Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un băiețel de vreo opt anișori, pe nume Ionel Popescu, singurul fiu al doamnei Maria Popescu. Într-o zi de 7 ianuarie, când se sărbătoresc oamenii ce poartă numele de Ion, Ioana, Ionel, un prieten vechi al doamnei Popescu veni în vizită cu o minge mare și elastică de cauciuc. Surpriza îi plăcu foarte mult doamnei Popescu, dar mai ales copilului, care își aștepta musafirul îmbrăcat în uniformă de maior, adică într-un fel de costum de ofițer din armată.
– Nu te-am mai văzut de mult la teatru, la petreceri, la plimbare… îi spuse musafirul doamnei Popescu.
– Cât era Ionel mititel, mai mergeam, dar de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el! Educația e foarte importantă, răspunse cu seriozitate gazda.
Chiar atunci, discuția fu întreruptă de o voce răguşită, de femeie bătrână, care se plângea din camera alăturată că Ionel este obraznic.
– Ionel! strigă doamna Popescu; Ionel! Vino la mama! Apoi, încet, către musafir:
– Nu ştii ce ştrengar se face… şi deştept…
Vocea răgușită se auzi din nou, mai tare și mai speriată:
– Sări, doamnă, sări! S-aprinde!
De data aceasta, mama se ridică repede să meargă după el. Dar când să iasă pe uşă, apăru micul maior cu sabia în mână. Mama îl luă în braţe şi-l sărută…
-Nu ţi-am spus să fii cuminte, că dacă pățești ceva, moare mama? Vrei să moară mama?
Doamna Popescu îl mai sărută de câteva ori pe copil, îl scuipă să nu-l deoache şi-l lasă jos. El puse sabia în teacă, salută milităreşte şi merse într-un colţ al camerei unde, pe două mese, pe canapea, pe fotolii şi pe jos, stăteau îngrămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, Ionel își alese o trompetă şi o tobă. Atârnă toba de gât, puse trompeta la gură şi, legănându-se pe un cal de lemn, începu să bată toba şi să sufle-n trompetă. Bum! Bum! Tu-tuuu! Era imposibil să mai poți vorbi în gălăgia aceea!
Într-un moment de scurtă liniște, bărbatul îi spuse copilului că un maior nu bate toba și nici nu cântă la trompetă. Maiorul comandă şi merge-n fruntea soldaţilor cu sabia scoasă. Auzind acestea, Ionel aruncă cât colo toba și trompeta și începu să comande, atacând tot ce întâlnea în cale:
– Înainte, marş!
Tocmai atunci, servitoarea intră cu tava cu dulceaţă şi cafea. Cum o văzu, maiorul țipă cu putere și se repezi asupra ei de parcă ar fi fost un inamic de război.
-Ţine-l, doamnă, că mă dă jos cu tavă cu tot!
Doamna Popescu sări în fața copilului să apere servitoarea, dar spada o lovi chiar pe dumneaei, în obraz, sub ochiul drept.
-Vezi? Vezi, dacă ești obraznic? Era să-mi scoţi ochiul… Ţi-ar fi plăcut să mă omori? Sărută-mă, să-mi treacă şi să te iert! Maiorul sări de gâtul mamei şi o sărută…
– Se poate fuma? întrebă musafirul. Doamna Popescu, râzând, ca în glumă, spuse că și lui Ionel îi place să fumeze.
– Să-l vezi ce caraghios e cu ţigara-n gură, să te prăpădeşti de râs… ca un om mare.
-A! asta nu e bine, domnule maior, zice musafirul; tutunul e otravă…
-Dar tu, tu de ce fumezi? întrebă obraznic maiorul în timp ce amesteca încet cu lingura în borcanul cu dulceaţă. Gustă vreo trei-patru linguriţe și ieși cu borcanul în hol. În doar câteva clipe, se-ntoarse cu acesta gol, se apropie de musafir, luă o țigară de pe masă şi, fumând în joacă, începu să se plimbe prin cameră. Mama îl admiră și-l îl scuipă să nu-l deoache. Fără să stea mult pe gânduri, Ionel se repezi la mingea primită şi începu să o trântească sus, jos, sus, jos până la tavan.
