. Șirul victimelor continuă cu Hantl, unul dintre jandarmii lui Pintea, înjunghiat cu un cuţit care părea a fi al lui Săilă. La Buză Ruptă acasă se găseşte, în acest timp, o parte din argintăria furată de la arendaş, așa că Pintea se duce la comisar, în timp ce alţi jandarmi aduc vestea că Lică este în Ineu pentru că venise să întâlnească o doamnă de la Arad căreia avea să-i dea preţul unei turme vândute la târgul de la Zărand.
În faţa comisarului, Lică recunoaşte că văzuse cuţitul la Săilă şi că biciul este al lui, presupunând că îl uitase la Moara cu noroc. Lică neagă tot ce declaraseră ceilalţi oameni la anchetă, spunând că poate fi adevărat, dar el nu-şi aminteşte nimic, că argintăria arendaşului fusese pusă de altcineva, în mod intenţionat, în casa lui Buza Ruptă, iar despre biciul şi cuţitul găsite la locul omorului dădu din umeri. Spre surprinderea tuturor, Pintea repetă afirmaţiile lui Lică. În final, Lică „se află nevinovat; Ghiţă ale cărui purtări dăduseră loc la bănuieli, scapă în lipsă de destule dovezi, iar Buză Ruptă şi Săilă Boarul fură osândiţi pe viaţă”.
În zilele următoare, Lică îi aduce lui Ghiţă bani furaţi şi-i mărturiseşte că femeia a murit deoarece n-a vrut să vândă un lanţ care-i era foarte drag.
La rândul ei, Ana descoperă că bancnotele pe care le număra sâmbăta le văzuse la doamna în doliu, așa că i le arată lui Ghiţă care se duce cu ele la Pintea. Acolo el se înţelege cu jandarmul să-i ducă toţi banii primiţi de la Lică pentru a-i schimba cu alţii, iar cei însemnaţi să rămână dovadă.
In timpul acesta, bătrâna pleacă împreună cu copiii să petreacă sărbătorile de Paşti la Ineu, iar Ana rămâne la cârciumă alături de Lică. Deși supărat la început că nu a putut scăpa de ea, Lică se simte bine când vin lăutarii şi o ia la joc. La sfârşitul dansului, Lică o ţine pe Ana pe genunchi şi o sărută, iar Ghiţă îşi lasă soţia în braţele Sămădăului şi se duce după Pintea. In aceasta situație, Ana îi cere lui Lică să o ia cu el, văzând în Lică adevăratul bărbat, nu „ o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti”, cum e Ghiţă, însă Lică nu vrea sa aibă de-a face cu ea și pleacă pe cal, înfruntând o furtună de care abia se adăpostește într-o biserică.
Finalul nuvelei il surprinde pe Ghiţă întors acasă unde o găseşte pe Ana și o înjunghie cu un cuţit. La rândul lor, Lică şi Răuţ, din ordinul Sămădăului „îşi descarcă pistolul în ceafa lui Ghiţă” și dau foc hanului. Urmărit de Pintea, lipsit de puteri şi fără a putea trece râul umflat din cauza ploii, Lică îşi sfărâmă capul de trunchiul unui stejar uscat.
Luni la prânz, bătrâna şi copiii privesc zidurile afumate ale cârciumii: „Aşa le-a fost dat”.
Nu-i așa că e minunat să fii copil? Nu te grăbi să crești, oamenii mari au tot felul de griji pe cap. Râzi, aleargă, suflă în morișcă, pictează, joacă-te! Ai timp pentru toate! Și, mai ales, ai DREPTUL la joc și activități recreative. Un copil care învață să se joace va deveni un adult creativ, senin, gata să întâmpine provocările cu optimism chiar și atunci când trebuie să stea o tură la un joc. Acceptă că nu mereu trebuie să câștigi tu, că jocul e plăcut atunci când lângă tine sunt și alți copii sau adulți. Și ce dacă pierzi de data aceasta? Concentrează-te și data viitoare vei câștiga tu.
AFLĂ MAI MULTE!
SCANEAZĂ QR CODE -UL DIN FIȘA DE MAI JOS ȘI POȚI ASCULTA PODCASTUL ȘI ÎN LIMBA FRANCEZĂ!
EDUboost
podcastul de bună creștere susținut de
O scrisoare pierdută
Comedia în 4 acte începe cu o discuție între Ștefan Tipătescu, prefectul unui județ de munte, și Ghiță Pristanda, polițistul orașului, despre alegerile care urmează. Polițistul îi dezvaluie prefectului o întâmplare la care a fost martor în noaptea precedentă în timp ce patrula: Nae Cațavencu, rivalul prefectului, a intrat în posesia unui document important care îl va ajuta să fie ales în Camera Deputaților odată ce va fi făcut public.
-Ce-mi ordonaţi, coane Fănică? -Să-mi afli ce scrisoare e aia şi despre cine e vorba.
În scurt timp apare și Zaharia Trahanache, un apropiat al familiei Tipătescu, care îi povesteste prietenului său că Nae Cațavencu i-a arătat o scrisoare de amor a prefectului către Zoe, soția lui, dar e convins că e plastografie. Așadar, cel mai bine ar fi ca soția sa să nu afle despre această întâmplare ca să nu se supere.
– Fireşte că nu se poate; dar ţi-ai fi închipuit aşa mişelie… Nae Cațavencu, avocat din opoziție și directorul ziarului Răcnetul Carpaților, vrea să obțină candidatura ca deputat și, de aceea, îl șantajează pe prefect cu scrisoarea de amor pe care a luat-o cu viclenie de la Cetățeanul turmentat. La rândul lui, Cetățeanul Turmentat o găsise pe stradă după ce fusese pierdută de Zoe Trahanache.
Imediat după ce îl întâlnește pe Tipătescu, Zoe îi povestește speriată tot ce a auzit:
-Am aflat și eu! Sunt nenorocită, Fănică. Ce ne facem?
Folosind scrisoarea ca instrument de șantaj. Cațavencu vrea ca Zoe să își convingă amantul să îi susțină candidatura ca deputat, dar Tipătescu nu se lasă prea ușor convins să îl voteze în schimbul documentului compromițător. El îi ordonă lui Pristanda să îl aresteze pe Cațavencu și să-i întoarcă toată casa pe dos în căutarea scrisorii pierdute.
Lasă-mă… Dacă ambiţia ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus de ruşinea mea, de viaţa mea, lasă-mă! Să mor… spune Zoe, încercând cu orice mijloc să își convingă amantul să își voteze adversarul.
Într-un final, Zoe Trahanache, disperată că onoarea ei va fi compromisă, îl asigură pe Cațavencu de susținerea ei si a lui Trahanache.
Pe de altă parte, Farfuridi și Brânzovenescu, doi membri de seamă ai partidului, se tem de trădare: Să fie trădare la mijloc? Se întreabă Brânzovenescu, în timp ce Farfuridi îi raspunde: Eu merg şi mai departe şi zic: trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi!…
După ce vin să le ceară socoteală liderilor partidului, cei doi, convinși ca sunt trădați, trimit la Centru o anonimă prin care vor să informeze că se pregătește un complot în partid, pe care Tipătescu reușește să o oprească la timp. Ca și Cetățeanul Turmentat, ei sunt oamenii cărora trebuie să li se spună cu cine să voteze și sunt oricând gata să trădeze, la rândul lor, dacă este în interesul personal.
În tot acest timp, Zaharia Trahanache, personajul care le cere tuturor din jur „puțintică răbdare”, descoperă o poliță falsificată de Cațavencu, prin care acesta își însușise ilegal 5000 de lei de la fundația Aurora Economică Română, al cărei președinte era.
Tot acum apare de la Centru o dispoziție prin care li se cere tuturor ca Agamemnon Dandanache, un politician incult și fără scrupule, să fie ales cu orice preț pentru că și el, la rândul lui, găsise o scrisoare compromițătoare pe care o folosea ca instrument de șantaj.
Tipătescu deschide nervos și citește cu voce tare:
Cu orice preţ, dar cu orice preţ, colegiul d-voastră al II-lea trebuie să aleagă pe D. Agamemnon Dandanache. La întrunirea agitată din sala cea mare a primăriei, chiar în ziua alegerilor, Farfuridi și Cațavencu își rostesc discursurile, urmărind fiecare să-i atragă pe alegători de partea sa. Cele două tabere se încaieră, iar Cațavencu pierde pălăria în căptușeala căreia era scrisoarea. În acest timp, Cetățeanul turmentat găsește pălăria și crede că-i a sa. Când și-o îndeasă pe cap, observă ca îi este strâmtă și, dorind să o lărgească, desface căptușeala și găsește scrisoarea pe care i-o înmânează exact destinatarului: Zoe Trahanache. În această situație, Zoe intră în posesia documentului care i-a dat viața peste cap și îi cere lui Cațavencu să conducă festivitatea organizată în cinstea alegerii rivalului său, Agamemnon Dandanache sau Agamița Dandanache, cum i se mai spune. Pierzând orice șansă de a mai fi desemnat candidat și riscând să fie făcut răspunzător pentru falsul descoperit de Trahanache, Cațavencu acceptă pedeapsa femeii.
În aceste situații ridicole, Agamemnon Dandanache este desemnat candidat, folosindu-se tot de o scrisoare de amor găsită întâmplător. Spre deosebire de Cațavencu, care ar fi predat scrisoarea dacă ar fi fost ales, Agamiță Dandanache păstrează scrisoarea, deoarece considera că mai poate fi utilă și altadată.
În final, alegerea noului candidat este sărbătorită de ambele tabere. Toți se îmbrățișează, iar Cațavencu ciocnește câte un pahar în cinstea foștilor combatanți de parcă niciodata nu le-a fost dușman, rostind un ultim discurs:
(…) Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional!
Hai să repetăm împreună: că nu tot ce zboară pe internet se mănâncă. Că nu trebuie vorbești cu necunoscuți și în nici un caz să le dai datele tale personale. Dacă ești hărțuit, nu te izola, vorbește cu cineva de încredere. Nu participa la hărțuirea unei alte persoane. Explică-le toate astea colegilor și prietenilor tăi. Și, în general, încearcă să nu mai stai așa de mult pe internet, sunt atâtea lucruri extraordinare de descoperit pe-afară!
EDUboost
podcastul de buna creștere susținut de
Popa Tanda
Nuvela Popa Tanda nu începe cu „a fost odată”, așa cum se întâmplă în povești, ci cu o exclamație directă care te introduce în atmosfera textului scris de Ioan Slavici: „Ierte-l Dumnezeu pe dascălul Pintilie! Era cântăreţ vestit”. Ei bine, acest dascăl avea un băiat: om bun, corect și cu mult talent la cântat. Îl chema Părintele Trandafir și era fiul dascălului Pintilie din Butucani. Tare frumos vorbea omul acesta cu cei din jur și îi ajuta de fiecare dată când putea. După ce a studiat mult și a absolvit școala, s-a întors în satul natal pentru a fi preotul acelei comunități de oameni nici prea bogați, nici prea săraci. Un singur defect avea părintele Trandafir: spunea direct tot ce gândea.
Nu ai dreptate! îl auzeai din când în când în conversațiile cu sătenii.
Ba mai mult, se știa deja că părintele Trandafir îl înfrunta chiar și pe protopop, mai marele popilor, cel pe care nu e bine să îl contrazici. Dar părintelui nu îi păsa de această ierarhie, el spunea ce gândea și nimic mai mult. Mereu avea dreptate, dar asta nu l-a oprit pe protopop să îl transfere de la Butucani la Sărăceni „pentru buna înțelegere între credincioși”.
Ei bine, a fi preot în Sărăceni era cu adevărat o pedeapsă ținând cont de faptul că acolo niciun preot nu rezistase mai mult de 3 zile. Sărăceni era un sat situat pe Valea- Seacă, un loc între dealuri unde până și râul era secat, iar când, în sfârșit, râul din vale se revărsa lua totul în calea lui și transforma pământul în bălți cu broaște și sălcii. Deznădăjduiti, locuitorii din Sărăceni renunțaseră să mai muncească la câmp și deveniseră din ce în ce mai leneși. Casele stăteau să se dărâme, gardurile nici nu existau, iar oamenii își petreceau vremea lenevind. În vârful satului era biserica: o clădire veche și neîngrijită care abia se mai ținea în picioare.
Ce ne trebuie nouă biserică? Nici de preot nu avem nevoie! spuneau și gândeau sărăcenii.
Trebuie să îi ajut pe acești oameni să devină muncitori! se gândi părintele Trandafir, mai ales că și bunăstarea lui depindea de comunitatea în care se afla.
Așa că, la prima slujbă de duminică, părintele le-a vorbit deschis sătenilor, i-a încurajat să muncească pentru binele lor și le-a dat sfaturi, iar ei l-au ascultat cu multă atenție.
-Așa popă n-a mai fost în Sărăceni! îi spuse Marcu Florii Cucului vecinului său, Mitru.
-Popă, chiar popă, ca la un sat cinstit! răspunse Mitru.
Cu toată încântarea oamenilor, preotul și-a dat seama că interesul pentru predicile de duminică și pentru sfaturile de îndreptare trebuiau schimbate în Sărăceni, așa că a decis să schimbe strategia. A hotărât să meargă el din ușa în ușă către oameni și să nu mai aștepte să vină ei la biserică. „Când îl scoţi pe uşă, îţi intră prin gard; când astupi gardul, dai că sare peste gard şi îţi face mai multă pagubă, stricând şi streaşina gardului”.
Oamenii îl ascultau, se bucurau când îi băga în seamă, dar se întorceau treptat la vechile obiceiuri, așa că preotul a hotărât atunci să schimbe iar strategia. Dacă nu mergea cu vorba bună s-a gândit să folosească batjocura, adică să le atragă atenția în public de fiecare dată când observa că treburile nu mergeau bine: ba că unul nu își repara gardul, ba că altul umbla cu hainele murdare și tot așa. Atât de direct și de ironic era cu fiecare dintre ei, că aceștia ajunseseră să fugă din calea lui și să îl poreclească Popa Tanda. Chiar și așa, după doi ani de încercări, sătenii erau la fel de lipsiți de orice interes și leneși. Mai mult, unii începuseră să își batjocorească vecinii râzând de obiceiurile rele ale lor, dar tot nu se corectau pe ei înșiși. Supărați pe popă, oamenii l-au reclamat la protopop, însă acesta i-a dat dreptate părintelui și nu l-a mutat din Sărăceni.
Timpul a trecut și, odată cu el, au început să apară în viața părintelui tot felul de probleme: i s-a îmbolnăvit soția și a trebuit să aibă grijă de cei patru copii mici, de o casă tare sărăcăcioasă și hambare goale. Deși încerca să își ascundă tristețea, părintele făcea tot mai greu față situației în care se afla.
„Nu merge! grăi părintele Trandafir. Aşa nu merge!” își spuse într-o zi.
Le oferise tot sprijinul oamenilor din jur, însă familia sa avea de suferit. Așa că luă mai mulți oameni din sat și îi rugă să îl ajute. În scurt timp își lipi pereții casei, repară acoperișul stricat, gardul și poarta.
„-Stii ce, popă, eu ma gândesc că ar fi bine să sădim niște răsaduri de legume de-a lungul gardului”, spuse preoteasa într-o bună zi.
Să cultivi legume în Sărăceni? Părea de neimaginat, dar în câteva zile amandoi s-au apucat de treabă și au plantat ceapă, morcovi, cartofi, fasole, varză și porumb. Când au verificat straturile și au observat că semințele au încolțit au fost tare bucuroși. În locul rămas în spatele casei s-au gândit să planteze porumb și de la vorbă la faptă a fost doar un pas. De la Marcu au luat un plug vechi, iar de la Mitu, vecinul lui Marcu, doi boi slabi și cam obosiți cu care au reușit să are locul și să îl semene. În scurt timp, popa avea cai şi trăsură. Mai mult, el a învățat să împletească lese pentru caii lui și chiar să le vândă la târg pentru alții.
