Harap-Alb

Ca mai toate basmele și acesta începe cu formula „Amu cică era odată, într-o țară, un crai” care avea trei băieți și un singur frate pe nume Verde Împărat. Acesta îi cere craiului său să i-l trimită pe cel mai viteaz dintre fii ca să-l urmeze la tron întrucât el avea numai fete. Craiul îi pune la încercare pe băieți, dovedindu-se într-un final că mezinul e cel mai pregătit să pornească în călătorie, depășind proba milosteniei la întâlnirea cu Sfânta Duminică, proba hărniciei atunci când a fost nevoit să hrănească „o răpciugă de cal” și să obțină armura din tinerețea tatălui său și proba curajului atunci când și-a înfruntat tatăl ascuns sub haine de urs.

„– Fătul meu (…) mergi de-acum tot înainte, că tu eşti vrednic de împărat. Numai ţine minte sfatul ce-ţi dau: în călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi, şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât îi putea; să n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi. Şi, la toată întâmplarea, calul, tovarăşul tău, te-a mai sfătui şi el ce ai să faci, că de multe primejdii m-a scăpat şi pe mine în tinereţile mele!”

Având cuvintele tatălui său în minte, băiatul pornește spre Verde Împărat și, după ce trece peste un pod, îl întâlnește pe omul spân care se preface prietenos la început. Deși fiul de crai nu dorește inițial să își continue drumul alături de spân, acesta din urmă îi iese în cale de trei ori și îl convinge ca are nevoie de el pentru că nu cunoaște locurile și e posibil să intre în încurcături. Și cum mergeau ei, iar afară era foarte cald, zăriră o fântână unde spânul îl păcăli pe băiat să coboare după apă și închise capacul în urma sa.

„-Ei, că bine mi te-am căptuşit! Acum să-mi spui tu cine eşti, de unde vii şi încotro te duci, că, de nu, acolo îţi putrezesc ciolanele!” îl amenință spânul pe băiat, care îi povestește totul pentru a scăpa. Sub amenințarea morții, feciorul de crai jură pe ,,ascuțișul paloșului” că va fi sluga supusă a spânului, iar acesta îi dă numele de Harap Alb.

Ajunși la palatul Împăratului Verde, după ce străbat nouă mări și nouă țări, spânul i se prezintă împăratului ca și cum el ar fi nepotul său. Deși fetele și împăratul își dau seama că spânul nu pare a fi om bun, nu au ce să facă și îl primesc la palat, îl așază la masă și îi fac pe plac. Și cum se ospătau ei într-una din zile, împăratul îi oferă spânului câteva salate minunate despre care spune că se află doar în Grădina Ursului, de unde nu prea poți scăpa în viață. Spânul îl asigură pe împărat că sluga lui poate aduce salate fără probleme, așa că Harap-Alb e nevoit să pornească spre Grădina Ursului. Cu ajutorul calului și al Sfintei Duminici, pe care fiul de crai o ajutase pe vremea când era la casa lui, băiatul reușește să adune salate și să fugă de animal, aruncând în urma lui pielea de urs pe care tatăl său îl sfătuise să o ia când plecase de la palat, în cazul în care va avea nevoie vreodată de ea.

După câteva zile, împăratul îi arată spânului mai multe pietre scumpe și îi spune că sunt din Pădurea Cerbului. Ba mai mult, cerbul are o nestemată în frunte care strălucește ca soarele, însă nimeni nu se poate apropia de el.

„-Du-te în Pădurea Cerbului, cum îi şti tu, şi (…) numaidecât să-mi aduci pielea cerbului, cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc”, îi porunci atunci spânul lui Harap Alb.

