Ca toate poveștile, și aceasta începe cu a fost odată… un cizmar. Deși era tare sărac, cizmarul nostru era muncitor și își petrecea timpul la colțul străzii, unde cârpea ghete și pantofi, sandale și papuci cât era ziulica de lungă. În acest timp, soția sa vindea zarzavaturi și fructe pe care ea însăși le creștea în grădinița mică de lângă poarta casei. Cei doi soți aveau și un băiat pe nume Iacob, nu mai mare de 12 ani, care își ajuta adesea mama la piață, ducând coșurile grele cu legume, pere, caise și cireșe coapte.
- Cumpărați de la noi, striga Iacob în piața. Avem varză proaspătă, verdețuri aromate și fructe dulci!
Într-una din zile, lângă taraba lor se opri o bătrânică destul de ciudată, cu nas ascuțit și coroiat și cam zdrențuroasă. Sprinjinindu-se în toiag, ea îi spuse nevestei de cizmar:
- Tu ești Hanna, zarzavagioaca?
- Da. Vă pot ajuta cu ceva?
- Să vedem… răspunse baba, răscolind cu mâinile ei urâte și zbârcite printre legăturile de verdeață.
- Marfa proastă, ierburi proaste, spuse apoi femeia, bombănind.
Văzând toată întâmplarea, și cum băbuța stricase aproape toată marfa, Iacob spuse:
- Ești cam nepoliticoasă! Întâi ți-ai plimbat degetele murdare prin verdeață, apoi ai strivit boabele de struguri și apoi ți-ai vârât nasul cel lung peste tot așa încât nimeni să nu mai vrea să cumpere de la noi!
- Băiete, băiete, răspunse ea în râs. Zici că îți place nasul meu? Păi atunci o să ai și tu unul la fel, din mijlocul obrazului până la bărbie.
- Du-te de aici, strigă Iacob, căci ai un gât subtire cât cotorul acela de varză pe care îl ții în mâna murdară!
- AAAA, deci nu-ți plac gâturile subțiri? Atunci îți doresc să nu ai gât deloc, ci să ai capul înfipt direct între umeri.
- Gata, gata cu cearta, spuse atunci Hanna! Du-te liniștită dacă nu vrei să cumperi nimic de la noi.
- Ba cumpăr toate căpățânile astea de varză! Dar uite ce schiopătez, așa că te rog să îl lași pe băiat să mi le care până acasă.
Degeaba spuse Iacob că nu vrea să meargă, că mama lui îl rugă să o ajute pe biata femeie bătrână și slabă.
Zis și făcut, Iacob porni alături de bătrânică și merseră până la o cocioabă care era gata-gata să cadă peste ei. Atunci, femeia scoase din buzunar un cârlig ruginit și deschise ușa dar… surpriză! În interior, casa era extrem de frumoasă, strălucitoare, plină de pietre prețioase și decorațiuni din aur.
- Uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu, un zgomot ascuțit și deranjant îl făcu pe Iacob să tresară. Era de la un fluier pe care baba îl folosea ca să își cheme cobaii, niște animale ciudate care purtau pe cap un fel de pălăriuțe, iar în picioare coji de nucă.
- Unde mi-ați pus papucii?? Țipă baba, lovind cu toiagul! Vreau papucii mei cât mai repede! Iar tu… spuse, întorcându-se spre Iacob, așează-te la masa asta că sigur ești foarte obosit! Uite, ți-am pregătit o supă delicioasă.
Deși băiatul nu înțelegea foarte bine ce se întâmplă, supa era atât de bună încât nu se mai putea opri din mâncat. Obosit, el simți că adoarme și visă ceva ciudat. I se părea că baba îl transformă în veveriță și îl pune să îi lustruiască pantofii din nuci de cocos. Cam după un an, așa visa el mai departe, baba îl folosi la treburi mai complicate: să prindă firicele de praf din soare și să facă pâine din ele. După încă un an trebuia să strângă apă de băut, culegând roua de pe trandafiri cu ajutorul unor coji de alune, iar după alt an veverița- Iacob se mută la spălat de podele. În ce-l de-al patrulea an, fu mutat în sfârșit la bucătărie unde învăță să gătească cele mai bune prăjituri, plăcinte și supe.
Timpul a trecut și, într-o zi când Iacob căuta în cămară verdețuri pentru mâncare, descoperi câteva coșuri cu tot felul de ierburi neobișnuite. Unele aveau tulpina și frunzele verzi-albăstrui, iar în vârf aveau o floare roșie. Știam aroma aceea. Mirosea ca supa pe care o mâncase prima dată de la bătrână, dar aroma era atât de puternică încât băiatul începu să strănute și simți că se trezește din somn. Haaaap-ciu!
- Ce vis ciudat! Abia aștept să îi povestesc mamei despre el! se gândi băiatul în timp ce ieșea în fugă din casa bătrânei.
- Hei, ia priviți ce pitic urât! De unde o veni? Vai, ce nas lung și ce cap lipit de umeri are! auzi dintr-o dată Iacob. Ar fi vrut și el să vadă piticul, dar trebuia să se grăbească spre mama lui. Când ajunse în piața își zări mama în același loc, tăcută și tristă.
- Ce faci, mămico? Ești supărată? Întrebă el.
- Ce vrei de la mine, pitic urât? Pleacă de aici! Strigă femeia speriată.
- Hei, mămico, sunt fiul tău, Iacob! Nu mă mai recunoști?
- Nu îmi plac glumele tale, pleacă!
Sărmanul Iacob nu mai știa ce să creadă despre toate astea, așa că porni spre cizmăria tatălui său cu gândul că acesta îl va recunoaște.
- Bună seara, meștere! Spuse el. Cum merge treaba?