„Vremurile vin, vremile se duc: lumea merge înainte, iară omul, când cu lumea, când împotriva ei. Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel şi harnic”. Datorită exemplului pe care l-a dat, satul a înflorit. Oamenii i-au urmat exemplul, nu vorba, au început să muncească și să ducă la târg rodul muncii lor pentru a face rost de bani. Sărăceni devenise o mândrie de sat, cu oameni unul și unul.
Părintele Trandafir s-a bucurat de o bătrânețe frumoasă, înconjurat de copii și nepoți, trăind în bună înțelegere cu oameni și fiindu-le model de cinste, muncă si veselie.
Savais-tu que même les histoires vraies commencent par « il était une fois » ? Constantin Brâncuși est l’un des plus célèbres sculpteurs roumains de l’époque moderne et de l’art contemporain. L’artiste disait avoir toujours été inspiré par la simplicité, l’amour de la nature et le bon sens des Roumains, et ces valeurs se retrouvent dans toute son œuvre.
Le petit Constantin, cinquième enfant de la famille Brâncuși, est né le 19 février 1876 près de Târgu-Jiu. Maria et Nicolae, ses parents, avaient l’habitude de l’envoyer garder les moutons dans une bergerie, où il passait son temps à sculpter le bois et à écouter les histoires des bergers. Il a appris à sculpter le bois dès son enfance, auprès de son grand-père et de son père, qui fabriquaient toutes sortes d’objets nécessaires à la vie domestique, mais le petit Constantin allait transformer cet artisanat en art. Un jour, alors qu’il n’avait que sept ans, le garçon partit à pied vers Târgu-Jiu, avec l’idée de découvrir le monde au-delà de son village.
Pour gagner de l’argent, Constantin fut apprenti chez un teinturier de toiles et chez un vendeur qui lui faisait porter les lourds paniers des clients. Voyant son talent, son employeur, Ion Zamfirescu, l’aida à étudier à l’École des arts et métiers de Craiova. Après l’obtention de son diplôme, Brâncuși se rendit à Bucarest pour étudier aux Beaux-Arts.
— Tu es talentueux. Oserais-tu sculpter le buste du général Carol Davila, le célèbre médecin qui a transformé avec succès le système médical ? lui demanda un jour le docteur Dimitrie Gerota.
Bien que Constantin ait beaucoup travaillé pour ce buste et qu’il ait modelé le plâtre avec habileté, la commission chargée de le rémunérer décida que le buste n’était pas suffisamment réussi.
Triste et déçu, Brâncuși décida alors de quitter le pays, même sans argent. Il partit seul à pied vers Paris, à seulement 27 ans, rêvant d’étudier l’art en profondeur et de découvrir le monde.
Le voyage fut difficile : le jeune homme dormit souvent à la belle étoile, vendit sa montre et ses vêtements, lava la vaisselle dans des restaurants, endura la faim et le froid pour pouvoir continuer. Mais après un an, il arriva en France et s’inscrivit à l’École des beaux-arts.
En 1907, Constantin fut accepté comme apprenti dans l’atelier d’Auguste Rodin, un sculpteur français très célèbre de l’époque, souvent comparé à Michel-Ange.
— Reste travailler avec moi ! lui proposa Rodin après seulement un mois. — Maître, à l’ombre des grands arbres, rien ne pousse ! répondit fièrement Brâncuși, quittant l’atelier pour toujours. Je veux trouver mon propre chemin !
Ainsi, entre 1907 et 1910, Constantin Brâncuși réalisa trois grandes œuvres de jeunesse : La Prière (Rugăciune), Le Baiser (Sărutul) (dans sa première version) et La Sagesse de la Terre (Cumințenia pământului). Beaucoup de ses créations ultérieures furent inspirées par des personnes réelles. En plus de tous les visages sculptés par Brâncuși, l’artiste a également créé d’autres « formes pures » étonnantes par les sentiments qu’elles expriment : dynamisme, spiritualité, sensibilité, en plâtre, marbre, bronze et bois. Dans Le Baiser, il a utilisé la technique de la taille directe, et cette sculpture est considérée comme la première sculpture moderne du XXᵉ siècle.
Cependant, très peu des œuvres de Brâncuși se trouvent encore en Roumanie ; la plupart peuvent être admirées dans les plus grands musées et collections du monde. C’est pourquoi on peut dire sans aucun doute que Târgu-Jiu est une ville unique au monde. On y trouve l’ensemble monumental de la Voie des Héros (Calea Eroilor), réalisé entre 1937 et 1938. Presque tous les couples qui arrivent dans le parc central s’enlacent et s’embrassent en passant sous la Porte du Baiser (Poarta sărutului), puis poursuivent leur chemin vers l’Allée des Chaises (Aleea scaunelor), le long de laquelle se trouvent trente sièges en pierre que les gens ont associés à de nombreux symboles, tels que les mois du calendrier ou des moments de méditation sur la vie et même sur la mort. À Târgu-Jiu se trouvent également la Table du Silence (Masa tăcerii) et la Colonne sans fin (Coloana Infinitului), qui font elles aussi partie de l’ensemble sculptural connu de tous les Roumains. Celui-ci a été conçu comme un hommage aux héros tombés pendant la Première Guerre mondiale.
Après avoir achevé cet ensemble, Constantin Brâncuși quitta la Roumanie et se dirigea de nouveau vers la France. À cette époque commença la Seconde Guerre mondiale, durant laquelle la Roumanie fut soumise à un régime politique très compliqué et restrictif, qui n’encourageait ni l’art moderne ni la créativité. Bien que le sculpteur ait souhaité offrir à l’État roumain les œuvres qu’il avait créées, les communistes les refusèrent ; l’artiste légua donc son atelier et ses créations à l’État français. Aujourd’hui, son atelier parisien est transformé en musée et peut être visité.
Après le grand Brâncuși, il est resté plus de 200 sculptures et dessins ainsi que plus de 1 500 plaques photographiques. De son vivant, ses œuvres furent à la fois aimées et critiquées. Il participa à de nombreuses expositions en Roumanie, à Paris, Londres, New York, Amsterdam et Venise, et fut visité par des collectionneurs du monde entier. Il cessa de sculpter au début des années 1950 et s’éteignit le 16 mars 1957, à l’âge de 81 ans
Constantin Brâncuși
Rămâi cu noi pentru a afla povestea lui Constantin Brâncuși, unul dintre cei mai cunoscuți sculptori ai epocii moderne și ai artei contemporane.
Constantin Brâncuși i-a dăruit țării noastre ceva unic, scara către cer, Coloana infinitului, dar și o mulțime de alte lucrări pentru care este apreciat de întreaga lume. Artistul spunea că a fost întotdeauna inspirat de simplitatea, dragostea de natură și bunul simț al oamenilor din România, iar aceste motive se regăsesc în întreaga sa creație.
„Când eram copil am visat întotdeauna că zbor în copaci și în cer” declara marele sculptor care, de altfel, a avut o personalitate complexă pe care puțini oameni au cunoscut-o și înțeles-o.
O poveste bazată pe articole online și print, interviuri și documente din arhive publice. Ascultă și povestea lui Henri Coandă.
Vrăjitorul din Oz
Ca toate poveștile și Vrăjitorul din Oz începe cu o fetiță pe nume Dorothy și cățelul ei Toto, un blănos vesel și mătăsos. Ei locuiau în Kansas, în mijlocul câmpiilor întinse, într-un loc singuratic si lipsit de culoare, la ferma unchiului Henry și a mătușii Em. Casa era mică și sărăcăcioasă, fără pod, doar cu o pivniță mică săpată în pământ unde se puteau adăposti dacă se pornea vreun ciclon puternic. Așa începe povestea Minunatului vrăjitor din Oz.
Când orfana Dorothy ajunsese la casa unchilor, totul fusese dat peste cap. Nici mătușa și nici unchiul nu erau pregătiți de venirea unui copil vesel, pentru că ei uitaseră cum să zâmbească. Într-o zi, când ieși în pragul casei, Dorothy recunoscu privirea speriată a unchiului său. Urma să se întâmple ceva rău.
-Dorothy, intră repede în casă! S-a pornit vântul, se apropie ciclonul! se auzi dintr-o dată vocea gravă a unchiului. Mă duc să verific animalele!
– Hai în pivniță, Dorothy! strigă mătușa. Trebuie să ne adăpostim!
Dar cum să fugă, dacă Toto o zbughise din brațele ei sub pat și nu mai voia să iasă de acolo?
– Toto! Toto, Toto, vino aici!
Apoi, dintr-o dată, se întâmplă ceva ciudat. Ciclonul luă pe sus casa și o ridică în mijlocul vârtejului, în timp ce totul se zguduia atât de tare încât Dorothy căzu pe jos. Vântul asurzitor și puternic duse casa departe, departe, de parcă ar fi dus un fulg.
-Matușă Em, unchiule Henry! Unde sunteți?! Ajutor!
Dar degeaba striga. Trecuseră ore întregi de când Dorothy și Toto erau singuri în casa purtată de vânt. După un timp se auzi o bubuitură puternică. Casa aterizase pe pământ, iar soarele intra acum pe fereastra micuță, mângâind năsucul lui Toto.
Unde suntem? se întrebă Dorothy. Oaaaaaa, ce loc minunat!
Se aflau pe o câmpie verde, iar în depărtare se vedeau pomi fructiferi, păsări cu pene colorate, flori strălucitoare și un râu mic ce susura încet.
În timp ce se minuna, Dorothy observă câțiva omuleți destul de bătrâni îmbrăcați în albastru, cu pălării rotunde și clopoței, însoțiți de o femeie frumoasă și blândă.
– Bun venit în țara de la Răsărit, nobilă domniță! Îți mulțumim că ne-ai scăpat de vrăjitoarea cea ticăloasă! spuse un bărbat.
-Cu mine vorbiți? Eu? Nici gând! Eu sunt doar… Dorothy și n-am ucis pe nimeni!
– Tu nu, dar casa ta a făcut-o! adăugă femeia cea frumoasă. Privește spre colțul casei. Sub bucata asta de lemn sunt 2 picioare cu pantofi argintii și vârf ascuțit. Tocmai ai scăpat acest ținut de vrăjitoarea cea rea care îl stăpânea. Oamenii sunt acum liberi și îți multumesc.
-Poftim? Eu nu am scăpat de nimeni! E o greșeală! Pur și simplu ciclonul m-a luat pe sus, cu tot cu casă și m-a aruncat aici. O, Doamne, am căzut peste cineva! Nu am vrut să se întâmple asta!
-Nu îți face griji, vrăjitoarea era foarte rea și îi chinuia pe oameni.
– Dar tu de unde știi?
– Păi… și eu sunt o vrăjitoare, dar bună. Eu vin de la Miazănoapte. În Țara Oz erau 4 vrăjitoare înainte să apari tu. Două bune și două rele. Acum mai există doar o singură vrăjitoare rea, cea de la Apus.
– Înțeleg. Spune-mi, știi cumva drumul înapoi în Kansas? întrebă Dorothy când se mai liniști.
-Kansas? Nu am auzit, nu știu unde este locul acesta. Țara noastră, în care te afli acum, este înconjurată de un mare deșert, pe care nimeni nu l-a trecut niciodată, și de aceea nu știm ce este dincolo de el. În mijlocul țării noastre trăieste, în Orasul de Smarald, marele Oz. El trebuie să știe cum să ajungi înapoi în Kansas.
-Și cum ajung în Orașul de Smarald?
-Nu este greu de găsit, dar drumul este lung și plin de primejdii.
-Le voi înfrunta pe toate pentru a ma întoarce acasă. Mă ajuți?
În timpul acesta, bătrânica își scoase pălăria și, în mâinile ei, pălăria se transformă într-o plăcuță pe care era scris: Să meargă Dorothy în Țara Smaraldelor.
Tu ești Dorothy, deci, spuse vrăjitoarea. Vezi această potecă pietruită cu multe cărămizi galbene? Urmeaz-o fără să te abați de la ea și te va duce până la poarta Țării de Smarald. Încalță-te cu pantofii de argint. Acum sunt ai tăi si oricum, urâcioasa asta de vrăjitoare nu mai are nevoie de ei. Eu te voi apăra în drumul tău, micuțo.
Apoi vrăjitoarea cea bună o sărută pe Dorothy pe frunte și dipăru alături de omuleți. Acolo unde o sărutase rămase un semn luminos pe care Dorothy îl observă abia mai târziu.
Hai, Toto, pornim spre Orașul Smaraldelor să-l întâlnim pe Marele Oz.
Țara de la Răsarit era tare frumoasa! Casele, gardurile și acoperișurile erau vopsite în culoarea albastru, câmpurile erau pline de roade, iar oamenii erau veseli.
Trebuie să fii o vrăjitoare mare! îi spuse un om mai prietenos pe care îl întâlni în călătorie.
Eu? Nu! De ce?
Pentru că ai pantofi de argint și rochiță alb cu albastru. Albul e culoarea vrăjitoarelor.
Sunt doar o fetiță simplă, adusă de un ciclon aici, își spuse Dorothy în gând.
Zâmbind, Dorothy își continuară drumul și observă o sperietoare de ciori. Avea un cap simpatic din paie, ochi, nas și gură desenate, iar pe cap avea o pălărie veche, ascuțită și albastră. Dintr-o dată, fața sperietoarei se mișcă.
-Toto, tu ai văzut? Hei, tocmai ne-ai făcut cu ochiul sau mi s-a părut?
-Da, bună ziua!
-Vorbești?
-Sigur ca da, nu mă auzi? Ești bună te rog să mă dai jos de pe parul ăsta, că nu mă simt prea bine. Am o prăjină înfiptă în spate.
-Da, sigur, te ajut!
-Mulțumesc, acum e mult mai bine! Eu sunt Sperie-Ciori. Cine ești tu și unde mergi?
– Mă numesc Dorothy și ciclonul m-a luat din Kansas, m-a aruncat aici și acum ma îndrept spre marele Oz. O să mă ajute să mă întorc acasă.
– Cine este Oz?
-Este cel mai puternic vrăjitor și sigur va găsi o cale să mă trimită înapoi în Kansas!
Sperietoarea se uită în jur, apoi spuse:
– Ce interesant! Eu nu gândesc, pentru că nu am un creier. Acest Oz este atât de puternic încât dacă aș ajunge la el…ar putea să-mi dăruiască și mie un pic de creier?
-Cred că da. Vino cu mine și îl voi ruga pe Oz să te ajute. Să nu îți fie frică de Toto, nu te mușcă.
– Nu mi-e frică de nimic decât de… foc.
Și uite așa au pornit împreună, iar timpul a trecut rapid. După câteva ore, drumul a devenit din ce în ce mai greu, iar locurile din ce în ce mai neîngrijite. Cărămizile lipseau de pe potecă, iar Sperie-Ciori se împiedica mai mereu, așa că Dorothy trebuia să-l așeze mereu înapoi în picioare.
Nu îți face griji, nu mă doare, spunea mereu Sperie-Ciori. Și vrei să mai știi ceva? Mie nu îmi e niciodată foame, așa că am scăpat de grija aceasta omenească. În schimb, sunt trist că am capul umplut cu paie și că fermierul care m-a desenat mi-a făcut urechile cam strâmbe, un ochi mai mare și unul mai mic.
Ahhhhhh… se auzi dintr-o dată.
-Sperie-Ciori, Toto, cineva pare sa aibă nevoie de ajutor! Hai să mergem să vedem ce e!
Și așa l-au găsit cei trei prieteni pe Omul de tinichea despre care vei mai auzi în această poveste. El stătea înțepenit ca o statuie, ținând în mână un topor.
-Ești bine? Cum te putem ajuta?
-Hmmmm, hmmm. De un an aștept să mă ajute cineva. Adu un bidon cu ulei din casa aceea de pe deal și unge-mi încheieturile.
– Am înțeles. Ești din metal, ai ruginit și ai înțepenit aici! spuse fetița, turnând ulei peste balamale.
