Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată… o pădure îndepărtată, la o margine de sat, unde trăiau demult, un bărbat și soția sa. Locuiau într-o colibă sărăcăcioasă, mâncau doar legume și din când în când un vânat, dar erau mulțumiți cu ce aveau și nu râvneau la nimic altceva. Erau sănătoși, bucuroși și munceau cu drag. El era pădurar și umbla toată ziua cu treabă, iar soția lui rămânea acasă să facă mâncare, curățenie și să coasă câte o cămașă.
Și uite așa, timpul a trecut repede și amândoi își încărcară în spinare o mulțime de ani pe care abia îi mai puteau duce. Deși îl ajungea bătrânețea din urmă, moșneagul își lua în fiecare dimineață uneltele, îi spunea babei la revedere și pleca domol, la muncă, în pădure. Baba rămânea acasă, harnică și veselă ca altădată.
Într-o zi, cum mergea moșul prin pădure, zări o căpriță albă. Animalul sări de două ori, pe urmă se opri, întoarse capul spre moș și îl privi ca și cum l-ar fi chemat. Bătrânul pădurar se luă curios după ea, dar când aproape să o atingă, căprița năzdrăvană sări iar mai departe, oprindu-se și privind înapoi. Iar se apropie pădurarul și din nou îi scapă căprița. Tot urmărind animalul, moșul intră adânc de tot în inima pădurii, până când se rătăci. Era în locuri în care nu mai pusese vreodată piciorul, deși cunoștea pădurea ca pe propriul său buzunar.
Obosit cum era, găsi un izvor ca să-și potolească setea. Era o apă limpede precum cristalul, puțin albăstruie. Izvorul era așa de frumos și apa părea atât de bună și de rece, că bătrânul pădurar se aplecă imediat, luă apă în pumni și se răcori.
Dar, cum bău, văzu ceva schimbat în oglinda apei. Părul lui alb ca neaua devenise negru ca pana corbului. Fața lui, brăzdată de riduri era acum netedă și fină. De unde abia mergea adus de spate, acum se simțea ca la 20 de ani, voinic și în putere. De fapt, fără să știe, moșul băuse din izvorul tinereții și de aceea întinerise. Prima dată pădurarul se sperie, crezând că a fost fermecat de duhurile rele ale pădurii. Dar apoi, își aminti de căprița albă și își dădu seama că aceasta îi arătase special izvorul tinereții. Atunci, plecă vesel spre casă, gândindu-se la ce o să zică baba când l-o vedea așa tânăr și voinic. Și unde la dus îi luase o grămadă de timp, acum, cu picioarele sale tinere și sprintene, ajunse imediat acasă. Baba îl zări și crezu că e un străin.
– Nu cumva ai văzut dumneata un moș prin pădure? A plecat de dimineață și nu s-a mai întors!
Pădurarul îi răspunse râzând.
– Nu mă mai cunoști, babo? Eu sunt moșul tău! Vezi cum am întinerit?
Baba rămase cu gura căscată. Îi recunoștea vocea, dar nu și fața. Neîncrezătoare îi spuse.
– Ce vorbești, străinule? Cum să fii tu bărbatul meu?
– Păi, eu sunt moșul tău, babo! Nu m-ai condus tu azi dimineață când am plecat la treabă?
Și îi povesti cu toate amănuntele cum fusese ziua și viața lor până atunci, iar baba îl crezu. Pădurarul îi spuse apoi cum îi apăruse căprița, cum îi arătase calea spre izvorul tinereții, cum băuse și cum întinerise.
Atunci baba spuse:
– Vreau și eu să mă fac tânără! Stai și păzește coliba, că mă duc și eu la izvor!
Pădurarul se miră că nu-i venise chiar lui gândul acesta. De aceea, se grăbi să o trimită, asigurând-o că are grijă de casă în lipsa ei. Întâi îi veni să râdă gândindu-se cum i-ar fi stat lui tânăr și vioi cu o nevastă bătrână, apoi, pe buze îi înflori un zâmbet de fericire, închipuindu-și cum se va întoarce de la izvorul fermecat, nevasta lui, o tânără mândră și frumoasă și ce viață vor duce ei, din nou, în plină putere. Și cum stătea el așa, cu una cu alta, nici nu băgă de seamă cum trecu vremea. Când soarele era aproape de asfințit, începu să se îngrijoreze, pentru că până la ora aceea baba avea timp să se ducă și să vie de două ori.
Ieși în drum, își puse mâna la ochi și privi cu mare atenție. Baba nu era nicăieri. Mai așteptă ce mai așteptă, și, văzând că nu mai vine, se gândi să nu i se fi întâmplat ceva rău. Închise casa și o luă repede spre inima pădurii.
După un timp, ajunse în grabă la izvor, dar baba nu era nicăieri. Disperat, dădu să se întoarcă acasă, când, auzi în iarbă un scâncet de copil. Se îndreptă într-acolo, dădu frunzele la o parte, și când colo, în iarbă era o fetiță mică, mică, care nici măcar nu știa să vorbească. Pădurarul nu înțelegea cine putea să lase un copilaș atât de mic în mijlocul pădurii. Și cum o privea încurcat, văzu că aceasta dădea din mânuțe, făcându-i semne disperate. Și atunci, observă pădurarul că fetița era îmbracată în rochia babei, care acum îi era foarte mare.
Deodată înțelese totul. Copilașul nu era altcineva decât soția lui!
Baba nu se mulțumise cu o înghițitură de apă, ci se lăcomise, iar apa izvorului o transformase într-un bebeluș!
Bietul pădurar se scărpină în ceafă, încurcat. Ce necaz pe capul lui! Chiar atunci când credea ca e pe cale să înceapă o viață nouă, fără grijile bătrâneții!
În cele din urmă, nefericitul pădurar se aplecă, luă fetița în brațe și se îndreptă încet spre casă, îngrijorat, la gândul că, de aici înainte, trebuia să crească și să fie tatăl aceleia care îi fusese, pe vremuri, nevastă.
Rescriere după povestea japoneză Izvorul tinereții, publicată de Editura Vox, 2000
Interpretare – Claudia Lungu