-Ionel! fii cuminte! Vrei să mă superi? Vrei să moară mama?
Dar maiorul trânti și mai tare mingea de parchet. Mingea lovi cana musafirului care tocmai voia să bea o gură de cafea, iar băutura fierbinte se varsă pe pantalonii eleganți ai bărbatului.
-Ai văzut ce-ai făcut?… Nu ţi-am spus să fii cuminte? Vezi? Ai supărat pe domnul! Apoi, întorcându-se către musafir, spuse cu multă bunătate:
-Nu e nimic! iese… Cafeaua nu pătează! iese cu puțină apă caldă!
Apoi, deodată, doamna Popescu se schimbă la faţă. Țipând, se ridică de pe scaun:
-Ionel! mamă! Ce ai?
Maiorul, alb ca varul și cu ochii pierduţi, căzu la pământ.
-Vai de mine! ţipă mama. Îi e rău copilului!… Ajutor! Moare copilul!
Musafirul îl ridică pe copil, îl stropi bine cu apă și îi spuse.
-Vezi, domnule maior? Nu ţi-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? Altădată să nu mai fumezi!
Obosit de atâta agitație, bărbatul își luă la revedere și porni spre casă. Dar, imediat ce se descălță înțelese de ce Ionel ieşise în hol — ca să-i toarne borcanul cu dulceaţă în şoşoni!
Ca toate poveștile și Dumbrava minunată începe cu… a fost odată… demult, într-un oraș mic din Moldova, o fetiță de vreo șase ani pe care o chema Lizuca. Mama Lizucăi murise, iar domnul Vasilian, tatăl fetiței, se recăsătorise cu doamna Mia. Intr-o zi de vară, doamna Mia se bucura de vizita a două doamne și vorbea, printre altele, despre viața frumoasă pe care o ducea alături de soțul ei. Singurul ei motiv de supărare era Lizuca, fiica ei vitregă:
– Mie îmi place eleganța și finețea… iar fetița asta este cam prost crescută, spunea doamna Mia Vasilian. La marginea orașului trăiesc bunicii fetiței, niște oameni simpli care vor mereu să o vadă, că fără Lizuca lor nu pot trăi! Din cauza lor, fetița nu este educată.
În timp ce doamna Mia vorbea, Lizuca se strecura printre musafiri până la tava cu dulceață. Fără să stea mult pe gânduri, Lizuca își băgă degetele în borcanul de pe masa. Tocmai când se pregătea să înghită,se auzi un țipăt! Doamna Mia o văzuse!
Ah! e ceva îngrozitor! strigă ea. Nu știu ce să mai fac cu copilul acesta. Uitați-vă cu ce obiceiuri a venit de la bunicii ei. Copilul acesta e o rușine și o nenorocire!
Lizuca era o fetiță micuță, tunsă scurt, băiețește,într-o rochiță albastră, cu ghetele pline de praf și cu șireturile desfăcute. Ciorapii îi căzuseră și arătau niște piciorușe arse de soare, Avea nasul mic, obrajii roșii și ochi căprui cu gene negre.
O servitoare o apucă pe Lizuca și o scoase afară din cameră.
– Lasă-mă! Dă-mi drumul! Am să te spun tatei.
– Da? Tatăl tău nu vine curând acasă și până se întoarce el, ești pe mâna noastră! zise servitoarea. Lizuca începu să plângă. Apoi îl observă, aproape, pe prietenul ei, Patrocle, un cățel roșcat, cu picioarele scurte și strâmbe și cu capul mare.
– M-au bătut și ieri, oftă Lizuca; m-au bătut și azi; mă bat în fiecare zi…Tata nu mai vine de la București și pe bunici nu i-am văzut de multă vreme. Nici nu ne lasă să mai mergem pe la ei. De când a murit mama, nouă ne este foarte greu. Eu nu mai stau aici. Mă duc la bunicii mei.
