Povestea lui Francisc începe în orașul Assisi din Italia. Despre acest om special Papa Benedict al XV-lea spunea că „este imaginea lui Cristos”, persoana care a ales bunătatea, pacea și iubirea pentru oameni și natură.
Francisc s-a născut, cel mai probabil, între anii 1181 și 1182, într-o casă încărcată de stofe prețioase. Tatăl său, Pietro di Bernardone, era un negustor bogat care făcea avere din comerțul cu Franța. Când s-a întors dintr-o călătorie, a decis să-și numească băiatul „Francesco” (adică „francezul”) ca pe un omagiu adus țării care îl îmbogățise.
Copil fiind, a învăţat limba latină, folosită la slujbele bisericeşti, dar toată viața a preferat limba vorbită de popor, italiana veche, şi în această limbă a scris versurile simple şi fermecătoare ale celebrului imn religios „Cântecul Fratelui Soare” în care îl slăvește pe Dumnezeu prin intermediul naturii și al creației.
Când avea doar 20 de ani, orașele italiene Assisi și Perugia au intrat în conflict, iar Francisc a fost capturat și închis în Perugia timp de un an. Acolo, după ce a îndurat frigul și boala, toată lumea de mătase și lux pe care o cunoscuse a început să se estompeze. Între zidurile acelei închisori, viața lui s-a schimbat. În tăcere și suferință, a înțeles că bogăția nu poate aduce fericirea.
Se spune că, într-o zi rece de iarnă, imediat după ce a fost eliberat, tânărul a întâlnit un bătrân sărac și bolnav care tremura de frig. S-a oprit, l-a privit în ochi și i-a simțit durerea ca și cum ar fi fost a lui. Fără să spună nimic, și-a scos mantia groasă de lână și a pus-o pe umerii bătrânului. În acea clipă a realizat cât de important este să dăruiești.
Momentul deciziei finale care l-a apropiat de divinitate a venit în micuța biserică San Damiano, în anul 1207, când a auzit o voce care îi cerea să repare casa lui Dumnezeu. Cu hotărârea lui obișnuită, Francisc a vândut stofele tatălui său pentru a cumpăra pietre și cărămizi.
— Ți-ai pierdut mințile? a întrebat Pietro.
— Îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai oferit, dar de acum înainte mă voi supune tatălui meu din ceruri, a răspuns băiatul și apoi i-a înapoiat hainele elegante celui care îl crescuse.
Datorită sincerității sale, Francisc a devenit model și pentru alții, fondând ordinul franciscanilor, o comunitate religioasă care a trăit în sărăcie, simplitate, respect pentru natură și pentru toată creația.
În timp ce lumea era zguduită de Cruciade, el a decis să facă un gest de neimaginat. În anul 1219 a trecut liniile dușmane pentru a-l întâlni pe sultanul Malik al-Kamil. Gărzile au vrut să-l oprească, dar au fost impresionate de blândețea lui. În fața puternicului sultan, Francisc nu a vorbit despre război, ci despre fraternitate:
— Mare sultan, nu vin ca dușman, ci ca un frate care dorește să-ți vorbească despre pacea pe care doar Dumnezeu o poate dărui.
Sultanul, mișcat de curajul lui, l-a primit cu respect și i-a permis să plece în siguranță. A fost unul dintre primele mari exemple de dialog între culturi diferite, dovada că vorbele pot fi mai puternice decât sabia.
O altă întâmplare memorabilă a avut loc în afara zidurilor orașului Gubbio, la apus.
— Închideți ușile! În pădure se ascunde un lup monstruos care nu cruță pe nimeni, spuneau oamenii cu frică.
Auzind acestea, Francisc a pornit spre marginea pădurii singur, fără sabie, fără scut. Zărind animalul, a ridicat mâna și a spus:
— Vino aici, frate Lup. În numele lui Dumnezeu îți poruncesc să nu îmi faci rău nici mie, nici altcuiva.
Încremeniți de frică, locuitorii au văzut cum lupul și-a plecat capul și s-a așezat la picioarele lui Francisc.
— Frate Lup, ai făcut mult rău în aceste ținuturi. Dar știu de ce: ți-e foame. Mânia este adesea strigătul celui care se simte singur și flămând. De astăzi oamenii îți vor da de mâncare în fiecare zi, iar tu nu îi vei mai răni.
În acea zi, Gubbio nu a câștigat un război, dar a învățat o lecție: „monstrul” este adesea doar cineva care suferă, iar singura cale de a învinge un dușman este să-l transformi într-un frate.
Odată cu trecerea anilor, vederea lui Francisc a devenit tot mai slabă. Îngrijorați de starea lui, frații franciscani alături de care căuta liniștea și meditația în înaltul munților, i-au propus să coboare într-o zonă mai protejată.
— Un singur loc m-a impresionat profund: unde s-a născut Isus, la Betleem. Aș vrea să retrăiesc acel moment și să revăd acel loc. Pentru că se apropie Crăciunul, vreau să recreăm scena nașterii Domnului. Faceți exact cum vă spun!
Așadar, amenajarea „ieslei de Crăciun” în case și biserici provine direct de la această inițiativă a Sfântului Francisc. În tradiția italiană, obiceiul se numește il presepe/presepio. Întocmai după spusele sfântului, frații săi au amenajat o iesle adevărată, cu paie, pe care au așezat o statuetă reprezentându-l pe Pruncul Isus, iar în apropiere au adus animalele din noaptea sfântă a nașterii Domnului.
Francisc a murit în Assisi pe 3 octombrie 1226, dar este sărbătorit pe 4 octombrie. Astăzi este patronul Italiei, iar în 1979 Papa Ioan Paul al II-lea l-a proclamat patronul ecologiștilor. Spiritul său trăiește și prin celebra melodie „Dolce è sentire”, inspirată din „Cântecul Fratelui Soare”, interpretată de artiști precum Andrea Bocelli și Luciano Pavarotti.