-Mulțumesc! Ce ușurare! Vă mulțumesc din toata inima… desi, din păcate, nu am așa ceva! Unde mergeți, prieteni?
– Suntem pe drum spre Marele Oz, spuse fetița. Vrem să îl rugăm să ne ajute,
Merg și eu cu voi, o să-l rog pe vrăjitor să îmi dea o inimă ca să pot simți și eu ceva! Iau și toporul ca să ne putem croi drum mai ușor prin pădure.
Sigur, hai cu noi, spuse Sperie-Ciori. Dar de ce crezi că inima e cel mai important lucru? Eu cred că mintea, creierul este mai important. După cum vezi, eu am capul umplut cu paie.
Inima e cea mai importantă! Acum mulți ani eram un om ca toți oamenii. M-am îndrăgostit și de o fată care locuia cu o bătrână tare răutăcioasă. Ea nu voia ca fata să se mărite, așa că s-a dus la vrăjitoarea cea rea de la Răsărit și i-a promis două oi și o vacă dacă ne împiedică să ne căsătorim. Atunci vrăjitoarea mi-a descântat toporul și a făcut în așa fel încât să-mi cadă peste mâini, picioare, piept. Și, vai, ce tragedie! Așa mi-am pierdut inima și dragostea pentru cea mai frumoasă fată. Deși un tinichigiu mi-a construit corpul, inima nu se poate face din metal. Și… cum poți să iubești fără o inimă?
Înțeleg… spuse omul de paie, dar eu tot creier o să cer pentru că un prost nu ar ști ce să facă cu o inimă, chiar dacă ar avea-o.
Iar eu voi cere inimă pentru că nu mintea te face fericit, ci inima.
Și uite așa cei trei prieteni și-un cățel au pornit mai departe spre Oz. Și cum mergeau ei prin pădurea cea întunecată au auzit dintr-o dată un răget îngrozitor, apoi, în fața lor a apărut un leu mare cu gheare ascuțite.
Nu te apropia de Toto! țipă Dorothy! Ar trebui să îți fie rușine să te pui cu un sărman cățeluș, în timp ce tu ești ditamai dihania!
– Nu voiam să îl mușc, răspunse leul, frecându-și botul cu laba. Eu sunt foarte fricos, nu merit sa fiu numit regele animalelor, mi-e frica până și de umbra mea, miorlăi leul ca o pisicuță.
– Uh, înțeleg, dar nu e corect ca regele animalelor să fie un laș. Vino cu noi, poate Vrăjitorul îți va da și ție curaj!
Așa că au pornit toți către orașul Smaraldelor. Fiecare dintre ei spera să primească de la marele vrăjitor ceea ce îi lipsea: Omul de Paie, ceva minte, Omul de Tinichea, o inimă, iar Leul cel fricos, puțin curaj! Dorothy și Toto voiau înapoi acasă. După un drum greu, cu păduri stufoase și prăpastii, prietenii întâmpinară un nou obstacol: kalidahii, niște fiare monstruoase cu trup de urs și cap de tigru. Și aceasta nu a fost singura peripeție prin care au trecut prietenii. A trebuit să străbată un lan plin cu maci care adormeau orice ființă în carne și oase, s-au întâlnit cu regina șoarecilor de câmp și chiar l-au pierdut pentru puțin timp pe Sperie-Ciori în mijlocul unei ape. Dar totul s-a terminat cu bine.
Prieteni, priviți! Aici trebuie să fie Țara lui Oz! spuse Dorothy la un moment dat. Totul este verde și frumos. Hai să înnoptăm în căsuța aceasta din fața noastră și să ne recuperăm puterile înainte de a intra.
Și așa au făcut, iar familia care locuia în căsuță i-a primit cu bucurie.
Sunteți siguri că și marele Oz o să vrea să vă vadă? întrebă bărbatul care locuia acolo. Se spune că nu lasă pe nimeni să intre la el.
Dar cum arată vrăjitorul? – Ei bine, nimeni nu știe. El poate să ia orice chip dorește. Unii spun că arată ca o pasăre, alții ca un elefant, alții ca un spiriduș sau o zână. Dar cred că vă poate îndeplini dorințele pentru că Oz are oricum mai multă minte decât îi trebuie, o colecție mare de inimi și un borcan plin de curaj, acoperit cu un capac din aur. Iar de Kansas nu am auzit, dar Oz știe sigur unde se află.
După ce înnoptară acolo, pritenii porniră spre marele vrăjitor.
Aici e Orașul Smaraldelor, spuse Dorothy, impresionată de strălucirea porții mari la care se oprea drumul pietruit cu cărămizi galbene. Totul era împodobit cu smaralde!
Am venit să îl vedem pe Marele Oz! îi spuse Dorothy omului mic, îmbrăcat în verde, care stătea la poartă.
Puneți-vă ochelarii aceștia și urmați-mă. Fără ei strălucirea orașului o să vă orbească.
Era atât de frumos! Casele îngrijite erau verzi, geamurile erau din sticla verde, chiar și cerul de deasupra orașului părea verzui. Prietenii aflară că Oz e de acord să îi întâlnească, dar are o condiție: fiecare să intre singur în câte o zi, ceea ce însemna că ei trebuie să rămână câteva nopți la palat, așa că o fată verde îi conduse pe fiecare în camera lui.
Dis de dimineață Dorothy fu invitată în sala tronului, un loc fermecător cu un tron uriaș format din smaralde. În mijlocul scaunului era un cap enorm, fără corp.
Sunt Oz cel mare și cumplit. Cine ești tu, de ce porți pantofii vrăjitoarei și de ce ai un semn luminos pe frunte?
Dorothy îi povesti întâmplările prin care trecuse și îl rugă să o ajute să ajungă acasă.
De ce aș face asta pentru tine? întrebă capul cel ciudat. Nu te pot ajuta decât dacă o distrugi și pe vrăjitoarea cea rea de la Apus.
Nu pot să fac asta, spuse fetița și începu să plângă. Nu vreau să îi fac rău nimănui!
Atunci nu te pot ajuta. Pleacă.
A doua zi veni rândul lui Sperie-Ciori să intre la marele Oz. De data aceasta, în sala tronului îl aștepta o femeie frumoasă, îmbrăcată în mătase verde, cu aripi mari și strălucitoare.
Sunt o biată sperietoare de ciori și am venit să îți cer minte, ca să devin și eu om.
De ce aș face asta pentru tine? întrebă femeia. Nu te pot ajuta decât dacă o distrugi pe vrăjitoarea cea rea de la Apus. Trebuie să îți meriți creierul!
În a treia zi fu rândul Omului de Tinichea să intre la Oz. De data aceasta vrăjitorul se prefăcuse într-o fiară uriașă cu cap de rinocer și 5 ochi, 5 brațe și 5 picioare.
Sunt Oz cel mare și cumplit. De ce mă cauți?
După ce fostul tăietor de lemne îi spuse povestea sa, Oz răspunse:
Dacă vrei o inimă, trebuie să o câștigi. Ajută-ți prietenii să o distrugă pe vrăjitoarea cea rea.
Așadar, și Omul de Tinichea se întoarse trist la prietenii lui cu gândul că nu va avea niciodată inimă. Ultimul intră leul care îl găsi pe mare Oz transformat într-un glob mare de foc. Ca și în cazul celorlați, leul se întoarse cu același răspus: vrăjitoarea trebuia să piară.
Trebuie să încercăm, spuse Dorothy, printre lacrimi. Altă soluție nu există. Mâine pornim la drum!
Dar vrăjitoarea cea rea de la Apus avea un singur ochi, foarte puternic, și o zări de la depărtare pe Dorothy.
Duceți-vă la străinii aceia și faceți-i bucăți! le spuse robilor ei.
Dar prin istețime și curaj, prietenii noștri i-au învins pe toți cei care au încercat să îi doboare: 40 de lupi, corbi sălbatici, albine negre. Mai greu a fost cu maimuțele înaripate care l-au luat în gheare pe Omul de Tinichea și l-au aruncat între stânci, pe Sperie-Ciori l-au făcut bucăți, iar pe leu l-au prins de picioare și l-au dus la castelul vrăjitoarei, într-o curte mică din care nu putea ieși.
Ție nu îți pot face rău, îi spuse căpetenia maimuțelor lui Dorothy. Ai semnul binelui în frunte.
Tare nervoasă a fost vrăjitoarea când și-a dat seama că nu o poate atinge pe fată și nici pe cățelul din brațele ei, așa că a pus-o să muncească la castel, alături de toți robii ei. Ba mai mult, avea în plan să îi fure pantofii pentru că știa că, dacă îi va purta, va căpăta puteri mult mai mari. Când și-a dat seama că baba cea rea vrea să îi ia pantofii, Dorothy a apucat o găleată cu apă și a stropit-o. Ce să vezi? Imediat cum apa a ajuns pe corpul babei, aceasta a început să se micșoreze și în câteva minute a dispărut de tot de pe suprafața pământului. Apoi Dorothy l-a eliberat pe leu și s-a grăbit să își salvezi prietenii. Cu ajutorul winkiezilor, oamenii care locuiau în acel ținut, Omul de Tinichea fu înapoi reparat, iar Sperie-ciori umplut cu paie proaspete și curate.
Mă duc să iau de mâncare din castelul vrăjitoarei, apoi pornim spre Oz! spuse Dorothy. Și așa făcu. Își umplu coșulețul și, în dulap, găsi boneta magică de aur a cotoroanței.
O iau și pe aceasta că o să mă protejeze de soare, își spuse fetița.
Citește în interiorul ei, auzi atunci o voce. Era regina șoarecilor, pe care Dorothy o mai întâlnise. După ce rostești vraja, boneta îți va îndeplini 3 dorințe.
Epe, pep, tac-che! Hil-lo, hol-lo, hel-lo!citi Dorothy, aducând înapoi maimuțele înaripate care îi ajutară pe toți să străbată o mare parte din drum.
Ajunși înapoi în Orașul Smaraldelor, cei 4 prieteni și Toto intrară în sala tronului.
Eu sunt Oz cel mare și cumpit! De ce ați venit?
Vrem să ne îndeplinești dorințele, cum ai promis. Vrăjitoarea a dispărut!
Dar în timp ce vorbeau, Toto sări din brațele fetiței și dărâmă un paravan aflat într-un colț. În spatele lui se afla un bătrânel chel cu fața zbârcită.
Tu cine mai ești? întrebă leul.
Eu sunt Oz cel mare și cumplit. Te rog, nu mă răni. Totul e o prefăcătorie. Oamenii mă cred un mare vrăjitor, dar eu sunt doar un om simplu și am reușit până acum să îi păcălesc pe toți.
Ești un mincinos, strigă atunci Sperie-Ciori!
Da, sunt, recunosc. Uite, vedeți capul acela mare făcut din hârtie? L-am atârnat cu o sârmă de tavan și tu, fetiță nepricepută, ai crezut că e o magie. Iar aici e rochia de mătase și masca de zână pe care le-am purtat când te-am întâlnit pe tine, Sperie-Ciori. Și… aici… un ghem de bumbac îmbibat cu ulei căruia i-am dat foc când ai intrat tu pe ușa, Leule. Pot să imit orice fel de pasăre sau animal, asta e puterea mea.
Nu e corect! izbucni fetița în plâns.
Când eram tânăr am călătorit cu un balon zburâtor și am aterizat aici, în acest ținut frumos. Când m-au văzut coborând dintre nori, oamenii de aici au crezut că sunt un mare vrăjitor și eu… nu i-am contrazis. Le-am poruncit să îmi construiască acest castel și i-am convins să poarte ochelarii aceia verzi ca să aibă impresia că aici totul e verde.
Deci nu poți să îmi dai creier, spuse Sperie-Ciori.
Nu, dar nici nu ai nevoie. În călătoria asta ai învățat zilnic câte ceva.
Și totuși, eu vreau un creier adevărat.
Și eu vreau curaj, spuse Leul.
Tu ai curaj, dar nu ai încredere în tine. Tuturor ne e frică în fața unei primejdii, dar o înfruntăm. Asta înseamnă să ai curaj. Dar, dacă vrei, vino mâine și îți voi da curaj. Iar ție îți voi da creier.
Și cu inima mea cum rămâne?
Vino și tu mâine, îți voi da o inimă, deși nu cred că ai nevoie de ea. Iar cu tine, Dorothy, încă nu știu ce să fac. Am nevoie de mai mult timp să mă gândesc cum să ajungi acasă. Dar am și o rugăminte! Nu aveți voie să spuneți nimănui că nu sunt vrăjitor!
A doua zi, sperietoarea intră din nou în sala tronului. Oz o așeză pe scaun, îi scoase capul de paie și în locul lui îi puse un amestec de tărâțe, cuie și ace.
Ce bine e să fii înțelept, spuse apoi sperietoarea mulțumită de creierul pe care îl primise.
Apoi intră Omul de Tinichea.
Ție trebuie să îți tai o bucată din piepit ca să așez inima, spuse Oz.
Apoi îi așeză în interior o inimă micuță făcută din mătase și rumeguș.
Inima mea va fi plină de bunătate de acum!
Și acum e rândul meu, spuse Leul.
Ia loc și bea această poțiune, șopti Oz, în timp ce amesteca un lichid într-un castron verde-auriu. Cum te simți acum?
Plin de curaj!
Perfect! Acum trebuie să găsesc o soluție pentru Dorothy.
După 3 zile, Oz o chemă pe fetiță și îi spuse:
Cred că știu ce e de făcut. Voi construi un balon. Îl vom umple cu aer cald și vom zbura împreună peste pustiul care înconjoară orașul.
Vii și tu cu mine?
Da, sigur, m-am plictisit să tot înșel oamenii. Le voi spune celor de aici că mergem să vizităm un frate vrăjitor care trăiește în împărăția norilor.
Și așa a fost. Urcat în balon, Oz spuse:
Plec în călătorie. Până mă întorc înțeleptul Sperie-Ciori va fi împăratul vostru.
Dar înainte ca fetița și Toto să se urce, Oz deja se ridicase spre cer datorită aerului cald care ridica balonul cu rapiditate.
Întoarce-te, nu mă lăsa aici! striga Dorothy. Dar era prea târziu.
Nu pot să cred că a zburat fără mine! Cum ajung înapoi acasă?
Doar Glinda îți poate spune, auzi atunci fetița. Era vocea celui mai înțelept ostaș al castelului. Glinda este vrăjitoarea de la Miazăzi.
Mergem cu tine! Spuseră într-un glas prietenii fetiței. Pornim toți spre Miazăzi!
Prima oprire fu în Țara poporului de porțelan, unde toate lucrurile se puteau sparge, apoi ajunseră într-un ținut mlăștinos și neprietenos, cu o pădure uriașă.
Fii binevenit, rege al animalelor, se auzi vocea unui tigru. Rămâi cu noi și ajută-ne să scăpăm de un monstru înspăimântător, asemănător unui păianje, care ne amenință! spuse el, uitându-se către leu.
Îl voi răpune, spuse leul și îl atacă pe acel păianjen uriaș fără frică.
Uraaa, uraaa, de acum ești regele nostru!
Mă voi întorce în pădure după ce Dorothy va ajunge acasă, spuse leul.
Și uite-așa, după câteva peripeții despre care poți să citești în carte, prietenii ajunseră la Glinda cea frumoasă.
Cu ce te pot ajuta, copilă dragă? întrebă vrăjitoarea.
Și Dorothy îi povesti toate întâmplările prin care trecuse.
Da, te pot ajuta, dar vreau să îmi dai boneta de aur.
Sigur, ia-o!
Draga mea, pantofii tăi te vor purta peste pustiu. Dacă ai fi cunoscut puterea lor, te-ai fi putut întoarce acasă din prima zi. Tot ce trebuie să faci e să lovești de 3 ori din călcâie și să le spui unde vrei să te ducă.