Câinele o privea atent. Fetița își luă o hăinuță și o căciuliță de lână roșie. Patrocle aduse din bucătărie o felie mare de pâine albă.
– Gata, mergem la bunicii noștri! Hai să mergem, Patrocle! Și ieșiră amândoi pe poartă, pornind pe-un drum lung și plin de peripeții. Era spre seară, dar era destul de cald.
– Pe tine te dor picioarele, Patrocle?
– Nu.
– Nici pe mine. Hai să mergem. Uite, Patrocle, pe aicea drumul e mic și îngust, dar e mai frumos decât în oraș. De o parte și de alta porumbul se mișcă și sună ca niște săbii. Porumbul are o împărăteasă, Patrocle. O floare mare și frumoasă: bunica zicea că o cheamă Sora-Soarelui. Să ne oprim aici, lângă ea.
– Ce mai faci, Sora-Soarelui? Floarea cu coroană aurie se mișcă încet spre copilă, la adierea vântului.
– Îmi pare bine că te găsesc înaltă și frumoasă, zise Lizuca. Noi ne ducem la bunicuța și la bunicul.
– Căci acasă nu mai putem sta. Mama mea a murit, Sora-Soarelui!
Floarea lăsă să cadă deasupra copilei două petale ca niște fluturi de lumină și clătină întristată din cap.
Să mergem, Patrocle, că altfel întârziem. Rămâi sănătoasă, Sora-Soarelui.
Coborâră printre livezi, unde vântul aducea miros de flori și de miere. Sălcii bătrâne, cu forme ciudate, își mișcau domol pletele argintii. Lizuca știa că sălciile acestea sunt oameni împietriți din vremuri vechi de o vrajă.
Patrocle, uite, se vede dumbrava!
Era liniște. Soarele asfințise, iar luna, apăru în marginea dumbrăvii. Umbra se întindea în pădure. Lizuca se simțea puțin înfricoșată.
– Ce ne facem noi, Patrocle? întrebă ea pe cățel. Drumul nu se mai cunoaște. În cer, s-au aprins lumânările, dar cărarea tot nu se vede. Eu zic să căutăm un loc unde să dormim.
Fetița observă că florile își plecaseră capetele și dormeau. Lizuca ajunse lângă o scorbură de răchită. Pletele lungi ale ramurilor cădeau către ea și se clătinau încet.
– Mătușă răchită, șopti ea, ne dai voie să intrăm în casă la tine? întrebă fetița.
Răchita o mângâie ușor și o primi în scorbură.
– Aici e foarte bine, Patrocle. Uite, este loc și pentru tine.
Cățelul intră și el în scorbură și se așeză lângă fetiță.
Se făcuse liniște. Luna învăluia dumbrava într-un fum de lumină, ca într-un vis. Lizuca vede cum vin spre ea cei şapte pitici, cu doi bătrâni şi o prințesă, cu zâne și feți frumoși, cu animale care vorbesc.
– Lizuca, îți plac poveștile? întrebă prințesa.
– A, da, răspunse copila. Spunea mama că fără povești viața omului ar fi tristă.
– Să-ți spun un secret. Noaptea, dumbrava asta este o împărăție fermecată pe care oamenii obișnuiți n-o pot cunoaște niciodată.Sfarmă – Piatră, Strâmbă – Lemne şi alţii sunt vii, doar că oamenii nu-i văd… ei trăiesc doar câtă vreme oamenii iubesc poveştile. După aceea, mor.
Dimineaţă, Lizuca se trezi la bunici. Deodată auzi o ceartă în livadă: doamna Mia, mama ei vitregă, venise cu servitoarea, să o ducă înapoi în oraș. Bunicii nu voiau să o mai dea. Apropiindu-se prea mult de un stup, cele două fură înţepate de albine şi fugiră!
Iar Lizuca rămase la pieptul bunicii, unde se simţea liniştită şi se putea gândi în voie laîntâmplările din timpul nopții, la hotarul împărăției minunilor.
AFLĂ MAI MULTE! DESCARCĂ FIȘA DE EVALUARE!
