Baltagul

Când Dumnezeu a împărțit lumea, muntenii au întârziat, nemții au primit șurubul, țiganii aveau vioara, ungurii au primit mândria, sârbii sapa, turcii prostia, dar și puterea sabiei. Deși îi erau dragi, Domnul nu mai avea nimic de oferit muntenilor, așa că le-a făcut inima ușoară și nevestele frumoase și iubite.

– Nimeni nu poate sări peste umbra lui, obișnuia să își încheie, cam fără sens, Nechifor Lipan, povestea.

            Nevasta sa, Vitoria, îl contrazicea mereu, chiar și cu riscul să îl înfurie.

– Ce vrei să spui cu asta? întreba ea.

Astfel de momente din viața lor de țărani din Măgura Tarcăului îi veneau mereu în minte femeii. Zilele de când soțul ei plecase de acasă se tot înmulțeau. Se dusese să cumpere oi pentru afacerea lui, în timp ce pe nevastă și pe fata lor, Minodora, le lăsase acasă, iar pe fiul lor Gheorghiță îl trimisese la o altă stână, să o administreze. Timpul trecea, iar el nu se mai întorcea.

Viața în satele moldovenești din vremea aceea era dură: oamenii stăteau desculți și se temeau de invențiile noi precum trenul. Toată încrederea și-o puneau în preotul satului și în superstiții, semne de la Dumnezeu sau de la Diavol.

Într-o noapte, Vitoria a visat că bărbatul ei trecea călare un râu. Ea îl striga, dar el nu își întorcea chipul. În altă zi cocoșul a cântat cu fața către poartă, alt semn rău. Apoi, după Anul Nou, munteanca a decis să meargă la mănăstirea Bistrița, să se roagă la icoana Sfintei Ana. Convinsă că e ceva în neregulă, ea a mers apoi în oraș să declare la poliție dispariția lui Nechifor, după șaptezeci de zile de la plecarea lui. Slujbașul regelui i-a spus clar: cel mai probabil soțul ei a fost atacat de hoți, așa că Vitoria a luat următoarea hotărâre: va merge ea, femeie, pe urmele soțului pierdut!

Drept urmare, femeia strânge și vinde toată averea rămasă: piei de oaie și de miel, brânză de burduf, apoi își trimite fiica cu tot cu zestre la mănăstire, încarcă pușca și îi comandă un baltag nou fiului său. Însoțită de băiat pleacă spre Dorna, destinația lui Lipan. Oare a apucat să ajungă acolo, săracul? Flăcăul încarcă sania și pregătește caii pentru un drum lung și întortocheat. Urmează multe popasuri, la hanuri și cârciumi, sau chiar în case de gospodari.

– Ați văzut un bărbat călare pe un cal negru, cu stea în frunte? întreba femeia în stânga și în dreapta.

– Cu luni în urmă, Lipan a stat o zi la noi acasă, îi spune nevasta unui negustor din Călugăreni. Avea la el mulți bani, așa că l-am rugat să stea să doarmă la noi, dar nu a vrut. A plecat în mijlocul nopții. Nu îi era frică de hoți.

– Am potcovit un cal negru, țintat, le-a zis la Farcașa un fierar. Stăpânul avea o căciulă din blană de miel, cenușie. Îi plăcea să călătorească în lumina lunii. Zicea că pentru hoți are pistoalele încărcate.

– Oi? A cumpărat chiar aici, la Vatra Dornei, un Nechifor Lipan trei sute de oi. E soțul dumitale? A plecat cu ele mai departe, în vale, împreună cu doi tovarăși! le-a zis celor doi călători un cancelar.

Vorbind cu atâția oameni, Vitoria și Gheorghiță încep să completeze piesele de puzzle al drumului făcut de Lipan. La tot pasul erau încurajați de semne pe care doar nevasta oierului știa să le înțeleagă. Vântul bătea parcă pentru ei. Dacă îl ascultau le spunea să meargă, să stea, să se întoarcă, să o ia înainte.

La toate popasurile unde întrebau de turma de cinci sute de oi li se spunea:

– Da, au trecut pe aici cu ele cei trei stăpâni: unul cu căciulă brumărie, unul voinic și vorbăreț și unul negricios și tăcut.

