Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odata… o țară unde Soarele uita să răsară. Acolo domnea mereu noaptea, iar zilele erau fără lumină, fără căldură, numai întuneric și frig.
Atunci oamenii s-au strâns la un loc și au hotărât că e timpul să meargă la Soare, să-l roage să străluceasca din nou peste tărâmurile lor bântuite de frig, beznă și nelegiuiri.
Primul care se oferi să meargă să aducă Soarele fu un bărbat încărunțit.
– Trimiteți-mă pe mine! E adevărat că nu mai pot munci la fel de mult, dar pasul meu este la fel de sprinten ca în anii tinereții!
– Nu, eu trebuie să merg, pentru că am șanse să ajung mai repede la Soare, spuse un alt bărbat în floarea vârstei, puternic și neînfricat.
Bărbați tineri sau bătrâni, femei, copii, toți își arătau calitățile și promiteau că vor ajunge fără îndoială la Soare. Deodată, din mulțime se auzi vocea unui băiețel de 10 ani.
– Nu vă fie cu supărare, dar drumul până la Soare este atât de lung încât doar eu pot ajunge la el și asta abia când voi împlini o vârstă venerabilă.
În jurul lui oamenii începură să-și dea cu părerea.
– Are dreptate băiatul!
– Pare destul de voinic!
– Și isteț!
– Cel mai bine ar fi să meargă el!
Dar, în acea zarvă se auzi o voce caldă și hotărâtă. Era Mali, o tânără femeie frumoasă și curajoasă de doar 20 de ani.
– Băiatul are dreptate când spune că drumul până la Soare durează peste 100 de ani! Dar el nu va trăi atât! Lăsați-mă pe mine să merg! Sunt voinică, sunt sănătoasă, n-am frică de nimeni și de nimic și mai ales, aștept un copil! Asta înseamnă că, atunci când eu mă voi stinge, fiul meu va putea continua drumul!
Toată lumea o încurajă și o îmbrățișă. O rugară ca atunci când va ajunge la Soare împreună cu pruncul ei, să-i anunțe printr-un foc mare aprins pe cer care să se vadă în întreaga lume. A doua zi, mii de ochi o urmăriră cum își îndrepta spre răsărit pasul ei hotărât.
După 8 luni Mali a născut un băiat voinic și sănătos. Și-au continuat împreună călătoria, fără întrerupere. Chiar dacă drumul era plin de primejdii și piedici, oamenii îi ajutau pretutindeni. Le schimbau încălțările rupte și hainele zdrențuite, îi hrăneau și le arătau calea. De aceea, necazurile în loc să-i slăbească, îi făceau și mai puternici.
Au trecut 70 de ani, iar Mali simți că îi e din ce în ce mai greu să înainteze. Se opri într-o peșteră frumoasă și îl rugă pe fiul său să meargă mai departe.
Acasă, oamenii priveau către răsărit, și, deși trecuseră atâția ani și pe cer nu apărea nicio veste, nicio rază de foc nu-și pierdeau totuși speranța. Și pe bună dreptate, căci, cu câteva clipe înainte de a se împlini 100 de ani de la ziua în care Mali își părăsise satul, oamenii văzură la răsărit o lumină roșie, care cuprindea jumătate de cer. Ziua îi îmbrățișa din nou. Sute și mii de raze strălucitoare scăldau pământul.
După ceva vreme, din creierul munților coborî un bătrân istovit.
– Sunt fiul lui Mali! Am venit să trăiesc cu ai mei! Sătenii îl primiră cu mare bucurie, pentru ca Legenda lui Mali era vie în amintirea lor.
De atunci, pentru a-și exprima recunoștința față de tânăra curajoasă, dimineața, când apar primele raze de soare oamenii pornesc la muncă cu voioșie, până când, obosiți și ei și soarele se întorc acasă și se odihnesc pentru ca a doua zi să muncească și mai cu spor.
