Se adunase multă lume la înmormântarea tatălui lui Smiley William, un bun prieten român din tinerețe al lui Einstein. Am aflat asta acum un an și mi-a atras atenția, cu toate că Einstein nu mai este așa de popular acum. De când există rapperi ca MGK, Eminem… nimănui nu-i mai trebuie matematicieni sau oameni de știință. Tehnologia a avansat atât de tare încât omenirea se bazează doar pe roboți și pe oamenii care i-au creat (glumesc, like, încă nu s-a ajuns așa departe). Încă există mulți oameni pasionați de aceste lucruri… și, ce-i drept, unii dintre noi, adolescenții, le considerăm plictisitoare și fără rost, dar asta este altă discuție.
După înmormântare, când ieșeam din cimitir, am văzut ceva foarte straniu. Mormântul lui Einstein se afla fix în mijlocul cimitirului. În mintea mea eram ceva de genu’: „OMG, bro, n-are cum să fie adevăratul Einstein, like OMG”. La început nu am realizat că ar fi ceva neobișnuit la mormânt. Mă întrebam doar DE CE ERA EINSTEIN ÎNMORMÂNTAT ÎN CHITILA? sau DE CE O PERSONALITATE CA EINSTEIN NU A AVUT O ÎNMORMÂNTARE LA EL ACASĂ?
Anyway, am crezut că probabil nu eram eu îndeajuns de informat, având în vedere ca Em-Ce-Pătrat a murit și a fost înmormântat demuuuuuuult.
Am mers acasă să mă informez, însă n-am aflat mare lucru. Brusc mi-am amintit ceva… poza de pe cruce era poza clasică a marelui matematician – cea cu limba scoasă la cameră.
Am aflat că există mai mult de 10 detectivi de profesie, însoțiți de profesori universitari, care sunt în căutarea schițelor, ideilor și diagramelor făcute de Einstein. Acești oameni au mers și au scotocit prin toate arhivele știute și neștiute ale marelui fizician, dar mi-am dat seama curând că își pierdeau timpul.
În următoarea săptămână am mers să mă mai uit o dată la cavou, pentru că mama, după ce i-am spus cine credeam eu că este înmormântat în Chitila, mi-a zis ca am halucinații. De data asta, la cimitir, am observat ceva și mai ciudat: numele era scris greșit. Pe cruce scria Albert EINSTIEN. M-am apucat de investigații. Mama mi-a spus că mă bag într-o chestie nasoală, dar tata mi-a zis ca e ok să investighez, așa că, având aprobarea unui părinte, am trecut la fapte de care nu mă credeam nici eu în stare.
Am mers în fiecare noapte în cimitir și am început să sap și să caut în dreptul mormântului, acoperindu-l de fiecare dată cu o plasă, ca să nu fie nimic suspect și să pară că e-n renovare.
După câteva zile, am reușit să ajung la sicriu și să-l dezgrop. Eram așa de emoționat și speriat. Practic, aș fi fost singura persoană din acest secol care îl vedea pe MC2. Însă, când am dat să mut sicriul, era surprinzător de ușor. Am reușit să-l ridic împreună cu fratele meu mai mare și cu tatăl meu (pe fratele meu l-am convins să vină la marea dezgropare spunându-i că îi cumpăr niște Airforsh noi. Cu tata a fost mai ușor. Și el a înțeles că e ceva în neregulă cu acel mormânt și, în plus, este pasionat de misterele istorice). Toți purtam cagule, ca să nu ne recunoască cineva, iar tata închiriase o macara ca să ridice sicriul, însă nu am avut nevoie de ea. Sicriul era doar o cutie de lemn care părea goală. L-am scos cu grijă și l-am deschis ușor. Am găsit o grămadă de notițe și scheme. Sincer să fiu, mirosea chiar fff bine, nu părea să fie acolo de mult timp. Am luat ușor toate documentele găsite și am făcut și două poze: una la imaginea de pe cruce și una la numele scris pe piatra funerară. Ne-am gândit că poate ne ajută la ceva. Apoi am îngropat sicriul și ne-am întors acasă pentru că voiam să analizez tot ce găsisem.
Descoperisem fix secretele pe care le căutau acei detectivi și profesori universitari despre Einstein.
- Gata, acum putem să dormim! au spus tata și fratele meu.
Am început să mă uit pe foi, dar printre ele am observat ceva interesant, un caiet gros. Mai gros decât un manual de la școală sau decât un caiet de matematică în care aveai toată materia claselor 5-8. Era un fel de… JURNAL????!!!! OMGGG!!!
