Mărțișorul este unul dintre cele mai îndrăgite obiceiuri românești, marcând venirea primăverii. Pe 1 martie, băieții oferă fetelor mărțișoare cu un șnur alb și roșu, simbol al trecerii de la iarnă la primăvară, de la frig la căldură, de la întuneric la lumină. Alături de acest șnur, se adaugă mici talismane ale norocului, precum trifoiul cu patru foi, potcoava sau coșarul. Mărțișorul se poartă în piept pe tot parcursul lunii martie, iar în ultima zi este legat de crengile unui pom fructifer, pentru a aduce belșug, sănătate și iubire în casele oamenilor.
Se spune că Mărțișorul își are rădăcinile în tainicele întâmplări ale Dragobetelui. Într-o iarnă lungă și rece, când vântul aspru spulbera zăpada peste dealuri, Dragobete stătea la marginea unei livezi desfrunzite, privind îndrăgostiții care se țineau de mână.
— Oare cum va fi aleasa inimii mele? murmură el, lăsându-și privirea peste pământul înghețat.
Dintre crengile unui pom uscat, apăru o zână strălucitoare, cu părul lung și auriu. Rochia ei semăna cu un covor de flori, iar vocea i se auzi limpede, ca susurul unui izvor.
— Dragobete, sunt Cap de Primăvară și te pot ajuta! îi spuse ea. Mâine, când primele raze ale soarelui vor desena umbre peste pământ, leagă un fir roșu de această ramură. Fata care se va opri să-l descurce îți va fi mireasă.
Dragobete îi mulțumi zânei. A doua zi, dis-de-dimineață, legă firul roșu de ramura copacului, exact cum îi spusese Cap de Primăvară. Dar în umbră pândeau doi ochi reci. Baba Dochia, mama lui Dragobete, o femeie aspră și neînduplecată, îi ghicise planul. Nu voia ca fiul ei să se însoare, căci ar fi pierdut astfel puterea asupra lui. În acea noapte, sub lumina palidă a lunii, Dochia umblă prin livadă și prinse câte un fir roșu în fiecare copac.
Dimineața, când Dragobete se întoarse în livadă, rămase mut de uimire. Peste tot atârnau sute de fire roșii, fluturând în adierea vântului. Curând, nenumărate fete au început să sosească, încercând să descâlcească firele întinse prin pomi. Dragobete le privea pierdut, fără să mai știe pe care dintre ele să o aleagă. Dar Cap de Primăvară îi apăru din nou, scăldată în lumină.
— Nu-ți pierde speranța, Dragobete, îl liniști ea. Mâine, leagă fire albe în toți pomii, dar alege unul singur în care să pui acest șnur împletit, alb cu roșu. Astfel, doar cea menită să îți fie alături îl va vedea.
Plin de speranță, Dragobete ascultă sfatul zânei și, în zorii zilei următoare, împodobi toată livada cu fire albe, iar într-un singur copac prinse cu grijă șnurul alb-roșu. Dochia nu se dădu bătută și amestecă firele din nou.
Dar destinul are întotdeauna propria sa cale. Când fetele trecură prin livadă, doar una se opri, atrasă de strălucirea acelui fir alb cu roșu. Fără ezitare, Dragobete luă mâna fetei și fugiră împreună, lăsând în urmă iarna și frigul.
Înfuriată, Dochia a pornit în urma îndrăgostiților, îmbrăcată în cele nouă cojoace ale sale. Pe măsură ce înainta, soarele își întețea căldura, silind-o să lepede, unul câte unul, cojoacele grele. Și-a continuat drumul până când a rămas doar în ie. Atunci, un vânt aprig s-a ridicat din senin, aducând un viscol necruțător care a transformat-o în stană de piatră. Se spune că stâncile din Munții Ceahlău ar fi rămășițele sale.
Legenda Babei Dochia este strâns legată de tradiția Zilelor Babelor, care se întind de la 1 la 9 martie. Fiecare persoană își alege o „babă” – o zi din această perioadă, iar vremea din acea zi îi va prezice norocul în anul ce urmează. Dacă ziua este senină și frumoasă, înseamnă că persoana va avea parte de un an plin de bucurii și reușite. Dacă, vremea este mohorâtă și ploioasă, anul va fi unul mai dificil.