Eu aș vrea să mă întorc în Orașul Smaraldelor, zise Sperie-Ciori. Eu aș vrea să mă întorc în orașul winkiezilor, spuse Omul de Tinichea. Iar eu vrea înapoi în pădurea în care mi-am găsit curajul, spuse leul.
Maimuțele zburătoare o să vă ducă pe toți acolo unde vă doriți, răspunse Glinda.
Rămas-bun, prieteni, spuse Dorothy. Sunt bucuroasă că v-am întâlnit! Duceți-mă acasă, pantofiori!
Apoi Dorothy fu învârtită spre cer și simți cum aerul îi mângâie părul.
Ce minune! Sunt acasă! Uite ferma! Uite-i pe unchiul Henry și pe mătușa Em! Dar pantofii nu mai sunt, cred că mi-au căzut în zbor. Sunt pierduți pentru totdeauna…
Adaptare după textul cu același nume scris de L.F. Baum
Ocolul pământului în 80 de zile
Nimeni nu știa cu adevărat cine e domnul Phileas Fogg pentru că el însuși era foarte discret. Părea misterios și locuia cu un singur slujitor în casa din Saville Row din Londra anilor 1872. Îi plăcea să citească ziarul, să joace whist și ori de câte ori afla că e nevoie de bani pentru un scop nobil, se oferea să ajute. Ba mai mult, era extrem de riguros, calm și precis în activitățile zilnice.
Ești cu 4 minute în urmă, dar de data aceasta nu contează. De astăzi ești angajat în serviciul meu, îi spuse lui Jean Passepartout, slujitorul care urma să îi stea alături în aventura ce urma.
Singurul loc în care Fogg mergea constant era Reform Club, un loc exclusivist unde se întâlnea cu alți gentlemani respectabili și juca whist.
Ce se mai aude cu furtul acela de 55 mii de lire de la Banca Angliei?
Poliția caută hoțul, dar lumea e mare, așa că e posibil să fie deja departe și să scape.
A fost mare, interveni Phileas Fogg. Acum… a devenit mai mică. Îi poți face ocolul în 80 zile.
Deși e posibil, cele 80 zile nu iau în calcul riscurile care pot să apară pe drum…
Pun pariu cu voi pe 20 mii de lire că pot face înconjurul lumii în 80 zile. Mă voi organiza cu precizie matematică. Și știți… un gentleman englez nu glumește… Dacă sunteți de acord, plec în această seară din Londra și îmi propun să fiu înapoi pe 21 decembrie 1872, la ora 9 fără un sfert seara. În caz contrar, banii rămân la voi.
E absurd, strigă Andrew Stuart, unul dintre membrii clubului. Dar fie… sunt banii lui.
Și așa porni Phileas Fogg, alături de Passepartout, în jurul lumii, cu o singură geantă de voiaj și cu un exemplar din Ghidul general al traseelor de cale ferată și al curselor de piroscaf, cu toate orarele vapoarelor și trenurilor.
Adaptare după Jules Verne
Legenda lui Dragobete
Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată… un băiețel foarte isteț și vesel, iubit de toți cei care îi ieșeau în cale.
Legenda spune că mama lui, Dochia, era recunoscută pentru frumusețea sa: când o întâlneai nu îți mai puteai lua ochii de la părul ei auriu, împletit în două cozi lungi, lungi, pielea albă și buzele roşii ca fragii. Când era tânără, locuia într-o colibă la poalele muntelui, unde, într-o noapte, un nor fin a coborât pe pământ și a îmbrațișat-o cu iubire. Da, în povești totul e posibil!
Așa a venit pe lume Dragobete, chiar pe 24 februarie.
Cum vă ziceam… pe 24 februarie, la naștere, în jurul lui Dragobete s-au adunat 4 zâne – Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-a adus în dar ce-i mai frumos pe lume. Primăvara i-a dat iubirea, prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara i-a dăruit împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Toamna i-a adus un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. Iar Iarna i-a ţesut o hainuță albă ca neaua.
Anii au trecut, iar Dragobete a ajuns sa fie îndrăgit de toți cei din jurul său, mai ales că era mereu vesel și cânta din fluier așa de frumos încât toate fetele erau vrăjite de talentul său.
Intr-o zi, când se plimba prin munți, băiatul a întâlnit un bătrân înțelept care l-a învățat o mulțime de lucruri cum ar fi să recunoască plantele medicinale, să vorbească cu păsările și să nu-i mai fie frică de animalele sălbatice. De atunci se spune că, la sfârșit de iarnă și început de primăvară, Dragobete oficiază nunțile păsărilor în cer. El a devenit simbolul tinereții, veseliei și iubirii și e adesea numit “Cap de primăvară”, “Năvalnicul” sau “Logodnicul Păsărilor”. Pe 24 februarie, când zburătoarele încep să își împletească micuțele cuiburi, cele făra pereche în aceasta zi rămân singure tot anul.
La fel se întamplă și cu băieții și fetele. In această zi băieții încearcă să le fure câte un sărut fetelor dragi, de unde și expresia ,,Dragobetele sărută fetele”.
Mai mult, în noaptea de 23 spre 24 februarie, legenda spune că Dragobetele apare în visele băieților și îi învață tainele iubirii, astfel încât pe 24 să se formeze cât mai multe cupluri de tineri care să fie fericiți până la adânci bătrâneți.
Apropo – știti de ce i se mai spune și Năvalnicul? De la planta cu același nume, asociată cu dragostea. Si astăzi unele tinere mai poartă la piept punguțe de mătase cu această plantă pentru noroc în iubire.
Americanii au stabilit Sărbatoarea Iubirii pe 14 februarie, însă românii aleg să sărbătorească tradițional, pe 24 februarie, Ziua Dragobetelui, zeul dragostei și al bunei dispoziții.
Gata, acum știi povestea și o poți spune mai departe părinților, bunicilor și tuturor celor care încă nu au auzit de băiețelul care aduce dragostea.
Selecție de legende și povești românești, adaptare după Floarea Carbune
Legenda lui Cupidon
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un băiețel înaripat, capricios și pus pe glume care încurcă și descurcă povești de dragoste.
Da! Cred că ai ghicit! De Cupidon e vorba! Tu ai auzit de el? În legendele Greciei Antice era cunoscut sub numele de Eros, fiu al Afroditei, zeiţa iubirii şi a frumuseţii, iar în mitologia clasică, îşi păstrează numele, fiind reprezentat ca fiu al zeiţei Venus.
Avem și noi românii un reprezentant al iubirii, Dragobete, fiul frumoasei Dochia. Îi găsești povestea aici! Dar hai să ne întoarcem la Cupidon!
Ha, haaaa! Îmi plac încurcăturile! Zbrrrrr, dacă te lovește săgeata mea te vei îndrăgosti pe loc de oricine îți iese în cale! zicea Cupidon distrându-se pe seama oamenilor și chiar a zeilor.
Tocmai pentru că micuțul zeu provoca tot felul de încurcături, se spune că mama lui l-a ascuns în pădure și i-a oferit un arc de aur cu două feluri de săgeți: cele cu vârful de aur stârneau dragostea, iar cele cu vârful de plumb fix invers… ura.
Ai grijă, fiule! Săgețile tale schimba iubirea oamenilor, a zeilor și chiar iubirea… TA! I-a spus zeița Venus atunci când i le-a dat.
Dar se pare că băiatul nu a ascultat și, atunci când a încercat să trimită o săgeată către inima frumoasei Psyche cu gândul că o va face să se îndrăgostească de un monstru înspăimântător, s-a rănit din greșeală cu propria săgeată și s-a îndrăgostit chiar el de fata. Cine era Psyche? Cea mai frumoasă și mai blândă fată a acelor vremuri, întruchiparea SUFLETULUI în mitologia greacă.
Las-o pe un munte înalt! i-a spus Oracolul tatălui său. Zeii poruncesc să fie luată de soție de un monstru! I-a mai spus Oracolul, cel care avea răspuns pentru orice întrebare a muritorilor.
Dar ce crezi că s-a întâmplat? Ei bine, un vânt puternic a luat fata de pe munte și a dus-o pe o pajiște verde, unde frumoasa a adormit.
Ce grădină frumoasă! Și ce palat strălucitor! A spus ea cu uimire când s-a trezit din somn. Oare unde mă aflu și unde e monstrul despre care a prezis Oracolul?
Așa cum îți imaginezi, monstrul nu era altcineva decât Cupidon, îndrăgostit până peste cap de Psyche. O adusese în palatul său, dar știa că un zeu nu se poate căsători niciodată cu o muritoare, așa că, în timpul zilei, el se ascundea, iar noaptea se apropia de ea și îi șoptea cuvinte frumoase.
Nu ești un monstru! Îmi vorbești atât de frumos! spuse Psyche. Vreau să te văd! De ce vii doar noaptea?
Frumoasa mea, ai încredere în mine. Dacă o să mă vezi… o să mă pierzi pentru totdeauna, îi răspundea întotdeauna Cupidon.
Deși îl iubea fără să îl fi văzut vreodată, Psyche simțea lipsa familiei, așa că și-a rugat iubitul să o lase într-o zi să își viziteze surorile și părinții.
Ne-a fost atât de dor de tine! i-au spus surorile! Cum se poartă monstrul acela cu tine?
Nu e monstru… a răspuns timid Psyche. Are o voce atât de frumoasă!
Dar cum arată? E înalt? E mare? E periculos?
Drept să zic, nu l-am văzut niciodată în lumina zilei. Dar știu că sunt fericită alături de el!
Poftim? Cum să nu în vezi? Ia lampa aceasta și la noapte, când doarme, apropie lumina de chipul lui. Așa vei vedea adevărul.
Și în acea seară Psyche nu a mai rezistat. Surorile o făcuseră să se îndoiască de promisiunea pe care i-o făcuse lui Cupidon așa că, atunci când băiatul a adormit, ea a aprins lampa și l-a privit.
Nu pot să cred! E chiar zeul Cupidon! Și e… atât de frumos!
Dar în tresărirea ei de uimire, o picătură din uleiul care ținea flacăra aprinsă a picurat pe piciorul lui Cupidon și l-a trezit.
Ce ai făcut, Psyche? Ce ai făcut? Nu mă putei iubi fără să mă vezi? Acum totul s-a terminat!
Dintr-o data, toate lucrurile din jurul fetei au dispărut. Palatul s-a prefăcut în nisip, iar Psyche a rămas singură în mijlocul unui deșert trist și gol.
Ajutați-mă, zeilor! S-a rugat ea. Dar niciunul nu voia să o ajute pe cea care îl pusese la îndoială pe Cupidon. Și totuși, Venus i-a spus așa:
Te voi ajuta dacă vei îndeplini trei sarcini. Prima este să numeri toate semințele din hambarul meu.
Deși părea că nu va reuși niciodată, Psyche a luat sămânță cu sămânță și în trei zile a reușit să numere tot ce îi spusese zeița Venus.
Acum trebuie să urci pe muntele acesta și să te oprești la turma de oi cu lâna de aur. Vreau să îmi aduci puțin din lâna lor și abia atunci îți voi spune care e al treilea lucru pe care trebuie să îl faci.
Deși nu a fost deloc ușor să ia lâna de aur, pentru că oile nu erau deloc prietenoase cu oamenii, Psyche a reușit.
Bravo, Psyche! A spus Venus. Te-ai descurcat mai bine decât mă așteptam. Ești gata și de ultima probă. Mergi la Prosepina, zeița infernului, și umple o sticluță cu apă din fântâna tinereții. Dar fii foarte atentă! Nu deschide sticluța pentru nimic în lume!
Zis și făcut. Psyche a luat sticluța de la Prosepina și a pornit cu ea înapoi spre zeița Venus, dar pe drum a tot început să se întrebe:
Oare ce e înauntru? Doar apă? Oare cum miroase și cum arată?
O mulțime de întrebări o copleșeau pe Psyche care, până la urmă, a deschis sticluța, fără să își dea seama că Venus îi întinsese o capcană ca să vadă dacă își învățase lecția de pe urma poveștii cu frumosul Cupidon. Dar curiozitatea învinsese din nou.
Nu mi-ai ascultat poruncile, a spus cu mânie Venus!
Ei bine, văzând toată suferința lui Psyche, Cupidon, care o urmărise în tot acest timp, a decis să trimită una dintre săgeți spre iubita sa.
Săgeata mea de dragoste te va salva de mania lui Venus! A spus el.
Și așa s-a întâmplat.
Iartă-mă că nu te-am ascultat! a răspuns cu iubire Psyche! Nu vreau să te pierd din nou! Hai să mergem la Zeus, regele zeilor greci, și să îi povestim despre dragostea noastră. Trebuie să ne ajute!
Deși nu era îngăduit ca o muritoare să se căsătorească cu un zeu, dragostea celor doi era prea puternică, așa că regele zeilor a fost de acord ca ei să rămână împreună pentru totdeauna.
Oare e adevărat că frumusețea se află în primul rând în sufletul nostru? Ar fi putut Psyche și Cupidon să fie împreună chiar și dacă fata nu i-ar fi văzut chipul? Te lăsăm să te gândești la povestea zeului iubirii și la dragostea pe care le-o porți celor din jurul tău – părinți, frați, chiar și dragostea pentru un sport, un obiect, un animal. Nu e nevoie să te lovească săgeata lui Cupidon ca să îți dai seama că dragostea e peste tot în jurul tău și trebuie să o îngrijești și să o prețuiești.
Dar povestea lui Cupidon nu e singura despre iubire. Fiecare cultură are câte un reprezentant al dragostei. Sigur ai auzit de Dragobete, băiatul mereu vesel care cânta la fluier și oficia nunțile păsărilor în cer. Pe 24 februarie, când zburătoarele încep să își împletească micuțele cuiburi, cele rămase fără pereche se spune că rămân singure tot anul. La fel se spune că pățesc și băieții și fetele.
Americanii au stabilit Sărbătoarea Iubirii pe 14 februarie, de Valentine s Day, însă românii aleg să sărbătorească tradițional, pe 24 februarie, Ziua Dragobetelui, zeul dragostei și al bunei dispoziții. Amintește-le și tu celor dragi, cu această ocazie, că îi iubești!
Romeo și Julieta
Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată… în Verona, cunoscutul oraș italian, o ceartă de când lumea și pământul între cele mai de seamă familii, Montague și Capulet.
De la mic la mare, toți cei ai casei Montague îi urau pe Capuleți și invers. Așa că nici nu încape îndoială că orice petrecerea dată de bătrânul nobil Capulet s-ar fi terminat cu vărsare de sânge dacă era prins pe acolo vreun picior de Montague. Și totuși…
Romeo, tânărul fiu al nobilului Montague, nu era dintre aceia care se tem de luptă, și nici nu se dădea în lături de la muzică și dans. Așa că și-a făcut apariția neinvitat la una dintre petreceri cu chipul ascuns sub o mască, fără să știe în ce pericol se pune. Și nu mă refer la un pericol din acela la care vă gândiți voi, cu lupte și săbii, ci la pericolul de a se îndrăgosti de mezina Capuleților, prea tânăra și frumoasa Julieta:
– Iartă-mă că am îndrăznit să îți ating mâna! spuse Romeo, fermecat pe loc de frumusețea Julietei.
Julieta încercă să ghicească cine se ascunde în spatele măștii, dar oricum nu mai era cale de întoarcere – Cupidon săgetase deja cu iubire ambele inimi tinere care nu mai puteau sta despărțite.
– Vai, ce mă fac? Acest tânăr este un Montague! se gândi Julieta.
Nici Romeo nu a fost scutit de chinul adevărului, când a realizat că inima îi aparținea de acum înainte unei Capulet.
În aceeași seară Romeo s-a întors la casa Julietei, imediat după ce au plecat toți invitații. O zări în balconul camerei pe ea, iubirea cea mare a vieții lui.
– O, Romeo, Romeo! De ce ești un Montague? Renunță la numele tău și voi face și eu la fel, suspină Julieta!
– Vai mie, răspunse Romeo, spune-mi cum vrei, spune-mi Iubire, dar nu lăsa dușmănia familiilor noastre să ne despartă!