O adaptare după Dumbrava minunată, scrisă de Mihail Sadoveanu
Turtiţa năzdrăvană
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… au fost odată un moş care trăia alături de băbuța lui într-o căsuță sărăcăcioasă.
Într-o zi, moşul o rugă pe babă:
– Fă-mi și mie o turtiţă! Mi-e foame și mi-e așa poftă! Miamiii Miami….
– Din ce să o fac, măi, moșule? Nu prea avem cu ce…
Și băbuța intră în cămară, unde știa că mai are vreo doi pumni de făină… Zis și făcut.
Frământă aluatul cu apă și îl băgă în cuptorul încins. După puţin timp, scoase o turtiţă rumenă şi apetisantă pe care o puse pe fereastră să se răcească.
Moșul stătea nerăbdător la masă adulmecând mirosul plăcut și așteptând ca turtița să fie numai bună de mâncat. Taaare bine arăta! Dar când să o ia HAȚ de la fereastră, turtița începu să danseze și să cânte, să se rostogolească pe masa, pe dulap, să sară într-un picior și să râdă. Apoi HOP sări peste prag direct în curte, spre poartă și o zbughi departe de casă, înspre pădure.
Cum de se poate așa ceva? Ei bine, în povești se întâmplă o mulțime de lucruri neașteptate!
Sunt turtița răsfățată
Dintr-o ladă adunată
Din cămară măturată
În cuptor sunt rumenită
Pe fereastră sunt răcită
Pe moșneag l-am păcălit
Și de băbuță am fugit.
Și cum sărea ea de colo- colo și făcea gălăgie, un tufiș începu să se miște, iar din el sări un iepuraș:
– Turtiţă, turtiţă, vreau să te mănânc! spuse el pofticios.
– Nu mă mânca Urechi-Lungi, hai mai bine să-ţi cânt un cântecel frumos. O să-ţi placă foarte mult!
Sunt turtița răsfățată
Dintr-o ladă adunată
Din cămară măturată
În cuptor sunt rumenită
Pe fereastră sunt răcită
Pe moșneag l-am păcălit
Și de băbuță am fugit.
Iepuraș rămâi cu bine,
N-ai să pui lăbuța pe mine!
Şi se rostogoli mai departe, chiar sub nasul iepurelui, dispărând în iarbă și râzând cu poftă. Merse ce merse și după o vreme dădu nas în nas cu un lup fioros:
– Turtuţă, turtiţă, am să te mănânc.
– Nu mă mânca, lupule, stai să-ţi cânt un cântecel. Și turtița începu din nou să cânte:
Sunt turtița răsfățată
Dintr-o ladă adunată
Din cămară măturată
În cuptor sunt rumenită
Pe fereastră sunt răcită
Pe moșneag l-am păcălit
Și de băbuță am fugit.
Pe iepure l-am amăgit.
Nu mă prinzi nici tu pe mine,
Că nu mi-e frică de tine!
Şi până să o înhațe lupul, turtița HOP dispăru.
Dar pădurea era din ce în ce mai deasă și mai întunecoasă, iar turtița se rostogolea fără niciun pic de teamă la vale.
– Turtiţă, turtiţă, ia stai să te mănânc, spuse un urs maaare și înfometat.
– Urs grăsan, nu poți tu să mănânci o turtiță ca mine!
Și turtița începu iar să țopăie.
Moșul a rămas flămând
Iepurele căutând
Lupul tare supărat
Și tu cam înfometat.
Ei bine, turtița noastră reușise să păcălească toate animalele care îi ieșiseră în cale. Cu cât se rostogolea mai mult, cu atât devenea și mai curajoasă până când….. în fața ei apăru o vulpe vicleană, cum sunt vulpile în general.
– Oh, bună ziua, turtiţă! Ce frumoasă şi ce rumenită eşti. Dar încotro mergi tu așa voioasă?
Turtiţa se bucură ca s-a găsit cineva care s-o laude, se opri şi spuse:
– Mulțumesc, nu doar sunt frumoasă și rumenită, am și o voce minunată! Vrei să auzi cum cânt?