Despre mărțișor circulă multe povești, iar una dintre ele dezvăluie chiar modul în care ar fi fost creat. Într-un sat mic, la marginea pădurii, trăia un meșteșugar iscusit. Deși era sărac, mâinile sale dădeau viață bucăților de lemn și pânză, transformându-le în păpuși, mori de vânt și căluți cu roți, pe care copiii le îndrăgeau nespus.
Într-o zi friguroasă de sfârșit de iarnă, meșteșugarul se așeză la masa sa de lucru și privi în jur.
— Oare ce mai pot face azi? murmură el, căutând prin cutiile cu materiale.
Însă, spre surprinderea sa, rămăsese fără lemn, vopsele și pânză. Doar două fire subțiri, unul alb ca zăpada și celălalt roșu ca focul, îi rămaseră în mâini. Oftă, trecându-și degetele peste ele, gândindu-se ce ar putea crea din atât de puțin. Inspirat de gândul venirii primăverii, omul luă cele două fire și începu să le împletească ușor, cu mișcări precise. Pe măsură ce șnurul prindea contur, îi veni o idee. Luă un petic vechi de pânză și desenă un tablou simplu, dar plin de viață: un copac cu muguri gata să înflorească, sub care doi copii se țineau de mână. A doua zi, când a ieșit în sat să-l arate oamenilor, lumea s-a oprit în jurul lui, curioasă.
— Ce ai acolo, meștere? întrebă o femeie.
— Un dar pentru primăvară! L-am numit mărțișor, fiindcă l-am făcut în prima zi de martie, spuse el cu mândrie.
Oamenii au fost fermecați de simplitatea și frumusețea lui și au început să îl poarte ca pe un talisman norocos. Astfel, din mâinile unui om sărac, dar plin de imaginație, s-a născut o tradiție ce avea să dăinuie peste veacuri.
O altă legendă a mărțișorului povestește cum într-o iarnă aspră, când pământul era acoperit de un strat gros de zăpadă, iar copacii își plecau crengile sub greutatea gheții, Vrăjitoarea Iernii domnea peste lume. Vântul tăios îi purta râsul rece prin văzduh, iar fulgii dansau în jurul ei ca niște slujitori credincioși.
— Nimeni nu-mi va lua puterea! a șuierat ea. Primăvara nu va veni anul acesta!
Dar tocmai atunci, Zâna Primăvara a coborât din înalturi, purtând o rochie împodobită cu flori albe. A ridicat mâna, încercând să scuture gerul cu o adiere caldă, dar Vrăjitoarea a trimis asupra ei un vânt aprig, care a mușcat-o de degete ca un colț de gheață. Un firav oftat de durere i-a scăpat Zânei Primăvara, iar o picătură de sânge i s-a prelins pe deget, căzând pe omătul alb. Deodată, în acel loc a răsărit un ghiocel firav. Razele soarelui l-au mângâiat, iar pământul a început să tresară, trezindu-se la viață. Ghețurile au început să se retragă, iar cerul să prindă culoare. Înfrântă, Vrăjitoarea Iernii s-a topit într-o ultimă suflare rece, lăsând lumea în mâinile primăverii. De atunci, oamenii împletesc un fir alb, ca zăpada, și unul roșu, ca sângele Zânei, purtându-l ca pe un simbol al victoriei vieții asupra iernii.
Cercetătorii consideră că, la origini, Mărțișorul era o amuletă menită să protejeze purtătorul de forțele rele la schimbarea anotimpurilor. În trecut, era purtat la gât sau la încheietura mâinii. În unele regiuni ale țării, era agățat de uși, ferestre sau chiar de coarnele vitelor, pentru a alunga spiritele rele și a proteja gospodăria. În alte zone, mărțișorul se purta până la sosirea berzelor și înflorirea pomilor.
Mărțișorul face astăzi parte din patrimoniul cultural imaterial al României, fiind inclus pe lista UNESCO. Din acest patrimoniu fac parte toate tradițiile, obiceiurile, poveștile, cântecele și meșteșugurile pe care românii le-au păstrat și le-au transmis din generație în generație și care ne ajută să înțelegem cine suntem și de unde venim.
Desigur, ar mai fi o mulțime de legende despre care vă putem spune, dar vă lăsăm să le descoperiți singuri și să vă bucurați de luna Martie cu toate zilele frumoase care urmează. Să aveți o primăvară de poveste!
Adaptare dupa povești și legende românești