– Cum ai ajuns aici?
– Dragostea m-a călăuzit și martor mi-e cerul că tu vei fi a mea și eu al tău!
Dulci cuvinte de iubire și-au spus cei doi îndrăgostiți, iar pentru a doua zi au stabilit o cununie secretă, pe care a oficiat-o călugărul Lorenzo, prieten vechi cu ambele familii, care se gândi că în sfârșit avea să dispară dușmănia veche dintre Capuleți și Montague.
Dar bucuria celor doi a fost scurtă, căci soarta l-a dus pe Romeo într-o luptă în care l-a înfrânt chiar pe vărul Julietei, năvalnicul Tybalt. Singura soluție să scape de răzbunarea familiei Capulet era să plece din Verona pe loc. Sentința i se păru lui Romeo mai cumplită decât moartea însăși pentru că nu voia să își părăsească iubita. Plin de durere și remușcări, s-a dus să plângă pe umărul călugărului Lorenzo, care l-a sfătuit să își ia rămas bun de la scumpa Julieta și să părăsească orașul. Tot Lorenzo i-a promis că în cel mai scurt timp îi va trimite vorbă despre planul la care se gândea pentru a-i aduce împreună din nou pe cei doi îndrăgostiți.
Și Julieta a plans și a suferit în urma iubitului plecat, iar vestea că tatăl său vrea s-o mărite cu nobilul Paris a căzut ca un fulger peste tânăra cu inima frântă. În zadar a încercat ea să-și înduplece tatăl că nu îl iubește pe Paris. Nu a fost chip să-l convingă. Nunta fusese stabilită deja, iar pregătirile erau în toi.
Atunci, bunul Lorenzo, i-a dat Julietei o sticluță cu o băutură care-i aducea moartea, dar doar pentru o zi. În loc de nuntă, Capuleții ar fi avut o înmormântare, iar la ceas de seară, Romeo ar fi venit să-și ia soția din cripta familiei. Astfel, iubirea lor mare putea continua la adăpost de intrigile și răzbunările famiilor lor.
Ce plan perfect! Dar singura condiție ca totul să meargă bine era ca Romeo să afle planul la timp, însă soarta crudă a făcut ca mesagerul să nu reușească să ajungă la timp, iar Romeo să nu afle ce puseseră la cale Julieta și Lorenzo.
Vestea morții fulgerătoare a iubitei sale l-a adus pe culmile nebuniei:
– Cumplit vă blestem, stele! La voi e sufletul soției mele! La noapte, Julieta, voi dormi alături de tine!
Decis să moară alături de ea, Romeo porni ca o furtună spre mormântul Julietei, ținând în mână otravă adevărată. Își luă rămas bun pentru ultima oară de la buzele doamnei sale, sărutându-le, și sorbi otrava. O clipă mai târziu Julieta își reveni și văzu ca iubitul ei își dormea somnul cel veșnic la picioarele sale, convins că a pierdut-o. Vai, cât s-a înșelat!
– Ce văd, o Doamne, la Romeo-n mână? O cupă cu otravă? A murit! Cumplită lovitură! Nu mi-ai lasat măcar o picătură!
Cu inima îndurerată, găsi cea mai rapidă soluție să-i fie iar alături lui Romeo:
– Ce văd? Pumnal cu lama binecuvântată…
Ce tragedie că doar prin moarte acești tineri îndrăgostiți au putut alunga o veche ceartă întrefamilii – nu-i așa?
Adaptare după Romeo și Julieta, de William Shakespeare
Weekend Matinal TVR 1
Nadia Comăneci
Nadia Comăneci este una dintre cele mai mari gimnaste din lume. Sunteți gata pentru salturi uimitoare și o poveste despre perfecțiune?
Nadia este cel mai bun ambasador al sportului românesc în lume. A câștigat 25 medalii pentru România, 9 europene, 2 mondiale și 5 olimpice.
Povestea ei ne arată că pentru succes trebuie să muncești mult, foarte mult. Cine ar fi crezut că de la o simplă sală de gimnastică în care voia să-și consume energia se vor naște două participări la Jocurile Olimpice și primul 10 din istoria gimnasticii?
Românca de poveste Nadia Comaneci a reușit să fie mereu învingătoare și ne-a arătat că perfecțiunea poate fi atinsă.
Știați că poveștile adevărate încep cu a fost odată? Află povestea lui Ion Creangă, unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori români.
In anul 1837 în căsuța cu ferestre mici din satul Humulești s-a născut Ion Creangă, cel mai mare fiu al lui Ştefan a Petrii Ciubotariul şi Smaranda Creangă.
Peste ani, povestitorul avea să descrie casa părintească atât de frumos încât trebuie să aflați și voi: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele (…) la stâlpul hornului unde lega mama o sfoară cu ciucuri la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, (…) la cuptorul pe care ma ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a ascunselea, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Băiețelul din Humulești era „vesel ca vremea bună și copilăros ca vântul”.
O poveste bazată pe articole online și print, interviuri și documente din arhive publice. Dialogul conține exprimări din textul scris de Ion Creangă, adaptate pentru a fi mai ușor de înțeles în lipsa unui dicționar de arhaisme și regionalisme.
ISBN 978-973-0-30859-4
Cântecul iubirii
Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată… o fată frumoasă care iubea să cânte la nai.
Și în China, țara de unde am aflat această poveste, copiii primesc, atunci când sunt mici, o tăviță cu tot felul de obiecte din care să își aleagă. Se spune ca ele prezic viitorul. Fetița de care vă povestim a ales o bijuterie verde, cu o piatră prețioasă strălucitoare, motiv pentru care tatăl ei i-a pus numele Liang Yu, adică jucăria de jad.
Tatăl fetei era un împărat tare bogat. Pentru că iubea muzica, el i-a construit copilei un castel frumos unde să poată cânta în voie și un turn înalt, de unde să poată asculta mai bine trilurile păsărilor.
– Draga mea, îi spuse într-o zi. E vremea să îți găsești un soț potrivit, alături de care să conduci mai departe împărăția.
– O, tată, ai răbdare, eu nu vreau mă mărit decât cu un băiat care știe să cânte la nai.
Degeaba a căutat tatăl un asemenea băiat prin împrejurimi, că nu a găsit.
Intr-o seară Liang Yu se rezemă de balustrada de bambus de la balcon, și începu să cânte la nai. Adierea vântului purta parcă sunetele spre stele. După doar câteva momente, fata auzi din depărtare o altă melodie. Suna atât de bine încât rămase multe ore ascultând muzica ce părea că vine dinspre munți. Cuprinsă de farmecul cântecului, ea adormi și visă un tânăr cu fața luminoasă, purtând o pălărie cu pene de cocor, venind în zbor pe o pasăre phoenix care cânta amețitor la un flaut roșu.
– Cum se numește melodia? îl întrebă fata.
– Este cântecul muntelui Tai Hua.
– Vreau și eu să îl învăț!
– Cântecul acesta ne leagă de acum pe vecie, fată frumoasă. Acum trebuie să plec, dar mă voi întoarce la toamnă și te voi învăța, îi răspunse tânărul.
Imediat cum află de visul fetei sale, împăratul își chemă slujitorii și îi puse să îl caute pe acest băiat misterios. Zis și făcut.
– Cunoașteți vreun băiat care s-a mutat de curând aici? o întrebă un slujitor pe o bătrânică ce locuia la poalele muntelui Tai Hua.
– Da, e un tânăr singuratic într-o căsuță din apropiere, iar seara obișnuiește să cânte din flaut atât de frumos încât toată valea răsună, iar oamenii adorm zâmbind pe muzica lui.
– El e, hai să îl cunoastem!
– Ehei, bine ați venit, numele meu e Flaut, spuse băiatul când văzu atât de mulți oameni la ușa sa.
– Prințesa ți-a auzit cântecul și vrea să te cunoască.
– Nu știu ce să spun, nu sunt destul de priceput, eu știu doar câteva melodii! In plus, eu sunt obișnuit să trăiesc singur, în munți… nu la palat.
– Vino cu noi! Prințesa e la fel de îndrăgostită de muzică cum ești și tu! Poate veți cânta împreună.
Băiatul fu nevoit să coboare la palat. Împăratul îl aștepta cu nerăbdare.
– Am auzit că știi să cânți ca nimeni altul. Cunoști și naiul?
– Nu, eu cânt doar la flaut.
– Atunci nu ești ceea ce caut, spuse cu tristețe omul. Dar dacă tot ai venit până aici, cântă-ne ceva! Tehnica flautului este asemănătoare cu cea a naiului, nu?
Și băiatul începu să cânte la flautul său roșu atât de frumos, încât și cocorii de pe cer, alături de mii de păsări, dansau în zbor pe ritmul magic.
– Spune-mi, tinere, care este diferența dintre nai și flaut? Ambele sună atât de bine!
– Naiul seamănă cu fluierul, doar ca are forma aripilor păsării Phoenix, dacă îl privești dintr-un anumit unghi. Flautul are, la rândul lui, toate tonurile naiului într-o singură țeavă, iar acordurile sunt atât de plăcute auzului încât păsările cred că îl aud pe Phoenix, regele lor, și dansează pe cer.
– Eu am o fată care iubește muzica mai mult decât orice pe lume. Mi-ar plăcea să fii soțul ei, spuse împăratul cu mare bucurie în suflet. Și aș vrea să cântați împreună tot restul vieții!
Și de atunci, în fiecare seară, cântecul celor doi îndrăgostiți se aude peste mări și țări. Ba mai mult, băiatul a învățat să cânte și la nai și și-a dat seama cât de plăcut este să încerci lucruri noi, din dragoste…
Adaptare după traducerea povestii chineze Melodia păsării Fenix
Pasărea Iubirii
Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată în Tibet, un ținut sterp, sărac, în care oamenii nu mâncau niciodată pe săturate, nu aveau haine călduroase și nimeni nu mai avea putere sa iubească și să se bucure de viață.
Bătrânii spuneau că Iubirea este o pasăre frumoasă care trăiește departe, la răsărit, în Muntele de Zăpadă. Unde zbura pasărea, acolo era Iubirea.
În fiecare an, oamenii porneau să o caute, dar nimeni nu se mai întorcea din această încercare. Se spunea că pasărea era păzita de trei zmei bătrâni, care numai suflând în barbă puteau lua viața unui om.
Într-un an, Tian, un flăcău isteț și tare bun la suflet s-a hotărât să caute Pasărea Iubirii. Înainte de plecare, fetele l-au îmbrățișat, iar mamele, după obiceiul locului i-au aruncat pe cap ovăz, urându-i drum bun. Tian a mers zile întregi, departe, foarte departe către răsărit.
Deodată, în fața lui s-a ivit un zmeu bătrân cu barba neagră și cu glas de cioară.
– Cine ești? Și ce cauți aici?
– Sunt Tian, caut Pasărea Iubirii!
Bătrânul zmeu izbucni în râs.
– Ești cât oul de găină și îndrăznești să stai în fața mea! Dacă vrei Pasărea iubirii, mai întâi trebuie să omori această căprioară cu pui! Dacă nu-mi asculți porunca, te las să pleci, dar drumul tău va fi atât de prăpăstios încât ai să te prăpădești!
Tian spuse
– Îmi iubesc mama și am crescut lânga ea, nu pot sa las acești pui fără apărare. Fă ce dorești!
Zmeul cel bătrân, plin de mânie, suflă în barbă și într-o clipă drumul cel neted se transformă într-un drum prăpăstios în care fiecare piatră era ascuțită ca un cuțit. Tian a mers o zi și pietrele i-au rupt tălpile pantofilor. A mers înca pe atât și pietrele i-au rănit picioarele, iar în cea de a treia zi mâinile.
– Nu mai pot să merg! Dar nu pot să mă întorc din drum, oamenii din sat mă așteaptă să le aduc Iubirea! Și Tian a început să meargă de-a bușilea. Și-a rupt hainele, coatele și genunchii. Iar când în sfârșit s-a terminat drumul, în fața lui a apărut un al doilea zmeu cu barba bălaie care vorbea precum vâjaie vântul.
– Dacă vrei să găsești Pasărea Iubirii, trebuie să otrăvești prima mireasă care îți iese în drum. Altfel, te las să mori de foame!
Tian s-a uitat la zmeu și i-a răspuns.
– Când mă voi întoarce acasă îmi voi căuta cea mai frumoasă și iubitoare mireasă, cum aș putea eu să omor o tânără fată nevinovată?
Zmeul a suflat cu mânie în barbă și traista lui Tian a zburat către cer. Munții verzi, apele limpezi s-au prefăcut pe loc într-un pustiu fără margini, fără nimic de-ale gurii. În prima zi lui Tian îi chiorăiau mațele, în a doua zi era amețit de foame și vedea negru în fața ochilor, iar în a treia abia mai avea forță să se miște. Dar a mers înainte până a ajuns numai piele și os. Când crezu că nu mai poate, un zmeu bătrân cu barba albă îi spuse tunător.
– Cine nu se teme de moarte și a venit aici?
– Sunt Tian, caut Pasărea Iubirii!
– Dacă vrei Pasărea să faci bine să dai foc satului din vale și să nu mai rămână nimic și nimeni din el. Dacă îndrăznești să spui nu, am să-ți scot ochii.
Tian s-a gândit puțin și i-a raspuns.
– Îmi iubesc satul și oamenii între care am crescut la fel de mult cum îmi iubesc proprii părinți, n-am să fac nimic care să tulbure liniștea acestui sat.
Zmeul a suflat în barbă, iar Tian a rămas fără darul vederii. Dar nu s-a lăsat și a mers mai departe, acolo unde răsare soarele, către Pasărea Iubirii pipăind pământul cu palmele până a ajuns pe vârful Muntelui de Zăpadă.
Atunci a auzit cel mai cald glas.
– Dragă copile, pe mine mă cauți?
Tian și bucuros și trist i-a răspuns.
– Da, am venit să te caut! Oamenii de la mine din sat au mare nevoie de tine! Vino cu mine!
Pasărea Iubirii l-a mângâiat ușor cu aripile și Tian se vindecă prin minune. Se urcă în spatele Păsării și ajunse cât ai clipi înapoi în ținutul său. Pasărea îl întrebă.
– Și acum ce dorești?
Tian i-a răspuns.
– Vreau pentru mine și toți ai mei păduri și flori, câmpii și râuri căldură și fericire și mai ales, iubire!
Atunci Pasărea Iubirii a strigat.
– Soare auriu, ieși din nori! Florile să înflorească, păsările să cânte, oamenii să uite de necazuri, iar iubirea să dezghețe și cele mai împietrite inimi!
De atunci, oamenii acelui ținut nu mai duc o viață tristă și chinuită, pentru că nu mai știu ce sunt lipsurile, ura și dușmănia.
Iar Pasărea Iubirii zboară mereu pe deasupra satului, pentru ca oamenii să nu uite că iubirea te face întotdeauna un om mai bun.
Legenda Mărțișorului
Mărțișorul este unul dintre cele mai îndrăgite obiceiuri românești, marcând venirea primăverii. Pe 1 martie, băieții oferă fetelor mărțișoare cu un șnur alb și roșu, simbol al trecerii de la iarnă la primăvară, de la frig la căldură, de la întuneric la lumină. Alături de acest șnur, se adaugă mici talismane ale norocului, precum trifoiul cu patru foi, potcoava sau coșarul. Mărțișorul se poartă în piept pe tot parcursul lunii martie, iar în ultima zi este legat de crengile unui pom fructifer, pentru a aduce belșug, sănătate și iubire în casele oamenilor.
Se spune că Mărțișorul își are rădăcinile în tainicele întâmplări ale Dragobetelui. Într-o iarnă lungă și rece, când vântul aspru spulbera zăpada peste dealuri, Dragobete stătea la marginea unei livezi desfrunzite, privind îndrăgostiții care se țineau de mână.