Deși era tare speriat de acest drum, fiul de crai fu din nou ajutat de calul său și de Sfânta Duminică. Imediat cum ajunseră în Pădurea Cerbului, ei săpară o groapă adâncă lângă izvorul de unde bea în fiecare zi cerbul apă. Băiatul trebuia să aștepte venirea cerbului și să-i taie capul imediat ce animalul adormea, apoi să se ascundă în groapă fără să se lase înduplecat de strigătele animalului – că are un ochi otrăvit și, dacă te privește, nu mai rămâi în viață. Zis și făcut, fiul de crai reușește să ducă la bun sfârșit și această probă, oferindu-i Împăratului Verde pielea și capul cerbului.

Nu în ultimul rând, Harap-Alb mai are de îndeplinit o poruncă: să o aducă pe fata Împăratului Roș. Trist și descurajat, fiul de crai îi povestește calului ce are de făcut și prietenul său îi spune așa: „Las’ pe mine, stăpâne, că ştiu eu pe unde te-oi duce la împăratul Roş: pentru că m-au mai purtat o dată păcatele pe acolo cu tatu-tău, în tinereţile lui. Hai, încalecă pe mine şi ţine-te bine”.

În această nouă călătorie, Harap-Alb adună alături de el prieteni fabuloși, personaje alături de care va trece peste momentele de încercare: furnicile zburătoare pe care băiatul le cruță, alegând să nu le strivească. Ele îi oferă o aripă fermecată. La fel se întâmplă și cu un roi de albine cărora băiatul le face un culcuș în pălăria sa. De la crăiasa albinelor viteazul primește o aripă pe care să o aprindă la nevoie. Pe lângă aceste personaje, Harap-Alb întâlnește în călătorie o dihanie de om care se prăpădea de frig, Gerilă. Apoi o namilă de om înfometat, pe Flămânzilă. Urmează vestitul Setilă, fiul Secetei, care li se alătură la drum. Apoi o schimonositură de om care avea în frunte un ochi mare cât o sită cu care zicea că vede măruntaiele pământului – Ochilă și, în final, pocitania Păsări-Lăți-Lungilă, „brâul pământului și scara cerului”.

Ajungând la Împăratul Roș, băiatul este supus unor probe noi pentru a o obține pe fată, dar cu ajutorul lui Gerilă trece proba din casa de aramă încinsă; alături de Flămânzilă și Gerilă peste ospăț; cu ajutorul furnicilor alege macul de nisip; cu Ochilă și Păsărilă păzește fata, iar cu crăiasa albinelor ghicește mireasa adevărată. Dar când să plece, în sfârșit, cu fata, apare o nouă provocare:

„Înainte de pornire, trebuie să meargă calul tău şi cu turturica mea să-mi aducă trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete. Şi de-a veni turturica mea înainte cu smicelele şi apa, ia-ţi nădejdea despre mine, căci nu merg, ferească Dumnezeu! Îi spuse fata împăratului Roș. Așa cum îți poți imagina, calul fermecat ajunge înaintea turturicii, iar fata pornește alături de Harap-Alb spre împărăția unde se află Spânul.

Odată ajunși, Spânul se grăbește să o ia în brațe, dar ea îi spune că a venit acolo pentru Harap Alb, căci „el este adevăratul nepot al Împăratului Verde”. Turbat de furie, Spânul îi zboară capul lui Harap Alb dintr-o singură lovitură de paloș. Atunci calul îl înșfacă pe Spân și ,,zboară cu dânsul în înaltului cerului” de unde îi dă drumul și ,,se face praf și pulbere”.

Între timp, fata împăratului Roș pune cu iubire capul lui Harap Alb la loc ,,îl înconjura cu de trei ori cu trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă să steie sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie”. Harap Alb se trezește, fata îl sărută cu drag, apoi îngenunchează amândoi în fața Împăratului Verde jurându-și credință unul altuia.

Ca la orice nuntă împărătească din basme, veselia a ținut ani întregi ,,și acum mai tine încă. Cine se duce acolo bea și mânâncă, iar pe la noi cine are bani bea și mânâncă, iar cine nu se uită și rabdă”.

Harap-Alb
Episodul 22