Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată, cu mult timp în urmă, un loc în care peștii mergeau pe pământ, rătăcind din loc în loc și vânând tot felul de animale cât era ziua de lungă. Da, îți vine să crezi? Pești care merg la vânătoare?
Într-o zi, un trib de pești s-a întors foarte obosit dintr-o expediție și a căutat un loc frumos în care să-și așeze tabăra. Era foarte cald și peștii s-au așezat sub ramurile unui copac mare, la marginea unei prăpăstii adânci pe sub care trecea un râu rece și întunecat.
- Uhhhhh, ce bine e la umbră, a spus unul dintre ei.
Rapid-rapid peștii au început să pregătescă ceva de mâncare și în timp ce așteptau bucatele, un nor negru și mare, a acoperit soarele și picături grele de ploaie rece au început să cadă pe pământ, stingându-le focul. Dar vai, pe vremea aceea nu existau chibrituri, iar focul era așa de greu de aprins din nou!
– Nu-i deloc bine! a spus Thuggai, cel mai bătrân pește din trib. Vom muri de frig dacă nu aprindem din nou focul! și își puse fiii să facă tot ce pot pentru a aprinde măcar o scânteie.
– Lasă-mă să încerc și eu, a strigat Biernuga, un peștele osos foarte slab.
Dar nu a reușit. La fel și Kumbal, peștele multicolor sau Boaba, un pește gras și frumos, auriu.
– Nu are niciun rost, a exclamat Thuggai în cele din urmă. Lemnul este prea umed. Trebuie să stăm și să așteptăm până când soarele va ieși din nou și îl va usca.
Dar, cel mai mic pește din trib, care nu avea mai mult de patru centimetri lungime, s-a înclinat în fața lui Thuggai și a spus:
– De ce nu vorbești cu tatăl meu, Guddhu codul? Știi ca dintre noi el este cel mai priceput la magie!
Iar Guddhu a știut exact ce e de făcut, adică a îndepărtat câteva bucăți de scoarță de pe un copac și le-a așezat deasupra cenușei stinse. Apoi a îngenuncheat și a suflat câteva minute bune, până când încet, încet, s-a văzut o strălucire roșie, iar marginile scoarței au început să se topească. Tot tribul s-a apropiat să vadă minunea, dar Guddhu le-a spus să se îndepărteze și să lase vântul să ațâțe focul. Până la urmă scânteia a devenit o flacără puternică.
– Ne trebuie mai mult lemn! a strigat atunci Guddhu și toți peștii au început să pună peste foc tot mai multe crengi.
– În curând ne vom încălzi, își spuneau fericiți peștii. Cu adevărat Guddhu este minunat! Și s-au înghesuit din nou cu toții aproape de foc să se încălzescă.
Dar deodată s-a auzit un BUUUUM! O pală uriașe de vânt a coborât din munți, aruncându-i pe toți în lacul uriaș de lângă prăpastia unde își construiseră adăpostul. O, cât de rece era acea apă întunecată în care soarele nu strălucea niciodată!
Dar, apoi, într-o clipă, peștii s-au încălzit ca prin minune din nou, căci focul, împins de vântul puternic, i-a urmat până pe fundul apei, unde a continuat să ardă la fel de strălucitor și călduros ca întotdeauna. Așa că peștii s-au strâns în jurul flăcării așa cum făcuseră pe vârful stâncii și nu au mai ieșit de atunci la vânătoare pe pământ, ci au rămas în apa lor călduroasă.
Așadar, chiar și azi dacă înoți într-o zi rece vei observa că, după ce treci de suprafața apei, vei simți o căldura care îți învăluie picioarele. E de la focul acela care nu s-a mai stins niciodată și arde și acum în zilele noastre.
Poveste inspirată din folclorul australian