— Oare cum va fi aleasa inimii mele? murmură el, lăsându-și privirea peste pământul înghețat.
Dintre crengile unui pom uscat, apăru o zână strălucitoare, cu părul lung și auriu. Rochia ei semăna cu un covor de flori, iar vocea i se auzi limpede, ca susurul unui izvor.
— Dragobete, sunt Cap de Primăvară și te pot ajuta! îi spuse ea. Mâine, când primele raze ale soarelui vor desena umbre peste pământ, leagă un fir roșu de această ramură. Fata care se va opri să-l descurce îți va fi mireasă.
Dragobete îi mulțumi zânei. A doua zi, dis-de-dimineață, legă firul roșu de ramura copacului, exact cum îi spusese Cap de Primăvară. Dar în umbră pândeau doi ochi reci. Baba Dochia, mama lui Dragobete, o femeie aspră și neînduplecată, îi ghicise planul. Nu voia ca fiul ei să se însoare, căci ar fi pierdut astfel puterea asupra lui. În acea noapte, sub lumina palidă a lunii, Dochia umblă prin livadă și prinse câte un fir roșu în fiecare copac.
Dimineața, când Dragobete se întoarse în livadă, rămase mut de uimire. Peste tot atârnau sute de fire roșii, fluturând în adierea vântului. Curând, nenumărate fete au început să sosească, încercând să descâlcească firele întinse prin pomi. Dragobete le privea pierdut, fără să mai știe pe care dintre ele să o aleagă. Dar Cap de Primăvară îi apăru din nou, scăldată în lumină.
— Nu-ți pierde speranța, Dragobete, îl liniști ea. Mâine, leagă fire albe în toți pomii, dar alege unul singur în care să pui acest șnur împletit, alb cu roșu. Astfel, doar cea menită să îți fie alături îl va vedea.
Plin de speranță, Dragobete ascultă sfatul zânei și, în zorii zilei următoare, împodobi toată livada cu fire albe, iar într-un singur copac prinse cu grijă șnurul alb-roșu. Dochia nu se dădu bătută și amestecă firele din nou.
Dar destinul are întotdeauna propria sa cale. Când fetele trecură prin livadă, doar una se opri, atrasă de strălucirea acelui fir alb cu roșu. Fără ezitare, Dragobete luă mâna fetei și fugiră împreună, lăsând în urmă iarna și frigul.
Înfuriată, Dochia a pornit în urma îndrăgostiților, îmbrăcată în cele nouă cojoace ale sale. Pe măsură ce înainta, soarele își întețea căldura, silind-o să lepede, unul câte unul, cojoacele grele. Și-a continuat drumul până când a rămas doar în ie. Atunci, un vânt aprig s-a ridicat din senin, aducând un viscol necruțător care a transformat-o în stană de piatră. Se spune că stâncile din Munții Ceahlău ar fi rămășițele sale.
Legenda Babei Dochia este strâns legată de tradiția Zilelor Babelor, care se întind de la 1 la 9 martie. Fiecare persoană își alege o „babă” – o zi din această perioadă, iar vremea din acea zi îi va prezice norocul în anul ce urmează. Dacă ziua este senină și frumoasă, înseamnă că persoana va avea parte de un an plin de bucurii și reușite. Dacă, vremea este mohorâtă și ploioasă, anul va fi unul mai dificil.
Despre mărțișor circulă multe povești, iar una dintre ele dezvăluie chiar modul în care ar fi fost creat. Într-un sat mic, la marginea pădurii, trăia un meșteșugar iscusit. Deși era sărac, mâinile sale dădeau viață bucăților de lemn și pânză, transformându-le în păpuși, mori de vânt și căluți cu roți, pe care copiii le îndrăgeau nespus.
Într-o zi friguroasă de sfârșit de iarnă, meșteșugarul se așeză la masa sa de lucru și privi în jur.
— Oare ce mai pot face azi? murmură el, căutând prin cutiile cu materiale.
Însă, spre surprinderea sa, rămăsese fără lemn, vopsele și pânză. Doar două fire subțiri, unul alb ca zăpada și celălalt roșu ca focul, îi rămaseră în mâini. Oftă, trecându-și degetele peste ele, gândindu-se ce ar putea crea din atât de puțin. Inspirat de gândul venirii primăverii, omul luă cele două fire și începu să le împletească ușor, cu mișcări precise. Pe măsură ce șnurul prindea contur, îi veni o idee. Luă un petic vechi de pânză și desenă un tablou simplu, dar plin de viață: un copac cu muguri gata să înflorească, sub care doi copii se țineau de mână. A doua zi, când a ieșit în sat să-l arate oamenilor, lumea s-a oprit în jurul lui, curioasă.
— Ce ai acolo, meștere? întrebă o femeie.
— Un dar pentru primăvară! L-am numit mărțișor, fiindcă l-am făcut în prima zi de martie, spuse el cu mândrie.
Oamenii au fost fermecați de simplitatea și frumusețea lui și au început să îl poarte ca pe un talisman norocos. Astfel, din mâinile unui om sărac, dar plin de imaginație, s-a născut o tradiție ce avea să dăinuie peste veacuri.
O altă legendă a mărțișorului povestește cum într-o iarnă aspră, când pământul era acoperit de un strat gros de zăpadă, iar copacii își plecau crengile sub greutatea gheții, Vrăjitoarea Iernii domnea peste lume. Vântul tăios îi purta râsul rece prin văzduh, iar fulgii dansau în jurul ei ca niște slujitori credincioși.
— Nimeni nu-mi va lua puterea! a șuierat ea. Primăvara nu va veni anul acesta!
Dar tocmai atunci, Zâna Primăvara a coborât din înalturi, purtând o rochie împodobită cu flori albe. A ridicat mâna, încercând să scuture gerul cu o adiere caldă, dar Vrăjitoarea a trimis asupra ei un vânt aprig, care a mușcat-o de degete ca un colț de gheață. Un firav oftat de durere i-a scăpat Zânei Primăvara, iar o picătură de sânge i s-a prelins pe deget, căzând pe omătul alb. Deodată, în acel loc a răsărit un ghiocel firav. Razele soarelui l-au mângâiat, iar pământul a început să tresară, trezindu-se la viață. Ghețurile au început să se retragă, iar cerul să prindă culoare. Înfrântă, Vrăjitoarea Iernii s-a topit într-o ultimă suflare rece, lăsând lumea în mâinile primăverii. De atunci, oamenii împletesc un fir alb, ca zăpada, și unul roșu, ca sângele Zânei, purtându-l ca pe un simbol al victoriei vieții asupra iernii.
Cercetătorii consideră că, la origini, Mărțișorul era o amuletă menită să protejeze purtătorul de forțele rele la schimbarea anotimpurilor. În trecut, era purtat la gât sau la încheietura mâinii. În unele regiuni ale țării, era agățat de uși, ferestre sau chiar de coarnele vitelor, pentru a alunga spiritele rele și a proteja gospodăria. În alte zone, mărțișorul se purta până la sosirea berzelor și înflorirea pomilor.
Mărțișorul face astăzi parte din patrimoniul cultural imaterial al României, fiind inclus pe lista UNESCO. Din acest patrimoniu fac parte toate tradițiile, obiceiurile, poveștile, cântecele și meșteșugurile pe care românii le-au păstrat și le-au transmis din generație în generație și care ne ajută să înțelegem cine suntem și de unde venim.
Desigur, ar mai fi o mulțime de legende despre care vă putem spune, dar vă lăsăm să le descoperiți singuri și să vă bucurați de luna Martie cu toate zilele frumoase care urmează. Să aveți o primăvară de poveste!
Adaptare dupa povești și legende românești
Tânărul împărat și fata înțeleaptă
Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată… un împărat tânăr, iubit de oameni și respectat.
Deși avea grijă de toți supușii săi și împărțea cu ei pământurile, livezile, vitele și pădurile, oamenii aveau o nemulțumire. Cel mai curajos dintre supuși îi spuse într-o zi:
– Iubite împărat, noi ne-am dori să aveți o soție. Căsătoriți-vă cu cea mai frumoasă fată din regat și aduceți-ne pe lume un moștenitor care să ne fie rege peste ani și ani…
Împăratul nu era prea hotărât, dar pentru că tot regatul vorbea numai despre asta, în cele din urmă spuse:
– Bine, vă voi asculta rugămințile cu o singură condiție. Cea care îmi va deveni soție va trebui să răspundă la trei ghicitori. Doar aceea care le va rezolva pe toate îmi va sta alături toată viața! Le voi da fetelor 3 zile de gândire și apoi voi decide.
Zis și făcut. Incepând cu dimineața următoare, o mulțime de fete au mers cu încredere la palat, sigure că vor dezlega misterul ghicitorilor.
Prima ghicitoare suna așa – Cât de mare este timpul dintre răsăritul și apusul soarelui?
In a doua ghicitoare trebuiau să descopere Cât este de lung drumul dintre cer și pământ?
Iar cea din urmă întrebare era Cât de mare este distanța dintre adevăr și minciună?
Fetele ascultară cu mare atenție ghicitorile și se risipiră la casele lor în căutarea răspunsurilor. Cele trei zile trecură repede, iar lumea din tot ținutul se adună din nou la palat. Printre oameni se afla și o fată îmbrăcată sărăcăcios, care toata ziua aduna vreascuri uscate.
– Cine a dezlegat ghicitorile mele? întrebă împăratul curios să-și vadă viitoarea soție.
Nimeni nu scoase o vorbă. Toate fetele stăteau cu capul plecat, semn că ghicitorile fuseseră cu adevărat grele.
Când împăratul repetă întrebarea, fata săracă își făcu curaj și spuse:
– Cred că eu știu răspunsurile, mărite împărat…
– Să te auzim atunci, îi spuse tânărul cu blândețe.
– Între răsăritul și apusul soarelui este un drum de o zi, pentru că soarele răsare dimineața și asfințește seara…
– Corect. A doua ghicitoare, zâmbi împăratul.
– Distanța dintre cer și pământ este atât de lungă cât aceea dintre sprânceană și pleoapă. Dupa cum vedeți, când ridici pleoapa poți vedea cerul, când o cobori, poți vedea pământul.
– Știi și ultimul răspuns? întrebă zâmbind împăratul.
– Intre adevăr și minciună este o distanță de 4 degete. De ce? Pentru că ce auzi cu urechea este minciună, dar ce vezi cu ochii este adevărat, așa că măsurați și domniile voastre între urechi și ochi și o să vedeți că distanța e de patru degete.
– Așa este, spuse mulțumit și fericit împăratul.
Toata lumea din jur se minună de istețimea tinerei, iar împăratul, așa cum promisese, o luă de soție. În plus, fata era și tare frumoasă, chiar dacă hainele pe care le purta erau uzate și sărăcăcioase.
Așa că se încinse o nuntă împărătească, cu dans și voie bună, așa cum se întâmplă în familiile celor care se iubesc.
Adaptare dupa povestea chineză Tânărul împărat și fata înțeleaptă
Fermierul Harnic și Sămânța cu Puteri Magice
A fost odată, nu foarte departe un bătrân tare muncitor. Toată lumea îi spunea Fermierul Harnic, pentru că avea grijă de pământ ca de un prieten bun. În grădina lui creșteau mereu morcovi, cartofi, sfeclă, mere roșii, pere dulci și prune gustoase. Alături de el era aproape mereu nepotul său, Matei, un băiețel curios, cu ochii mari și multe întrebări. Matei îl urma prin grădină pas cu pas, călcând atent printre rânduri și ascultând cu atenție tot ce îi spunea bunicul.
Într-o dimineață, fermierul a găsit în buzunar o sămânță mică-mică, cât un vârf de deget.
— Oare ce vei deveni tu? a întrebat el curios.
— Dacă ai grijă de mine, vei vedea! a șoptit sămânța, pentru că… da, era o sămânță vorbitoare.
Zis și făcut. Fermierul a pus sămânța în pământ și a bătătorit ușor pământul, ca și cum ar fi pus o păturică peste ea și a spus:
— Noapte bună, micuțo, a șoptit el. Crești încet, eu te aștept.
În pământ era cald și liniște. Sămânța s-a cuibărit comod, iar Pământul a mângâiat-o cu grijă.
— Stai liniștită, i-a spus Pământul. Eu te țin în siguranță. Dar să știi: nu îmi place să fiu călcat, lovit sau murdărit. Dacă oamenii aruncă gunoaie pe mine, mă doare…
Dimineața următoare, Apa Curată a venit și ea, cântând:
— Pic, pic, pic! Nu prea mult, nu prea puțin. Doar cât trebuie!
Și a stropit ușor locul unde dormea sămânța.
— Mmm, ce bine! a murmurat sămânța. Mă simt mai puternică!
Soarele a apărut pe cer, rotund și galben ca o portocală.
— Bună dimineața, micuță sămânță! a spus el vesel. Îți trimit razele mele ca să te încălzesc. Dar să știi: dacă oamenii poluează aerul, mie îmi e mai greu să ajung la plante…
Zi după zi, fermierul se apropia cu pași ușori și privea cu atenție locul unde sămânța dormea în pământ. Știa că plantele cresc în ritmul lor, nu atunci când le grăbim noi. Așa că aștepta cu răbdare magia naturii să-și facă treaba.
– Nu mai creste odata planta asta, intreba Matei nerabdator.
— Plantele cresc pas cu pas, nu peste noapte, îi spunea el cu blandete. Ai rabdare si ai sa vezi!
Și într-o dimineață… poc! Din pământ a ieșit un firicel verde, subțire ca un pai.
— Am reușit! a strigat sămânța. Sunt o plantă!
Planta a crescut tot mai mare. A făcut frunze verzi, apoi a devenit… un morcov portocaliu și crocant!
— Eu vin din pământ! a spus morcovul. De aceea sunt sănătos și plin de vitamine!
Lângă el, într-un pom, câteva mere roșii au început să se legene.
— Noi venim din copaci! au chicotit ele. Și avem nevoie de ramuri îngrijite și apă curată!
— Deci mâncarea nu vine din magazin? De pe rafturi? a întrebat Matei, ușor încurcat, gândindu-se la cutiile colorate și la fructele frumos aranjate pe rafturi.
— Nu, a râs bătrânul, scuturând puțin pământul de pe mâini. Magazinul e doar o oprire, ca o stație de autobuz pentru mâncare. Adevărata călătorie începe mult mai devreme. Mâncarea vine din pământul care o ține la piept, din pomii care o cresc pe crengi, din semințe mici-mici care, cu apă, soare și îngrijire se transformă în morcovi, cartofi, mere și pere. Fără natură și fără răbdare, rafturile ar rămâne goale.
— Dar dacă mâncarea vine din semințe și din pământ… ce se întâmplă când o aruncăm? a întrebat Matei, puțin rușinat gândindu-se că de multe ori e cam mofturos la masă.
— Atunci aruncăm nu doar mâncarea, ci și munca pământului, apa care l-a udat, soarele care l-a încălzit și timpul care l-a ajutat să crească, a spus el blând. De aceea, mâncarea se respectă. Luăm doar cât avem nevoie. Mâncăm cu poftă[1] si cu bucurie. Nu risipim.
Apoi fermierul s-a oprit, a privit grădina și i-a vorbit lui Matei ca și cum i-ar spune un mare secret:
— Să avem grijă de natură, copile! Să nu rupem plantele fără rost. Să udăm florile când le e sete. Să protejăm pământul, apa și aerul. Ele ne ajută să avem mâncare sănătoasă. Cine iubește pământul, mănâncă sănătos.
Și așa, Matei a înțeles ceva foarte important: mâncarea nu e doar ceva din farfurie, ci o poveste începută în pământ, cu o sămânță mică, apă, soare și multă grijă. Iar când știi câtă muncă și iubire sunt în spatele fiecărei legume și fiecărui fruct, le respecți mai mult, le mănânci cu poftă și ai grijă de natură în fiecare zi. Pentru că natura ne hrănește… iar noi trebuie să avem grijă de ea.