La marginea celei din urmă Dorne, domnul Toma, gazda, își amintea bine de Nechifor Lipan și tovarășii săi. Se oprise acolo în jurul zilei de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril. Lipan îl chemase pe preotul satului să îi sfințească turma. Îl cinstise bine pe popă și nu uitase nici de câinele care-l însoțea pentru care ceruse un colț de pâine.

Drumul l-a schimbat pe Gheorghiță Lipan. Până atunci fusese un copil fără responsabilități. Avea gândul la hore și la șezătoare. Acum, deja ridicase baltagul la un bărbat care o jignise pe mama sa pe care o considera puternica, înțeleaptă și vicleană. Acum împărtășeau același gând: să îl găsească pe Nechifor Lipan!

La crâșma domnului Iorgu Vasiliu, Vitoria întreabă, ca de obicei, despre turma de oi.

– Au oprit la mine, i-a spus cârciumarul. I-am servit cu ce am mai bun și amândoi au plecat mulțumiți!

– Cum doi!? s-a mirat Vitoria prevăzând ce e mai rău.

Neașteptat, soția domnului Vasiliu a intuit imediat situația Vitoriei.

– Cei  doi oieri care au ajuns la noi la cârciumă erau Ilie Cuțui și Calistrat Bogza, nici urmă de bărbatul tău. Ei locuiesc aici, în satul Doi Meri. De când s-au întors de la Dorna nevestele lor nu își mai încap în piele de mândrie. Se pare că s-au îmbogățit. Acum merg prin sat machiate și cu nasul pe sus.

Cucoana Maria, cârciumăreasa, i-a convins pe toți să se adune în cabinetul primarului. Vitoria s-a prefăcut că vine ca o femeie simplă să afle de la prietenii soțului său unde s-ar putea afla acesta.

– Fiind prietenii lui Nechifor trebuie să știți încotro a pornit. Eu vreau să merg să-l caut. Dacă îmi spuneți pe unde să pornesc, plec spre el!

– Nu știm, i-a răspuns Bogza. Noi i-am plătit partea lui de turmă. A zis că are destule oi la alte stâne și nu mai vrea să se obosească și cu astea. După ce i-am dat banii la Crucea Talienilor ne-am despărțit și nu l-am mai văzut. Poate s-a săturat și de tine și te-a lăsat. Nu ai fi prima…

– Noi, muntenii, avem obiceiul să avem un martor de față când se cumpără sau se vinde ceva. Cine e martorul vânzării? Vreau să îl întreb și pe el, poate știe încotro a pornit bărbatul meu! a insistat, cu vicleșug, Vitoria.

Nevasta se preface convinsă de bunele intenții ale celor doi oieri și spune că va continua căutarea, dar pereții oricărei primării au urechi, iar zvonurile despre Ilie Cuțui și Calistrat Bogza încep să circule. Mai mult, nevasta cârciumarului, acum bună prietenă cu Vitoria, începe să le întoarcă pe nevestele celor doi una împotriva celeilalte.

Mai departe, Vitoria ia un băț și se duce la pas prin satul din apropiere. Nu după mult timp descoperă ce căuta: Lupu, câinele lui Nechifor Lipan. Fusese găsit de un țăran pe la sfârșitul toamnei.

– Era în fața porții, numai piele și os. I-am dat niște mămăligă rece și s-a bucurat. A rămas la noi, iar noaptea păzea găinile. Doar ziua, din când în când, fugea în pădure, a zis țăranul. Când zăpada a acoperit drumul câinele s-a liniștit și a rămas cuminte lângă casă. Văd că te recunoaște, femeie. Și răspunde la numele Lupu. Ți-l dau înapoi, deși o să îmi pară rău să-l văd plecat.

Vitoria îl răsplătește pe țăran cu două hârtii de câte o sută de lei, atât de mulți bani că bărbatul crede că a greșit bancnotele și vrea să i le dea înapoi.

