Ca toate poveștile, și aceasta începe cu a fost odată… o fetiță tare drăgălașă pe care toți cei din jur o îndrăgeau. Într-o zi, bunica i-a dăruit o scufiță roșie, un fel de baticuț cusut special pentru ea. Așa mult s-a bucurat fata și atât de mult a purtat scufița, încât toți cei din jur au început să o strige Scufița Roșie.

 Iată că într-o zi bunica s-a îmbolnăvit și, cum mama avea multe de făcut, a chemat-o pe fetiță și i-a spus:

-Draga mea, ți-am pus în acest coș mai multe bunătăți. Ia-le și du-le la bunicuța că e bolnavă și slăbită, iar siropul și cozonacul aromat o vor ajuta să prindă putere. Grăbește-te și nu te abate de la drum! Știu că-ți place să țopăi prin pădure, dar ai grijă să nu răstorni coșul în joacă și nici să nu vorbești cu necunoscuți.

-Sigur, mămico, am porniiiit!

 Și cum mergea ea prin pădure spre casa bunicii, dintr-o dată îi apăru în fața un lup. Dar Scufiţa Roşie nu ştia ce animal rău și prefăcut e lupul, așa că intră în vorbă cu el:

– Bună ziua, Scufiţă Roşie! Încotro mergi cu pas grăbit?

– Buna ziua, lupule! Am pornit spre bunicuța că e tare bolnavă.

– Şi ce duci acolo în coș?

– Cozonac și sirop.

– Mmmmm, dar unde stă bunica ta?

– Aici, în pădure, cam la jumătate de oră de locul acesta. Casa ei e adăpostită de trei stejari mari pe care sigur îi știi, că doar aici locuiești și tu.

– Ohoooo, sigur că știu. Mă bucur că te-am cunoscut, aș vrea să mai vorbim, dar acum trebuie să plec. A, ce flori frumoase! Nu crezi că bunica s-ar bucura dacă i-ai culege un buchețel? spuse lupul, gândindu-se că trebuie să câștige timp înainte ca Scufița să ajungă la bunică. Plănuia să pună gheara pe amândouă, așa că o luă la fugă spre casa dintre stejari.

– Ce lup drăguț! Da, bună idee să adun niște flori.

 În tot acest timp, lupul se grăbi și bătu la ușă.

– Cine e acolo?

– Eu sunt, Scufiţa Roşie, şi-ţi aduc bunătăți. Deschide ușa, bunicuțo!

– Apasă pe clanţă şi intră că eu nu mă pot da jos din pat.

 Lupul apăsă pe clanţă, deschise uşa, se repezi spre patul bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi și se îmbrăcă apoi cu hainele ei, trase perdeaua și așteptă cuminte în pat.

– Vai, dar de ce o fi lăsat bunicuța ușa deschisă? Bunico, ești acasă?

 Dar pentru că nu răspunse nimeni, Scufiţa Roşie se apropie de pat și o zări pe… bunicuță.

– Vai, dar de ce ai urechi atât de mari?

– Ca să te pot auzi mai bine.

– Vai, bunicuţo, dar de ce ai ochi atât de mari?

– Ca să te pot vedea mai bine.

– Vai, bunicuţo, dar de ce ai mâini atât de mari?

– Ca să te pot apuca mai bine.

– Da’, bunicuţo, de ce ai gura atât de mare?

– Ca să te pot înghiţi mai bine!! Ha haaaa!

 Nu apucă să sfârșească ultimul cuvânt, că lupul deghizat sări jos din pat şi-o înghiți pe biata Scufiţa Roşie. După ce-şi potoli foamea, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereții. Tocmai atunci se nimeri să treacă prin faţa casei un vânător care, auzind zgomotele puternice, își spuse:

– Dar tare mai sforăie bătrâna! Oare se simte bine? Ar trebui să verific…
Și intră în casă.

– Extraordinar! Nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălosule! De când te caut!

Și își potrivi pușca gata-gata să tragă în lup, dar în clipa aceea îi trecu prin minte:

– Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână? Poate că aş putea să o salvez! 

 Aşa că nu mai trase, ci luă foarfecile și începu să taie burta lupului adormit de unde le scoase nevătămate pe Scufița Roșie și bunica ei.

– Vai, ce spaimă am tras!

 Spunând acestea, fetița adună în grabă nişte pietroaie din jurul căsuței şi toţi trei umplură cu ele burta lupului. Degeaba a încercat împielițatul să fugă pentru că atât de greu atârnau pietrele încât s-a prăbușit la pământ.

– De acum înainte o să o ascult pe mama! se gândi Scufița Roșie și o îmbrățișă tare pe bunica.