Un proiect realizat în parteneriat cu Asociația InspirAction
Călătoria lui Picurel cel Voinicel
Într-un pahar cu apă rece și limpede se răsfăța o picătură curajoasă pe nume Picurel cel Voinicel. Strălucea ca o mărgea pe marginea paharului, iar valurile mici o legănau blând dintr-o parte în alta. De când fusese turnată aștepta momentul în care va porni în misiunea vieții sale: drumul prin corpul unui om mare sau mic.
Norocul lui Picurel a fost că totul s-a întâmplat repede, când un copil însetat a ridicat paharul, dănd startul unei călătorii minunate.
Aaaaa, ce sete mi-a fost! Simțeam că mă usuc! spuse micuțul Alexandru în timp ce își gâdila burtica.
Oooo, daaa, chiar ți-a fost, se gândi Picurel în timp ce aluneca rapid în jos, ca pe tobogan.
Prima care l-a întâmpinat a fost inimioara zâmbitoare și roz:
Bum-bum, bum-bum. Ce bine că ai venit! Când primesc apă, bat ușor și ritmat.
Picurel a sărit repede în jurul ei ca într-un dans și inima a continuat să bată fericită.
Mai departe, apa a ajuns în parcul mușchilor jucăuși. Unii trăgeau de frânghii elastice și țopăiau pe mingi săltăreț, alții se jucau întinzându-se și ghemuindu-se la loc.
Hei! au strigat mușchii. Fără tine suntem obosiți. Nu putem alerga, sări sau dansa.
Picurel i-a stropit cu apă, iar mușchii au continuat jocul.
Uraaa! Avem energie! Am prins multă putere!
Apoi, Picurel a ajuns într-o bibliotecă liniștită, unde locuia creierul.
Când primesc apă, pot să gândesc, să fiu atent și să învăț lucruri noi. Dar când nu e apă suficientă… mă simt amețit și uit repede.
Picurel s-a rostogolit ușor prin bibliotecă, iar creierul a început să strălucească:
Acum pot să mă concentrez! Mulțumesc! Nu te supăra că îți spun, dar am nevoie de liniște, vreau să citesc, așa că îți ofer drept mulțumire Cartea sănătății din biblioteca mea și te invit să îți continui călătoria fără gălăgie.
Picurel i-a mulțumim în șoaptă și a alunecat mai departe prin corpul lui Alexandru.
Stai pe loc! Trecem noi! Suntem mai cu moț, spuseră câteva picături lăudăroase foarte diferite de el. Era lipicioase și colorate și se tot umflau de mândrie pentru că erau dulci, spre deosebire de Picurel care nu avea niciun gust.
Cine sunteți voi?
Super picăturile de suc! Alexandru a pus mâna pe un pahar cu suc și ne-a băut repede, înainte să îl vadă mama. Și ce i-a mai plăcut gustul nostru!! Ohohooo!
Adăpostiți-vă! se auzi o voce speriată! Vine un val mare cu suc!
O mulțime de celule supărate încercau să își construiască repede un fel de scut de apărare împotriva sucului lipicios, dar degeaba… siropul dulce se lipi de ele făcându-le să se simtă încărcate și obosite.
Stați liniștite, spuse Picurel cel Voinicel, și le atinse cu apa lui proaspătă. În mod neașteptat, în ajutorul lui veniră și alte lichide: ciorbița și pepenele roșu pe care Alexandru tocmai le mâncase la prânz.
Și legumele, fructele, supele sau ciorbele conțin multă apă!
Aaaa, ce bine e să fim hidratate! Mulțumim!
Misiune îndeplinită! Un corp hidratat este un corp fericit! Spuse Picurel, pocnind de fericire. Se descurcase excelent!
De fiecare dată când bei apă, gândește-te că Picurel cel Voinicel pornește din nou la drum, ca să ajute inima, mușchii, creierul și toate celulele să fie puternice. Parcă îți e sete, nu?
Dragi copii, să nu uitați, de apă proaspătă mereu să vă bucurați.
Un proiect realizat în parteneriat cu Asociația InspirAction
Curcubeul pofticios
Într-o zi veselă precum copiii de la grădiniță, soarele se juca printre picături călduțe de ploaie. Regele Poftilă, despre care sigur ai mai auzit în alte povești, invită oamenii din ținut la un picnic în centrul regatului său, la umbra unui stejar bătrân. Pe lista de invitați se aflau Regele Vitamină, Prințesa Morcovina, dar și delicata Prințesă Verdeață. Se spunea că ea a reușit să găsească un iepuraș hoțoman și să își salveze grădina cu legume înainte de a fi complet ronțăită.
-Bine ați venit! Nu vă speriați, e doar o ploaie scurtă și caldă de vară. Hai, adunați-vă la masă. Cei mai pricepuți bucătari au gătit astăzi pentru voi salate mi-nu-na-te cu fructe colorate!
– Mărite rege, îți mulțumesc pentru invitație, spuse Prințesa Verdeață. Mă bucură fructele, dar vreau să îți ofer și un coș mare cu legume proaspăt din grădina mea.
Nici nu apucă să își termine bine cuvintelele, că fu întreruptă de o voce plină de uimire:
– Tată, uite curcubeul! spuse un băiețel care îl ținea strâns de mână pe Poftilă.
– Sigur, dragule, a ieșit după ploaie!
– Dar… e bolnăvior? De ce nu i se văd bine culorile?
– Poate e un pic obosit…
Auzind discuția, câțiva nori pufoși se adunară deasupra stejarului și începură să șușotească.
-Pssst, micuțule… ne auzi? Suntem noi, norii! Curcubeul nu e bolnav și nici obosit. E… flămând.
– Cum adică?
Adică… îi e foame.
Și… ce mănâncă?
Culori din legume și fructe! Dar nu așa, pur și simplu. Are nevoie de ajutorul copiilor. După cum vezi, micuții de la acest picnic și-au umplut farfuriile cu pâine și paste albe. Abia dacă zărim o roșie sau o salată, deși coșurile sunt pline cu bunătăți sănătoase. Farfuriile sunt plictisite, iar curcubeul nu mai are culori din care să se hrănească.
Mănâncă din… culori?
Da, fiecare culoare aprinde o dungă pe cer și activează o superputere. Punem pariu că nu știai! Ne ajuți să-l hrănim? Caută culori și gustă-le.
Copilul privi castronașele: felii de pepene roșu, morcov portocaliu, porumb galben, salată verde, afine și struguri mov. Ei bine… avea de unde alege!
-Începe cu roșu pentru curaj și energie!
Băiețelul mușcă o bucățică mică, apoi încă una. Sus pe cer, dunga roșie a curcubeului se aprinse mai tare.
Uau! Roșul s-a trezit!
Acum portocaliu, șoptiră norii. Culoarea veseliei!
Micuțul luă un bastonaș de morcov și începu să ronțăie.
Dunga portocalie a curcubeului începu și ea să strălucească.
Funcționează! Ce urmează?
Galben, ca soarele. Îți dă putere și chef de joacă. Și apoi verde pentru energie.
Tată, pune-mi în farfurie niște castraveți și niște porumb, te rog.
Imediat, micuțule! Nu știam că legumele de la Prințesa Verdeață vor avea așa de mult succes.
Sus, dungile se aprinseră mai frumos ca niciodată.
Și ultima?
Mov, culoarea care aduce liniște. Ia niște afine, sunt delicioase!
Deodată, curcubeul deveni mare, clar și strălucitor.
Bravo! Ești eroul nostru! Ai activat superputerile și ai readus culorile pe cer!
Uite, tată, în farfuria mea e un… curcubeu! La fel și pe cer!
La fel și în grădina mea, spuse Prințesa Verdeață cu mândrie.
Poftă bună! De astăzi sunteți mereu bineveniți la masă! Și… dacă mă gândesc bine… pentru a sărbători această zi, voi schimba numele regatului Bombonez în Regatul Curcubeu.
Dragi copii, să nu uitați, legume și fructe colorate în fiecare zi să mâncați.
Un proiect realizat în parteneriat cu Asociația InspirAction
Prințesa Verdeață și grădina curcubeu
Ce frumoasă e vacanța de vară și cât de mult o așteaptă copiii! La grădiniță sau școală, toți micuții se bucură atunci când relaxarea e în toi. Unii merg la bunici, alții aleargă pe vârfuri de munte sau își răsfață piciorușele în nisipul fin al mării inventând tot felul de jocuri.
Mara și Luca nu își doreau decât să ajungă mai repede la căsuța bunicii, aflată în inima unei câmpii mari și verzi.
Toată ziua ați șoșotit! le spuse mama în timp ce le dădea jos din mașină bagajele. Nu știu ce planuri aveți pentru vara aceasta, dar am impresia că o să vă distrați…
Și așa a fost! Imediat după ce și-au luat rămas-bun de la părinți, copiii au zbughit-o spre grădina bunicii.
Ați ajuns! Abia vă așteptam! Se auzi o voce firavă și dulce. Era Prințesa Verdeață, purtând o rochie verde ca iarba și o coroniță făcută din frunze și flori.
Bună, prințesă! spuse Mara. Mi-e dor de Grădina Curcubeu și am impresia că… nu o să îmi ajungă timpul să mă bucur suficient de ea.
Și mie îmi e dor, spuse Luca, dar sper că am depășit momentul legume, legume, legume…
Prințesa Verdeață ridică din sprânceană, amuzată, apoi deschise o poartă micuță din lemn, acoperită cu viță de vie.
Bine ați revenit! Lucrurile s-au mai schimbat pe aici de vara trecută.
Uaaau! Câte culori! Bună, roșioare! Bună și vouă morcovei, sfeclă și spanac! Spuse Mara.
Ceva bomboane nu ai plantat pe aici, prințesă? Măcar două-trei jeleuri colorate.
Nu fi dezamagit, în regatul meu am grijă doar de legume colorate. Știi de ce?
Pentru că… așa s-au nimerit?
Nu, Luca. Legumele au culori diferite pentru că în ele sunt substanțe diferite care vă hrănesc în feluri diferite. Dacă mâncați doar o singură culoare de legume, nu primiți toate lucrurile bune de care are nevoie corpul vostru. De aceea e bine să mâncăm legume curcubeu: roșii, portocalii, verzi, galbene.
Mă rog… să zicem…
Dragilor, am o surpriză pentru voi. Cine vrea să citească acest bilețel?
Eu, eu, spuse Mara.
„Dragi copii, vă învităm mâine la concursul legumelor! Veți face parte din juriu și va trebui să decideți ce legumă din grădină e cea mai cea. Pe lista concurenților se află sfecla roșie care ajută sângele să fie puternic, morcovul portocaliu care ajută ochii să vadă bine, chiar și când e mai întuneric, spanacul verde care ajută tot corpul să fie puternic și vioi. Nu în ultimul rând, veți întâlni porumbul galben care dă energie și ajută copiii să alerge foarte repede. Va fi greu să decideți, dar am încredere în voi. Semnat: Prințesa Verdeață.”
Eu alerg repede și fără prea multe legume, spuse Luca. Îmi ajung niște caramele și câștig orice concurs.
Mai vorbim noi despre asta…
A doua zi, Mara și Luca s-au întors în grădină, gata de concurs. Prințesa îi aștepta la poartă, dar părea foarte îngrijorată.
S-a întâmplat ceva?
Da… A dispărut morcovul. Îl caut de câteva ore… Pur și simplu nu e! Tocmai el care crește în pământ și ajută corpul să fie puternic și rezistent…
Cum e posibil? Era înscris la concurs!
Hei, ia fiți atente, spuse Luca. Lipsește și salata! Și spanacul!
Straturile cu legume erau aproape goale, pământul era răscolit, frunzele rupte..
E un hoț printre noi!
Cine? Cine? se auziră legumele șoșotind speriate.
În fiecare seară am avut grijă de ele, spuse Prințesa. Aseară erau toate aici. Luca se uită mai atent.
Uite! Urme!
Pe pământ se vedeau mici urme de lăbuțe care duceau la o gaură mică din gard.
Aha! Cred că știu cine e, spuse prințesa. Iepurele pofticios pe nume Lăcomilă. Tot vine noaptea și roade legumele cele mai frumoase. Pentru voi poate sunt „doar legume”. Dar pentru corp, legumele sunt ca niște chei magice care deschid ușa sănătății.
Ce facem acum?
Pornim în misiune! Îl găsim pe iepure, vorbim cu el și salvăm grădina! Să mergem după urme.
Vai, credeam că eu alerg repede, spuse Luca, dar, tu, prințesă, m-ai întrecut!
Poate te-ar ajuta niște spanac…
Pare că urmele sunt tot mai ascunse… continuă Luca.
Eu le văd bine, cred că nu ți-ar strica să ronțăi și niște morcovi. Și voi puteți avea „ochii iepurelui de noapte”, dacă mâncați morcovi.
În sfârșit, urmele i-au dus lângă un tufiș mare de unde se auzea ronț-ronț.
Șșșt. Cred că e aici.
Îl văd! șopti Mara.
Un iepure alb-gri stătea ghemuit. Avea o burtică rotunjoară și între lăbuțe ținea… un morcov.
Hei! Oprește-te! Tu ești hoțul!
Iepurele tresări, morcovul căzu pe pământ.
Eu? Nu… adică… poate… puțin…
Bună, Lăcomilă. Te-am prins iar, spuse Prințesa.
Îmi pare rău… Mi-e foame tot timpul. Și legumele tale sunt așa de bune…
Lăcomilă, problema nu e că mănânci legume. Problema e că mănânci doar tu. Grădina asta e pentru toți: pentru tine, pentru păsări, pentru copii, pentru oamenii din sat. Dacă tu le iei pe toate, ceilalți cu ce mai rămân?
Nu m-am gândit la asta…
Unii iau toate legumele pentru ei, alții nu mănâncă deloc. Nici o variantă nu e bună.
Bine, uite cum facem! De acum eu o să mănânc toți morcovii. Restul legumelor rămân la voi.
Nuuuu, nu, nu. E bine să mâncăm legume și fructe de culori variate pentru că fiecare are rolul său. De ce crezi că grădina mea se numește curcubeu? Uite, o să plantez acest colț doar pentru tine, dar te rog să nu mai furi. Promiți?
Sună tentant, un colț doar al meu.. Promit!
Perfect! Acum hai să ne întoarcem la concurs!
Scuzați că vă întrerup… Știu că toți v-ați pregătit, însă… am o propunere. Să lăsăm concursul la o parte și să ne bucurăm de un picnic în centrul grădinii, spuse Luca, puțin rușinat. Îmi e clar că nu putem alege o sigură legumă importantă. Toate au rolul lor!
Ce copii isteți… bravo, Luca! Știu cum putem sărbători.
Acestea fiind zise, prințesa pregăti o masă mare cu felii de roșii, bețișoare de morcovi portocalii, frunze crocante de salată și spanac, bucăți subțirele de ardei galben.
Masa curcubeu! spuse Lăcomilă zâmbind printre mustăți.
Prințesa Verdeață se ridică de la masă, își întinse brațele și spuse:
Legumele sunt prietenele corpului nostru. Ne fac sănătoși, ne dau putere, ne ajută să creștem mari. Bucurați-vă de ele în fiecare zi! Și mai am o surpriză. Luca, de azi ești cavalerul grădinii curcubeu, te-ai descurcat excelent la găsit hoțomanul.
Iar eu sunt iepurele-legumă! spuse Lăcomilă făcându-i pe toți să râdă.
Vorbește mai încet, Lăcomilă, nu vreau ca adulții să ne descopere secretul, spuse Mara. Bunica nu știe de prietenii noștri din grădină și vreau să mă întorc în fiecare vară aici, păstrând magia acestui loc.
Seara coborî încet peste Grădina Curcubeu, ducându-i pe copii în lumea viselor unde rimele își găsesc mereu locul:
Culoarea din roșii dă sânge voinicel, Portocaliul din morcovi face ochiul măricel, Iar verde din salată burtica o încântă, Dă energie blândă și toți copiii cântă.
