Ca toate poveștile, și aceasta începe cu a fost odată… o femeie tânără și voinică pe nume Dete. Pășind încet pe poteca ce ducea spre satul său natal, Dorfli, ținând de mână o fetiță de 5 ani cu obrajii aprinși, auzi dintr-o dată:

-Unde duci copila asta, Dete?

-O duc la Unchiu, e fetița orfană rămasă după sora mea.

-Ce tot spui? Nu se poate să o duci la bătrânul acela ursuz din mijlocul munților. Știi că toți îl ocolesc și se tem de el!

-Îmi pare rău, e bunicul fetiței și trebuie să o duc. Până azi am ținut-o la mine, dar acum mi s-a oferit o slujbă foarte bună și nu pot refuza.

 Și așa a început aventura lui Heidi alături de „unchiul din munți”, un bătrân pe care toți sătenii în considerau ciudat, retras singur cu cele două capre ale sale. Cabana lui, așezată în bătaia vântului și a soarelui, avea în spatele curții trei brazi. Când Heidi ajunse acolo bunicul stătea pe o bancă, cu pipa în gură, uitându-se liniștit la întreaga vale.

-De ce ai adus-o? Ce mă fac dacă se plictisește și plânge?

-Acum e rândul dumitale să o ții, eu mi-am făcut datoria timp de 4 ani.

-Bună ziua, bunicule! Unde o să dorm?

-Unde vrei!

 Și Heidi își alese un colțișor confortabil în pod de unde putea să vadă întreaga vale.

– Ia și bea laptele acesta cald și mănâncă felia de pâine cu brânză, spuse bunicul, privind îndelung spre fetița care stătea acum la masa lui. Pentru amândoi începea acum o nouă aventură.

Ba mai mult, bunicul îi construi și un scăunel de dimensiunea ei, apoi îi prezentă cele două capre: Fulg de nea și Pestrița.

 Așa de frumos și repede a trecut timpul! În lungile ei drumuri pe văi Heidi se împrieteni cu Peter căprarul, un băiat de 11 ani care ducea caprele din sat la păscut. El locuia alături de mama sa și bunica oarbă într-o casă foarte sărăcăcioasă si ziua explora pășunile alături de noua lui prietenă.

-Să ai mare grijă de ea Peter. Să nu cumva să cadă de pe stânci.

-Bunicule, întrebă într-o seară Heidi. De ce spun oamenii lucruri atât de rele despre tine?

-Știi de ce? Pentru că sunt răi, se ceartă mereu și vorbesc urât! Aici în munți sunt liniștit.

 Timpul a trecut, iar Heidi a învățat de la Peter o mulțime de lucruri. El mergea la școală, știa să citească și să scrie, iar fetița voia să afle totul despre acel loc numit… școală. Cu toate acestea, bunicul nu a fost de acord să o înscrie și pe Heidi la școală, însă i-a îndeplinit altă dorință: le-a ajutat pe bunica și mama lui Peter să își repare casa și chiar a fost de acord să le viziteze din când în când.

 După câțiva ani, un oaspete neașteptat le bătu la ușă. Era mătușa Dete care venise să o ia pe fetiță și să o ducă într-o casă frumoasă din Frankfurt, la o familie de oameni bogați.

-Nu vreau să merg cu tine!

-Îmbracă-te, nu avem timp.

Și uite așa Heidi ajunse la familia Sesemann, unde o întâlni pe Clara, o fetiță care își petrecea toată ziua în scaun cu rotile și care avea nevoie de o prietenă.

Realizând că nu se va întoarce curând la căsuța din munți, Heidi visa la momentul în care va scăpa din casa frumoasă, dar pe care o simțea ca pe o colivie. Cu timpul, din cauza atitudinii severe a guvernantei din casă și a dorului de bunic, Heidi se îmbolnăvi. Cu ajutorul doctorului care îngrijea familia Sesemann, ea se întoarse în munți.

-Mi s-a îndeplinit cea mai mare dorință, bunicule! Să revăd soarele la sfințit, muntele, stâncile, pe tine, pe Peter și pe bunica. Acum știu să citesc și pot să vă citesc în fiecare seară, dacă vreți.

 În acest timp, starea de sănătate a Clarei a devenit tot mai rea, iar doctorul a decis că o călătorie în Elveția, la prietena ei, i-ar prinde bine. Cu toate acestea, după multe gânduri, doctorul și tatăl Clarei au hotărât că un drum lung spre munții friguroși poate fi periculos pentru Clara, așa că singurul care a pornit spre Elveția a fost doctorul.

– Promit că la primăvara Clara va veni și ea să vadă aceste locuri frumoase despre care i-ai povestit! Până atunci, ea v-a trimis fiecăruia câte un cadou: tutun pentru pipă, un fular călduros, ceai, prăjituri și alte bunătăți.

 Zis și făcut. După iarna cea grea, Clara îi trimise o scrisoare lui Heidi și o anunță că vine în vizită, dar aceste vești îl făcură foarte gelos pe Peter. Clara părea un dușman necunoscut pentru el, mai ales că simțea că ar putea să o ia din nou pe Heidi.

– Dacă ar fi după mine, n-aș mai pleca niciodată de aici, spuse Clara privind natura și gustând cu poftă brânza și pâinea din munți. Ce bine că, în sfârșit, am ajuns!

– O puteți lăsa pe Clara la noi un timp, le spuse bunicul părinților Clarei. Aici va prinde putere și va respira aer curat.

 Și iată că micuța Clara rămase la casa din munți, făcând tot felul de planuri cu cea mai bună prietenă a ei. În timpul acesta, Peter era din ce în ce mai furios și, într-un moment în care nimeni nu era atent, împinse scaunul cu rotile al Clarei în vale.

– Vai, ce nenorocire! Acum va trebui să mă întorc acasă… scaunul e distrus!

– Nicio grijă, copii, ne vom plimba astăzi spre pășune chiar și fără scaun. Uite, îi vom face un fel de scaun din aceste pături, spuse bunicul, uitându-se cu severitate la Peter.

– Clara, trebuie să vezi florile astea! Peter, ajută-mă să o ridic în picioare!

 Ca să le ușureze munca, Clara apăsă cu putere tălpile în pământ și, dintr-o dată… făcu câțiva pași.

– Merg! Pot să merg!

 Mare i-a fost uimirea tatălui Clarei când, venind la cabană, își zări copila pe propriile picioare, cu gura până la urechi. Drept răsplată, înainte de a se întoarce cu Clara la Frankfurt, domnul Sesemann îi întrebă pe fiecare cu ce îi poate răsplăti, iar Clara promise că le va trimite caprelor multe droburi de sare.

– Rămâi cu bine, fetița munților, spuse Clara făcându-i cu mâna lui Heidi. Se ne revedem curând!