OKAY sooo… după vreo 6 luni în care am citit și recitit jurnalul lui MC2, am înțeles trecutul. Abia atunci am realizat că, de fapt, a explora istoria unor oameni cu o contribuție și o influență așa mare asupra trecutului, prezentului și, cu siguranță, viitorului nu este așa plictisitor cum ar putea părea. Poate fi și înspăimântător, dar și foarte satisfăcător.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Einstein a fugit din Germania pentru a nu fi prins de Hitler. Erau perioade foarte grele pentru toți. Omul de știință a renunțat la bagaje și la alte lucruri care l-ar fi ajutat să trăiască mai bine. A ales să-și ia cu el, departe de Europa, doar notițele și jurnalul. Era foarte speriat, știind că Hitler era pe urmele sale și era sigur că îi va distruge atât casa, cât și laboratorul.
A ales să străbată de unul singur Oceanul Atlantic. Dacă mă întrebați pe mine, asta a fost aproape o tentativă de sinucidere, dar nu poate fi acuzat de așa ceva un om care avea gândurile și mintea tulburate și încerca, pur și simplu, să scape de moarte.
A înotat timp de două zile continuu, fără oprire. Era epuizat și fără speranță, în mijlocul unui ocean care începea să-și arate colții tot mai amenințători. Avea toate organele înghețate și înainta fără voința lui. Corpul lupta împotriva creierului. Înota în stare de inconștiență când, deodată, din apa învolburată a apărut barca unui pescar, poate la rândul lui rătăcit, care pescuia în acele locuri încă de dinainte de începerea războiului pentru a-și întreține familia numeroasă. Scrie în jurnalul lui că pescarul i-a povestit mai târziu că, atunci când l-a găsit, Einstein se zbătea ca un cățeluș într-o piscină.
Pescarul l-a ridicat pe omul de știință și i-a oferit tot ceea ce avea nevoie pentru a supraviețui, cu toate că mai avea foarte puține șanse. Pe tot timpul războiului, Einstein a stat cu pescarul în barca lui. Știu că la televizor se spunea altceva: Einstein ajunsese în America, însă erau minciuni care făceau parte dintr-o bătălie pe toate fronturile între America și Germania.
Pe pescar îl chema Smiley William și se născuse în Chitila. După ce a terminat liceul, a plecat să studieze la o universitate din Berlin. Știu, și eu am fost șocat când am citit acel nume, dar apoi m-am interesat și însuși S.W. mi-a spus că îl chema la fel ca pe tatăl lui, pescarul.
Smiley și Einstein se înțelegeau foarte bine. Smiley era uimit de fiecare dată când Einstein deschidea gura: niciodată nu spunea chestii inutile și nu vorbea doar ca să se afle în treabă.
După terminarea războiului, Einstein a vrut să-și ia revanșa. Smiley i-a cerut niște notițe și o poză cu el. Omul de știință i-a oferit tot ce avea, inclusiv jurnalul. Avea mare încredere în pescar și îl prețuia mult. I-a salvat viața, când nici măcar cel mai priceput doctor nu s-ar fi descurcat cu el. Astfel, Einstein i-a încredințat lui Smiley cele mai de preț obiecte ale lui și s-a refugiat definitiv la vechea casă a pescarului din Germania. Iar Smiley s-a întors după război în Chitila, la familia lui.
După câțiva ani, pescarul chitilean a aflat că bunul lui amic a murit. I-a părut rău și a fost întristat foarte mult timp. Când și el a îmbătrânit, ca tot omu’, a decis să facă ceva special în memoria celui mai deștept individ pe care-l întâlnise vreodată: a luat toate obiectele pe care i le dăruise savantul după război și s-a gândit să le îngroape în cimitir. Spera ca cineva isteț și suficient de nebun să le găsească mai târziu și să facă ceva cu ele. Nu a vrut să atragă atenția locuitorilor, așa că a îngropat sicriul de unul singur și a lipit o poză cu el, pe care o găsise printre miile de foi și scheme ale lui Einstein.
Am citit toate aceste documente în câteva luni bune. După ce am terminat, am decis să fac și eu ceva special atât pentru Einstein, cât și pentru Smiley Williams… So, am scris și eu niște chestii despre mine, like cum mă numesc, hobby-uri, apoi le-am amestecat cu foile marelui fizician. După aceea am mai petrecut cam o săptămână ca să dezgrop a doua oară sicriul. De data asta mi-a luat mai puțin, pentru că aveam antrenament și nu îl îngropasem prea de adânc.
La final, am pus toate documentele în sicriu, inclusiv foile mele, pentru a intra și eu în istorie.
Pentru cine vrea să descopere misterele Chitilei, vizitați-o și fiți cât mai atenți la fiecare detaliu, pentru că sunt multe de descoperit aici!
Acest podcast face parte din proiectul cultural De-a scriitorii, co-finantat de Administratia Fondului Cultural Național, după un text de Ioana Rusu, elevă a școlii Gimnaziale Ion Vișoiu din Chitila.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
