Ca toate poveștile, și aceasta începe cu… a fost odată un rege pe nume Șuddhodana care locuia împreună cu regina sa, Maya, în apropierea muntelui Himalaya din India. Mult s-au bucurat aceștia când regina a adus pe lume un băiețel, pe micul prinț Siddhartha, așa că au organizat o petrecere în cinstea micuțului. Printre musafiri s-a aflat și un bătrân înțelept, care străbătuse cu răbdare un drum foarte lung până la curtea regală. Acesta a coborât chiar din vârful muntelui, unde se afla casa lui, ca să îi prezică soarta copilului, precum era obiceiul în acele vremuri de demult.
- Spune-mi, te rog, spuse regele, ce viitor îi prevezi copilului meu?
- Maiestatea dumneavoastră, răspunse blând bătrânul, în timp ce legăna băiețelul în brațe, Băiatul acesta este un copil deosebit. Când va crește, ar putea deveni un mare rege, vestit pretutindeni.
- Am știut eu, gândi regele cu voce tare, îmi va urma exemplul și va conduce acest regat.
- În schimb, continuă înțeleptul, e posibil ca atunci când va crește, tânărul să nu își dorească să rămână la palat, ci să ducă o viață modestă, ajutându-i pe cei din jurul său.
- Așa ceva nu este posibil, răspunse regale. El va deveni un mare conducător, așa ca mine!
Ei bine, timpul a trecut, iar când băiatul a împlinit 7 ani, tatăl său i-a spus:
- Siddhartha, TU vei conduce acest regat atunci când vei crește.
- Mă voi strădui, tată, răspunse cu respect prințul.
În tot acest timp, tânărul Siddharta a învățat tot ce trebuia să știe un rege din acele timpuri: să călărească, să folosească arcul și să lanseze săgeți rapide, să lupte și să mânuiască sabia. La fel a făcut și vărul său, Devadatta, un băiețel de aceeași vârstă cu Siddharta. La finalul fiecărui antrenament, prințul se juca alături de vărul său în grădinile palatului sau în apropierea lacului, unde în fiecare an de la nașterea sa, își făcea cuibul o pereche de lebede albe. După ce ieșeau bobocii din ou, prințul îi vizita și le ducea mâncare.
Într-o zi, când se afla în drum spre lac, auzi un zgomot, apoi zări trei lebede minunate, zburând deasupra sa. Una dintre ele căzu la pământ, ametită – POC!
- O, nu! strigă speriat Siddhartha, în timp ce alergă spre lebădă. Cine te-a săgetat în aripă?
- Unde e? se auzi un strigăt din pădure. Undeva trebuie să fie, doar am văzut când s-a prăbușit!
Era chiar Devadatta, vărul său, cu un arc și cu multe săgeți în brațe.
- Ha! Aici e lebăda mea. Dă-mi-o încoace, spuse pe un ton certăreț Devadatta.
- Dar nu e a ta, se opuse curajos Siddhartha. Aceasta este o lebădă sălbatică, trebuie să se întoarcă la familia ei…
- Eu am ochit-o, acum e a mea! Oricine din regat știe această regulă, spuse Devadatta.
- Ai dreptate, așa e legea în regatul nostru, răspunse Siddhartha, dar lebăda nu e moartă. Uite, e doar rănită, iar eu vreau să o ajut să se vindece. În regatul nostru, când doi oameni au o neînțelegere, trebuie să ceară sfatul regelui și apoi sfatul consiliului înțelepților. Să mergem chiar acum să le spunem ce s-a întâmplat.
Zis și făcut. Când au ajuns în sala de adunare, toți oamenii i-au privit surprinși.
- Ce puneți voi la cale? a întrebă cineva. Nu vedeți că avem multe probleme importante de rezolvat? Mergeți și jucați-vă mai bine în altă parte.
- Ne pare rău, însă n-am venit aici să ne jucăm, am venit să vă rugăm să ne ascultați, răspunseră cei doi băieți, aproape în cor.
- Fiecare să spună ce s-a întâmplat. Apoi vom putea decide ce e de făcut, răspunse regele.
Ministrul îl ascultă cu atenție pe Siddhartha, apoi îl ascultă pe Devadatta.
- Eu am omorât lebăda, de aceea trebuie să rămână la mine, spuse Devadatta simțindu-se nedreptățit.
- Da, dar lebăda nu a murit, negă îngrijorat Siddhartha. Eu am salvat-o și vreau să o ajut să se vindece. Este într-adevăr rănită, dar priviți… trăiește!
Miniștrii dreptății clătinară din cap nedumeriți. Cui îi aparținea de fapt lebăda?
- Dați-mi voie să vă ajut, se auzi o voce blândă. Era același bătrân înțelept ce apăruse misterios, parcă de nicăieri, așa cum făcuse și la petrecerea lui Siddhartha.
- Dacă lebăda ar putea vorbi, spuse înțeleptul, ne-ar spune cât de mult ar vrea să se vindece și să i se alăture familiei sale și celorlalte lebede în libertate, să zboare și să înoate împreună. Cum nici unul dintre noi nu dorește să moară sau să simtă pic de durere, nici lebăda nu dorește așa ceva. Ea vrea sa trăiască. De aceea, să rămână la cel care vrea să o ajute, nu la cel care vrea să o ucidă.
- Are dreptate, spuse hotărât regele. Așa să fie. Prințul Siddhartha să păstreze lebăda.
În tot acest timp, vărul Devadatta ascultase atent decizia și își amintise că s-a rănit odată la picior în timp ce se juca. Și-a mai amintit cu regret față de lebădă cât de mult a plâns și el din cauza durerii și ce bună și iubitoare a fost mama lui cu el, cum i-a bandajat piciorul cu afecțiune și cum l-a îngrijit până s-a vindecat.
- Siddhartha, te pot ajuta te rog să îngrijești lebăda? spuse atunci Devadatta, lăsând deoparte arcul cu săgeți.
- Sigur, iar după ce o vindecăm, o putem duce împreună în pădure, lângă acel lac unde am găsit-o.
Imediat după ce lebăda și-a revenit, cei doi băieți și-au luat rămas-bun de la ea.
- A sosit momentul să ne luăm rămas-bun, spuse emoționat Siddhartha, în timp ce înaripata aluneca grațioasă și recunoscătoare pe apă.
- Iată, celelalte lebede din familie s-au întors după lebăda noastră!
Micuța s-a ridicat atunci ușor în aer și a mai zburat o dată deasupra lacului, ca și cum ar fi vrut să le mulțumească și să-și ia rămas bun, înainte să se îndrepte spre munții dinspre Nordul îndepărtat.
- Drum bun, dragă prietenă necuvântătoare! Drum bun!
Și iată că vorbele bătrânului înțelept au căpătat sens odată de băiatul a crescut. Deși Siddhartha a condus regatul cu mare pricepere după ce tatăl său a coborât de pe tron, el s-a dovedit a fi și un rege atent la nevoile celor din jur, mereu gata să îi ajute pe aceia care aveau nevoie de un sfat sau o vorbă bună.
