Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată… un morar care avea trei fii, un măgar și un motan. La moartea sa fiecare băiat a primit o parte din moștenire. Fiul cel mare a primit moara, mijlociul a primit măgarul, iar celui mic i-a rămas… motanul!

– Ce să fac eu cu un motan? se gândi, nemulțumit, mezinul. Frații mei vor putea să își câștige pâinea cu ușurință, dar eu ce voi face? Cu ce mă poate ajuta un biet motan?

– Nu fi trist, stăpâne, îi spuse într-o zi motanul cu glas omenesc. Fă-mi rost de un sac, o pălărie și de o pereche de cizme, ca să pot merge mai ușor pe câmpuri și prin păduri, și îți promit că nu o să-ți pară rău.

   Uimit de întâmplare, fiul de morar îi îndeplini dorința motanului și îi cumpără o pereche de cizmulițe roșii, nou-nouțe. La urma urmei, nu avea ce pierde, nu?

   Motanul își trase cizmele în picioare, luă sacul în spinare și se opri pe un câmp unde păștea o turmă de oi, umplu sacul cu iarbă proaspătă și se prefăcu că doarme. Sforrrrrrrr. Nu trecu mult timp și un mielușel pofticios intră în sac după iarbă. Șmecherul motan HAȚ! legă sacul la gură și porni direct către regele acelui ținut.

– Maiestatea voastră, am un mielușel în dar de la Marchizul de Carabas!

– Spune-i stâpânului tău că-i mulțumesc.

   Și uite așa, luni la rând Motanul veni la palat cu tot felul de daruri pentru rege din partea așa-zisului marchiz.

   Nu trecu mult timp și motanul află că regele va ieși la plimbare cu fiica lui prin regat, așa că o luă înaintea caleștii împărătești și le spuse tuturor țăranilor care strângeau fânul așa:

– Dacă vă întreabă regele ale cui sunt aceste câmpuri și acest lac plin cu pești, să spuneți că sunt ale marchizului de Carabas. Altfel e vai de voi.

   Speriați că motanul vorbea cu glas omenesc și gândindu-se că cine știe ce vrajă e la mijloc, țăranii făcură întocmai și când regele întrebă ale cui sunt câmpurile și lacul, ei răspunseră în cor:

– Ale marchizului de Carabas!

– Hmmmm, marchizul acesta pare putred de bogat, îi spuse regele fiicei sale, cu admirație.

   Dar planul motanului nu se opri aici. Își rugă stăpânul să facă baie în râu fix când pe acolo treceau regele și prințesa și începu să țipe cât îl țineau puterile:

– Ajutor! Ajutor! Stăpânul meu, Marchizul de Carabas a fost jefuit de hoți și a rămas fără haine! Ajutooor!

   Regele privi pe fereastra trăsurii și îl recunoscu pe motanul care îi adusese de atâtea ori cadouri. Fără a pierde vremea trimise gărzile în ajutorul marchizului și îi oferi cel mai frumos costum regal. În hainele acelea dichisite, tânărul arăta mai bine decât arătase el vreodată, iar prințesa se îndrăgosti pe loc de el.

   Apoi, motanul cel isteț porni spre căpcăunul care stăpânea acele câmpuri. Tare frumos era castelul în care locuia căpcăunul, dar nespus de întunecat.

– Când am văzut această frumusețe de castel, mi-am dorit să vă întâlnesc. Mai ales că am aflat că sunteți un uriaș fermecat și vă puteți transforma în orice fel de animal. E adevărat?

– Este adevărat, spuse mândru căpcăunul. Spune tu în ce animal vrei să mă transform și o să vezi cu ochii tăi.

– Aș vrea să vă transformați într-un leu fioros, îi ceru motanul.

   Pe loc, căpcăunul se transformă într-un leu care îl cam sperie pe motan, dar micuțul se strădui să nu o arate. Când căpcăunul reveni la înfățișarea lui, motanul îi spuse cu viclenie:

– Mă închin în fața măriei-voastre că așa ceva nu am mai pomenit. Mă întreb dacă vă puteți transforma și într-un animal mic și nevinovat. De exemplu, într-un șoricel. Dar poate că vă este cam greu…

– Hă, hă, mie? Eu pot să mă transform în orice! Privește și învață!

   Imediat cum motanul văzu șoricelul, sări pe el și haț! – îl înghiți dintr-o suflare.

   Iar când caleașca regelui trecu prin fața palatului, iată că și motanul nostru ieși în întâmpinarea oaspeților:

– Bine ați venit, maiestate, în castelul marchizului de Carabas!

– Și castelul acesta este tot al stăpânului tău? întrebă regele surprins.

– Da, maiestate! Și cu mare plăcere vă invităm la o masă împărătească!

   La masa plină de bunătăți îi aștepta fiul de morar, îmbrăcat în haine împărătești, mândru și încrezător.

– Dragă marchize, spuse regele. E clar că fiica mea te privește cu dragoste, iar eu nu pot decât să mă bucur de acest lucru. Dacă și tu dorești, aș vrea să fiți soț și soție.

– Bineînțeles că vreau, răspunse fiul de morar cu bucurie, în timp ce o privea pe frumoasa fată care îi zâmbea drăgăstos.

   Și uite așa, motanul încălțat deveni mâna dreaptă a regelui, iar fiul de morar trăi o viață frumoasă alături de soția și prietenul său cu cizmulițe roșii.