Dragii noștri, nu uitați, legume colorate să mâncați!
Un proiect realizat în parteneriat cu Asociația InspirAction
Regele Poftilă și podul de sfoară
A fost odată o vale luminoasă, unde soarele strălucea ca o portocală mare pe cer. Acolo se afla un regat colorat pe nume Bombonezia. Oriunde te uitai vedeai case din turtă dulce, acoperișuri din ciocolată și felinare din acadele colorate. Ți-ar plăcea să locuiești acolo, nu?
În Bombonezia oamenii erau cam obosiți și cam… pofticioși. Mâncau dulciuri dimineața, la prânz și seara. Totuși, cel mai mare iubitor de zahăr era chiar regele Poftilă al III-lea, un domn rotofei, cu obraji roz ca două jeleuri și coroană asemănătoare unui tort cu frișcă.
În fiecare dimineață, Poftilă suna un clopoțel și striga:
Adăugați dulciuri noi la micul dejun! Azi vreau o prăjitură cu șapte etaje și o sută de clătite!
Supușii se străduiau să îi aducă tot felul de bunătăți, dar el nu se sătura: acadele cât sabia unui cavaler, înghețată cu sclipici, brioșe cu gem.
Mai multe, mai multe! spunea el căscând ca o pisică leneșă. Nu am energia să țin ședințele azi… Mâine, poate…
Da… realitatea e că dacă mănânci zahăr în cantități mari poți să devii somnoros, obosit și să nu ai putere.De altfel, toți bomboneziimergeau încet, se mișcau ca niște melci somnoroși și uitau mereu ce aveau de făcut.
Zahăr, zahăr, mult de tot,
Ne dă poftă… dar nu spor!
Singura legătură dintre Bombonezia și regatul vecin, de unde se cumpăra zahăr, era un pod de lemn și sfoară întins peste un râu cu apă rece și zgomotoasă. În fiecare zi, peste pod treceau caravane pline cu saci din care curgea zahăr, bob cu bob. Așa au apărut furnicile, mii și mii, care urcau pe pod, atrase de gustul dulce și de mirosul regatului bombonez. Încet, dar sigur, furnicile au început să roadă sfoara. Nimeni nu le-a băgat în seamă, pentru că toată lumea era ocupată cu prăjituri și acadele.
Văzând ce se întâmplă, Regele Vitamină din regatul vecin i-a trimis un mesaj lui Poftilă:
Prietene, aveți grijă la pod! Furnicile rod sfoara! Poate ar fi bine să încercați mai multe fructe.
Fructe? Ce ne trebuie fructe când avem zahăr? a râs Poftilă și a înghițit în sec.
Într-o noapte cu ploaie și vânt, podul a început să scârțâie mai tare ca niciodată, iar sfoara s-a rupt și a căzut în râu cu zgomot puternic.
Ce ne facem? Nu mai putem aduce zahăr! a spus o fetiță.
Cum o să mai facem acadele? a întrebat fratele ei.
O să murim de foame! Nu mai avem nimic dulce! a plâns descurajat și regele. Să… să facem ceva! Dar nu știu ce, sunt prea obosit… n-am pic de putere…
Și atunci bombonezii au înțeles: dulciurile nu te ajută în momentele importante, ci te lasă fără energie exact când ai nevoie de ea.
Știu ce facem! Urmați-mă în cămară! spuse bucătarul regatului, arătând spre coșurile pline cu fructe pe care le păstrase în secret.
Ce sunt astea? întrebară copiii mirați.
Sunt… FRUCTE! Gustați!
Uau! Sunt dulci… dar altfel!
Și atât de zemoase!
Regele Poftilă a mușcat un măr, neîncrezător, apoi ochii i s-au făcut mari:
Mmmm… dar e delicios! Și parcă… parcă mă simt mai ușor!
A ales apoi o portocală mare.
Ce e asta?
Majestate, e portocala plină cu vitamina C, un scut magic împotriva răcelilor!
Apoi regele a încercat un măr roșu și crocant.
Simt… putere!
Normal, măria ta! Mărul trezește corpul și îi dă energie.
Vreau și o banană!
Sigur, banana face mușchii puternici, e ca o baterie plină cu energie bună!
Gustând și ei din toate, copiii din regat au început să râdă și să cânte:
Mușchii mei se fac voinici,
Pot să sar până la… nori mici!
În câteva zile, locuitorii au început să mănânce fructe în loc de dulciuri și totul s-a schimbat! Au devenit mai veseli, mai energici și cu mult chef de viață.
Auzind toate acestea, Regele Vitamină și Prințesa Morcovina din regatul vecin au încălecat pe doi cai rapizi și s-au îndreptat spre Bombonezia. Dar ce să vezi? Podul era rupt, așa că nu au putut trece.
Aduceți cât mai mulți oameni puternici și hai să ne apucăm de treabă. Noi construim de pe malul acesta, Poftilă de pe malul celălalt.
În doar câteva zile totul arăta ca înainte de ploaia cea mare.
În cinstea sănătății, de azi veți învăță cum să faceți salate de fructe și cum să păstrați nucile a spus Morcovina.
Vesel și puternic, Poftilă a adunat copiii în jurul lui și i-a provocat să răspundă la o ghicitoare.
Să vă spun o ghicitoare Despre ceva de mâncare: Crude sau puse la fiert Se consumă ca desert, Le dorește orișicine Că-s pline de vitamine.
Tu știi răspunsul?
Și bombonezii au renunțat complet la zahăr? o să întrebi.
Nu, sigur că nu, dulciurile nu au dispărut, dar au rămas doar pentru ocazii speciale. Iar furnicile? Ei bine… s-au mutat la casa lor, mai aproape de pădure.
Iar de atunci, Bombonezia a devenit un regat mai vesel, mai puternic și… mult mai sănătos.
Un proiect realizat în parteneriat cu Asociația InspirAction
D-l Goe
Ca să nu rămână repetent din nou, mam mare, mamițica și tanti Mița i-au promis tânărului Goe că merg împreună la București pe 10 mai, de sărbătoarea națională.
De ce nu mai vine trenul? Eu vreau să vină! spune băiatul încruntat, așteptând nerăbdător să ajungă la Gara de Nord.
Vine, puișorul mamii! spune mam mare în timp ce îi admiră costumul de marinar și pălăria de paie cu inscripția Formidable sub care îi așezase bine biletul de călătorie.
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un împărat puternic și mare care avea o grădină frumoasă, cum nu se mai văzuse. În cel mai îndepărtat colț al grădinii se afla un măr care făcea mere de aur, dar împăratul nu reușise niciodată să guste un fruct copt pentru că un hoț fura merele din pom fix când se coceau.
Într-o zi, fiul cel mare al împăratului spuse:
– Tată, lasă-mă pe mine să am grijă de măr în următoarele nopți. Vreau să prind hoțul și să îți aduc fructele pe care ți le dorești.
– Dragul meu, atât de mulți oameni viteji au încercat și nu au reușit… dar te las să încerci pentru că vreau să văd pe masa mea măcar un măr de aur înainte să mor.
Fiul se puse la pândă o săptămână întreagă: noaptea pândea și ziua se odihnea. Dar într-o dimineață se întoarse la tatăl său și îi spuse cu tristețe că pe la miezul nopții adormise și dimineața merele nu mai erau în pom.
Ei bine, după un an veni și fiul mijlociu cu aceeași rugăminte, dar și el păți exact ca fratele său.
– O să îl tai, spuse împăratul trist. Ce rost are să mai țin un pom de care nu pot să mă bucur?
– Tată. Te rog, mai lasă-l un an să-mi încerc și eu norocul, spuse atunci cel mai mic dintre băieți.
– Fugi de aici! îi răspunse împăratul. Nu ai șanse să reușești. …Dar nu am nimic de pierdut… o să îl mai las totuși un an, însă sunt sigur că te vei întoarce la fel de rușinat ca și frații tăi.
Și uite așa mai trecu un an, iar când merele erau aproape coapte, Prâslea își luă câteva cărți de citit, două țepușe, arcul și tolba cu săgeți. Apoi alese un loc în care să se ascundă, bătu țepușele în pământ și se așeză între ele, astfel încât, dacă adoarme și cade, să se lovească de ele și să se trezească.
Hmmmm, dar noaptea era atât de liniștită, iar somnul îi părea atât de dulce! Și fix când să adoarmă, băiatul se lovi în țepușe și rămase treaz până spre dimineață când auzi un fâșâit venind dinspre pomul cu mere de aur. Fșșșșșșșșșșșș, fșșșșșșșșșșș. Imediat luă arcul și trase o săgeată spre crengile pline cu mere coapte.
– Ahhhhhhhhhhhh, se auzi dinspre pom. Apoi… liniște.
Cum se lumină puțin, culese câteva mere, le așeză pe o tăviță de aur și le duse la tatăl sau. Niciodată nu a fost împăratul mai fericit decât atunci când a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată!
– Acum, zise Prâslea, vreau să plec în căutarea hoțului. O să merg pe urma firicelului de sânge din grădină.
– Lasă-i și pe frații tăi să te însoțească, e posibil să ai nevoie de ajutor, spuse împăratul.
Zis și făcut. Și uite așa porniră cei trei frați pe urma hoțului de mere și merseră mult, mult, până lângă o prăpastie adâncă.
– O să cobor pe frânghie, spuse Prâslea. Voi să fiți atenți când o să scutur frânghia și să mă trageți înapoi sus.
Pe tărâmul celălalt toate lucrurile erau schimbate: pământul cu irabă, florile, copacii, animalele. Băiatul porni cu un pic de teamă înainte și tot merse până când în fața lui zări mai multe palate din aramă.
– Nu îmi vine să cred că văd un om! spuse o fată frumoasă, ieșind dintr-un palat în întâmpinarea lui Prâslea. Cum ai ajuns aici, băiat curajos? Aici e moșia a trei frați zmei, care ne-au răpit de la părinții noștri, pe mine și pe cele două surori ale mele, cu gândul că vom fi soțiile lor.
– Spune-mi mai multe despre acești zmei și promit că vă ajut să ajungeți acasă cu bine.
– Vai, ascunde-te, spuse atunci fata. În curând vine zmeul din acest palat și dacă te găsește aici e vai de pielea ta. Obișnuiește să arunce buzduganul de la mare distanță, direct în cui.
N-apucă să termine de vorbit, că se auzi buzduganul cum șuieră, lovește în ușă, în masă, apoi se așează în cui. Dar Prâslea luă buzduganul și îl aruncă înapoi cu putere.
– Hmmmmmmm, aici miroase a carne de om de pe tărâmul celălalt, spuse zmeul uimit.
– Da, am venit să prind hoții de mere, spuse atunci Prâslea.
– Ei bine… Cum vrei să ne lupătăm, micuțule? În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne luptăm?
– În luptă, că e mai dreaptă, răspunse Prâslea.
Și se luptară ore întregi, până când zmeul îl băgă pe Prâslea în pământ până la glezne; apoi Prâslea îl băgă în pământ pe zmeu până la genunchi și îl înfrânse odată pentru totdeauna.
Așa se întâmplă și cu zmeul mijlociu, iar când Prâslea ajunse la cel mai puternic zmeu, cel care avea palate de aur, totul părea cunoscut: buzduganul, masa, cuiul.
– Cine a avut curaj să calce hotarele mele și să intre în casa mea?
– Eu sunt, zise Prâslea.
– Dacă ești tu, îi răspunse zmeul, am sa te înving în luptă.
Și se luptară, se luptară, zi de vară, până-n seară…
– Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale și pune peste mine ca să capăt puteri, spuse zmeul în timp ce zări pe cer pasărea mare și neagră.
– Corbule, corbule! îi zise și Prâslea, dacă vei pune peste mine seu, îți voi da să mănânci pe săturate.
Corbul, fără a mai întârzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste viteazul Prâslea, și băiatul prinse mai multă putere.
– Frumușica mea, dă-mi puțină apă să mă răcoresc și-ți promit că ne căsătorim mâine, spuse zmeul către fata cea mică de împărat.
– Frumușica mea, îi zise și Praslea, dă-mi mie apă, și-ți promit că te duc pe tărâmul nostru și acolo ne căsătorim.
Și uite așa. Cu ajutorul corbului și al fetei, Prâslea îl doborî și pe ultimul zmeu.
– Mulțumim, băiat curajos, spuseră fetele în cor! Ne-ai salvat!
Înainte să urcăm pe tărâmul de sus, hai să transformăm palatele și bogățiile în mere, spuse fata cea mai mare.
Uitasem să vă spunem, dragi copii, că fiecare fată avea un bici fermecat cu care dacă lovea, toate bogățiile zmeilor se transformau în mere pe care le puteai băga în buzunar și le puteai lua cu tine unde mergeai.
– Hai acum să mergem pe tărâmul celălalt, spuse Prâslea către fete. Am să vă leg de câte o frânghie, iar frații mei vă vor trage sus.
Și uite așa urcă fata cu mărul de aramă, apoi fata cu mărul de argint și, la final, mezina, care îi lăsase mărul ei lui Prâslea.
Dar cum frații cei mari erau geloși pe Prâslea, hotărâră ca pe el să nu îl mai tragă sus, ci să îl lase pe tărâmul zmeilor.
Tare trist a fost băiatul când și-a dat seama de planul fraților lui, mai ales că nu știa cum să iasă la suprafață. Și cum stătea el și se gândea, auzi un țipăt și zări un balaur care voia să mănânce niște pui de vultur. Atunci Prâslea scoase paloșul, se repezi la balaur și îl făcu bucățele.
Fericită și recunoscătoare, mama puilor îl luă în spate și zbură cu el suuus, spre tărâmul celălalt. Cu ajutorul mărului de aur, el se reîntâlni cu fata cea mică, care recunoscu imediat băiatul care o salvase din ghearele zmeului.
Toată împărăția s-a bucurat că fiul cel mic s-a întors sănătos, mai puțin frații cei mari care ar fi dat orice să îl dea dispărut pe Prâslea. Și uite așa povestea noastră se termină la petrecerea dată în cinstea căsătoriei dintre fata cea frumoasă și Prâslea cel voinic, care au urcat pe tronul împărăției și au domnit fericiți mulți, mulți ani.
Mihai Eminescu este numele la care mulți români se gândesc atunci când sunt întrebați care este cel mai mare poet al țării noastre.
Dar Mihai Eminescu nu a fost doar poet, ci și un mare jurnalist și prozator, un om care a iubit teatrul, natura și folclorul. Ba mai mult, a fost și un grozav înotător, un iubitor de cafea și un mare patriot!
Între el șiIon Creangă, pe care îl puteți descoperi într-o altă poveste de pe site, s-a legat o prietenie grozavă care a rămas în istoria literaturii noastre.
„Luceafărul poeziei româneşti“ sau „poetul nepereche“, aşa cum a fost numit de-a lungul vremii, Mihai Eminescu este încă studiat și descoperit de români. Astăzi există centre de studii eminesciene, ba chiar şi profesia de eminescolog.
Sigur știi deja că e bine să reciclezi, ai auzit acest lucru de multe ori de la profesori, părinți, poate de la televizor sau de pe internet. Ai mai auzit și că hârtia se face din coaja copacilor, dar te-ai întrebat vreodată care este procesul și cum poate un copac să se transforme în cărți, agende, etichete, bonuri, șervețele, afișe, ambalaje, pungi, cutii și multe altele?
Pe scurt, hârtia este un material comprimat din fibre vegetale, celuloză, care sunt prelucrate mecanic și chimic. Lemnul folosit este obținut din defrișarea copacilor cu lemnul tare cum sunt arțarul, ulmul sau mesteacănul.
Oamenii au nevoie de hârtie în viața de zi cu zi, dar e important să o folosească în mod responsabil, fără risipă. Astfel, ea rămâne un suport valoros pentru creativitate, comunicare și cultură, așa cum vei afla și din povestea următoare.
Susținut de Compania Brother
producător de imprimante si echipamente de etichetare