Mergând înapoi spre cârciuma domnului Iorgu, Vitoria și Gheorghiță trec pe lângă o râpă unde câinele începe să latre și să îl atace pe băiat. Ca să scape, Gheorgiță îl împinde cu piciorul și bietul animal se rostogolește peste marginea prăpastiei. Din fundul văgăunei lătratul câinelui sună ca o chemare. Mama îi poruncește fiului să coboare după dulău și, nu după mult timp, se aude strigătul înfricoșat al lui Gheorghiță, chemându-și mama. La picioarele băiatului se aflau osemintele lui Nechifor Lipan și ale calului său.

După un strigăt sfâșietor, Vitoria își vine în fire și își înăbușă durerea cu lucruri practice. Prima dată îi aprinde mortului o lumânare.

– Eu iau calul, plec și mă întorc cu un car în care aduc ce ne trebuie. Tu stai aici și păzește flacăra.

Femeia se întoarce după câteva ore și spre marea-i dezamăgire găsește lumânarea stinsă. Pe lângă jandarmii care o însoțesc, Vitoria a venit cu băutură și mâncare pentru tradiționalul priveghi al mortului.

Acum că există clar urmele unei crime, subprefectul Anastase Balmez, este gata să îi confrunte pe cei doi tovarăși ai lui Lipan și să îi acuze de crimă.

– Eu vreau să îmi îngrop bărbatul! Tovarășii lui trebuie să îl cinstească și îi voi pofti la praznic. Acolo sunteți bine-venit și dumneavoastră, adăugă Vitoria.

Pomenirea lui Lipan se ține în ultimul lui popas, acasă la domnul Toma, unde vin și Bogza și Cuțui.

– Ciocnește un pahar în numele răposatului meu soț! îl provoca Vitoria pe Bogza. Și, ia, arată-i fiului meu baltagul tău. I-am făcut și eu baltag nou, la fierarul din satul nostru, chiar înainte să ne începem călătoria.

Observând baltagul, Vitoria pune totul cap la cap și le spune tuturor cum s-a desfășurat crima.

–  Era apusul soarelui, nu putea fi încă beznă, iar cei doi hoți aveau o înțelegere. Unul dintre ei s-a dus călare înainte, sus pe culme. Lipan, neștiutor, merge pe cal cu al doilea tovarăș lângă el. Când trec pe lângă râpa în care s-au găsit osemintele, hoțul din deal dă semnalul: nu vine nimeni, drumul e pustiu. Tovarășului lui din vale îl lovește cu baltagul în moalele capului pe Nechifor și îl împinge cu tot cu cal în prăpastie. Câinele se repede să își apere stăpânul, dar primește și el un brânci și cade în prăpastie.

Când și-a terminat povestea, Calistrat a realizat că nevasta oierului nu se va lăsa păgubașă și a încercat să își recupereze baltagul de la fiul lui Lipan, dar fără folos.

– Gheorghiță, mi se pare că pe baltag e scris cu sânge! Acesta e omul care l-a ucis pe tatăl tău! spune Vitoria.

Pe Bogza îl apucă atunci o furie fără margini și încercă să îl atace pe flăcău. Între ei sare Ilie Cuțui, dar e doborât de lovitura aprigă a complicelui său. Ca un nebun, Calistrat se împinge în mulțime și dă să iasă pe ușă, dar Gheorghiță îl lovește în umăr cu baltagul. Vitoria, care prevăzuse toate acestea, îi poruncește fiului ei să îi dea drumul câinelui. Lupu, în sfârșit, poate să își răzbune stăpânul, atacând criminalul.

– Eu l-am ucis pe Nechifor Lipan și l-am împins în râpă, întocmai cum a dovedit nevasta sa! mărturisește bărbatul. Am făcut fapta asta ca să îi luăm oile. Am crezut că nu se va afla nimic. Iertați-mă!

Vitoria este însă de neclintit. Ea nu îl va ierta. Dumnezeu să îl ierte. Își strânge buzele, îl privește o vreme, după aceea se retrage.

– Gheorghiță, perie caii după moda nouă ce am văzut-o aici. Trebuie să îi plătim domnului Toma cheltuielile pentru pentru pomenire, apoi încălecăm și mergem la apa Prutului, la Ștefănești, să cunoaștem turma…

Ascultă și alte texte din Școala de povești.

Un proiect susținut de

Aleodor Împărat
Baltagul
Episodul 13