- Vai, ce pocitanie! Spuse cizmarul. Rău, rău o duc. Sunt singur și abia câștig un ban.
- Nu ai și tu un fiu care să te ajute? întrebă Iacob cu uimire.
- Am avut unul, îl chema Iacob, priceput și frumușel, dar acum 7 ani a fost furat din piață. Îmi amintesc bine cum a venit soția mea acasă plângând, după ce îl căutase toată ziua.
Atunci Iacob își dădu seama că nu visase, el chiar fusese răpit și ținut cu forța de vrăjitoarea cea rea care îl transformase în veveriță.
- Domnișorule, dorești să îți fac pantofi? Sau poate… o îmbrăcăminte pentru nas?
- Dar ce ai cu nasul meu?
- Păi… e atât de mare! Uite, am o bucată de piele trandafirie și lucioasă pe care o pot folosi.
- Meștere… ai cumva o oglindă? Întrebă Iacob aproape plângând.
- Nu, dar poți traversa strada către bărbier, el are multe oglinzi.
Zis și făcut. Când Iacob își privi chipul realiză de ce părinții lui nu îl puteau recunoaște. Avea un nas lung cât două palme, ochi mici ca de porc, iar capul îi era înfipt între umeri, căci nu avea gât. Atunci băiatul își aminti dimineața în care bătrâna se apropiase de coșurile mamei și de modul în care el o alungase spunându-I că e urâtă. Iată că acum era și el la fel!
- Ei, prințișorule, te-ai uitat destul? Întrebă bărbierul râzând. Am o propunere pentru tine: vino să lucrezi pentru mine. Te așezi dimineața în fața ușii și chemi oamenii în magazin. Ce zici?
- Nu, n-am timp, spuse băiatul, convins că se poate angaja ca bucătar pentru că învățase o mulțime de rețete în casa vrăjitoarei. Așa că porni spre prințul acelui ținut cu gândul că va lucra în bucătăria castelului până când ăși va da seama ce să facă mai departe.
- Vrei să te faci măscăriciul prințului? întrebară râzând paznicii.
- Nu, sunt bucătar priceput, o să vă demonstrez!
- Cum? Tu? Nu ai cum să gătești în bucătăria mea, spuse bucătarul-șef.
- Dă-mi un ou, puțin sirop, făină și vin. O să vă prepar ceva delicios!
- Fie! De dragul unei glume putem să îți aducem ingredientele, spuse bucătarul-șef. Dar, de fapt… ce a poruncit prințul pentru prânz?
- Supă daneză și chiftele roșii spuse unul dintre servitori.
- Știi să le prepari, piticule?
- Sigur, e foarte simplu!
Și în scurt timp preparatele erau gata. În jurul lor stăteau toți bucătarii din palat uimiți de cât de repede și de ușor fuseseră gata toate.
- Eu gust primul, spuse bucătarul-șef. SSSSsssss, e delicious! Ești un meșter desăvârșit, ai avut dreptate. Hai să îi dăm aceste minunății și prințului.
Zis și făcut. După ce mâncă tot, prințul întrebă.
- Cine a gătit astăzi? De când sunt prinț n-am mâncat ceva mai bun!
- Stăpâne… e o poveste ciudată… și bucătarul-șef povesti totul.
- Adu piticul la mine! Vreau să îmi gătească în fiecare zi.
Și uite așa Iacob fu primit în bucătăria castelului. După un timp, piticului I se dusese faima în tot orașul, iar oamenii îl porecliseră Piticul-Nas. Pe lângă gătit, lui îi plăcea și să cumpere de la piață ingredientele potrivite, așa că într-o zi se apropie de o femeie care vindea gâște.
- Vreau să cumpăr trei, spuse el, le plăti, și porni cu ele spre castel.
- Nu mă taia, spuse cu glas omenesc una dintre ele.
- Vai, ce ciudățenie! O gâsca care vorbește! Nu te tai, fii liniștită, și eu am fost odată veveriță.
- Sunt Mimi, fiica marelui Wetterbock, dar am fost vrăjită și transformată în gâscă.
- Liniștește-te, Mimi, nimeni nu se va atinge de tine. Te voi îngriji și te voi elibera. Apoi îi povesti prin ce trecuse și el în casa vrăjitoarei.
- Știu ce trebuie să faci! Spuse gâsca. Trebuie să găsești ierburile cu care ai fost vrăjit.
Zilele treceau, iar piticul nas își vedea de treaba lui în bucătărie. Totul până când prințul își invită la masă un prieten care îl rugă pe pitic să îi prepare prajitura-crăiasă, o prăjitură specială care se prepara cu un ingredient secret: buruiana numită Strănută-cu-plăcere.
- Unde găsesc eu acestă planta? Se tot gândea piticul.
- Știu eu! Răspunse gâsca. Du-te la castanii din jurul palatului și, la rădăcina lor, vei găsi Strănută-cu-plăcere.
Imediat după ce luă planta, piticul-nas o mirosi și… ce să vezi? În câteva clipe se transformă înapoi în Iacob cel frumos. Era chiar planta cu care fusese vrăjit!
- Fără tine, prietenă dragă, n-aș fi reușit! Spuse Iacob zâmbind. Hai, plecăm, te duc la tatăl tău care știe o mulțime de vrăji și te va putea face din nou om.
După ce o duse pe Mimi în țara ei, Iacob se întoarce acasă unde părinții lui izbucniră în lacrimi:
- Iacob, tu ești? Ai crescut atât de mult și ești atât de frumos! Spuse mama.
- Da… totul a trecut ca un vis, zâmbi Iacob. Nu o să mai râd niciodată de oamenii care mi se par ciudați, urâți sau murdari…. Mai spuse Iacob, dar părinții lui nu știau despre ce vorbește, erau prea fericiți că e din nou acasă.