– Aș vrea să te ascult, dar știi… eu sunt cam bătrână și nu aud foarte bine. N-ai vrea să mi te urci pe bot ca să te aud mai bine? Uite, aici lângă mustăți. Hai, vino mai aproape!
– Ba cum să nu vreau? spuse turtița si începu să cânte cât o țineau puterile:
Sunt turtița răsfățată
Dintr-o ladă adunată
Din cămară măturată
În cuptor sunt rumenită
Pe fereastră sunt răcită
Pe moșneag l-am păcălit
Și de băbuță am fugit
Pe iepure l-am amăgit.
Şi în urmă am lăsat
Iepuraşul urechiat
Hap, când lupul a cascat gura
L-am lăsat, m-am dus de-a dura
Am fugit de Moş Martin
Şi de nimeni nu îmi pasă
Fug eu şi de vulpe, lasă.
– Îţi mulţumesc, turtiţă, spuse vulpea în timp ce dădea din coadă. Frumos mai cânți! Parcă te-aş mai asculta! Îmi mai cânți o data? Dar mă cam dor urechile, că tare am îmbătrânit! Știi ce? Hai mai bine sus pe limba mea și mai cântă-mi o dată, ca ești foarte talentată.
Naivă, turtiţa sări pe limba vulpii, iar vulpea nici nu așteptă să termine primul vers că, HAP, o înghiţi pe loc.
Hansel și Gretel
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un băiețel pe care îl chema Hansel. Locuia într-o casă micuță, la marginea unei păduri, alături de părinții lui, tatăl și mama vitrega, și surioara Gretel. Tatăl nu era nici inginer, nici doctor, nici bancher sau vreo altă meserie modernă, ci un simplu tăietor de lemne care abia reușea să își întrețină familia cu puținii bani pe care îi câștiga.
-Ce ne facem, că iar nu ne ajung banii de mâncare? întreba uneori tatăl și apoi ofta cu gândul că nu le poate oferi copiilor tot ce își doresc.
– Ştii ceva, bărbate? spuse într-o zi mama vitregă. Mâine dimineață ia copiii, du-i unde-i pădurea mai deasă și lasă-i acolo, că noi nu avem cum să avem grijă de ei. Poate vor găsi pe cineva care să îi crească mai bine decât o facem noi.
– Nu, nu putem să îi lăsăm singuri în pădure… spuse tatăl întristat. O să ne descurcăm noi cumva. Hai acum să dormim, mâine va fi o zi mai bună.
A doua zi, imediat cum răsări soarele, cei doi frațiori porniră la joacă în pădure, așa cum făceau în fiecare zi. Le plăcea să alerge printre copaci și să se ascundă, să se urce în cele mai înalte vârfuri și să descopere unde e căsuța lor, să costruiască tot felul de mușuroaie pentru furnici și o mulțime de alte jocuri pe care le inventau pe loc. Hansel obișnuia să lase o mulțime de semne pe potecutele pe care treceau care să le aminteasca drumul înapoi spre casă. Pădurea era deasă și tatăl le spunea mereu că nu au voie să se îndepărteze prea mult, ca să nu se piardă. Hansel obișnuia să adune în buzunare pietricele able strălucitoare pe care le lăsa în urma lor, pe potecă, atunci când se îndepărtau mai mult de locurile cunoscute. Știa că imediat cum răsare Luna, pietrele strălucesc în lumina ei și se pot întoarce acasă.
– Hansel, hai să ne jucăm și în poienita aceea care se vede în depărtare! Vreau să îmi fac o coroniță de flori, spuse fetița la un moment dat.
– Gretel, nu mai am pietricele în buzunar și îmi e frică să nu ne pierdem.
– Nuuuu, eu vreau în poieniță! Spuse Gretel în timp ce fugea deja spre câmpul cu flori.
– Offff, bine, vin și eu…. Am o idee! O să las în loc de pietricele câteva firimituri din pâinica pe care ne-a dat-o tata de dimineață și o să fie ușor să găsim drumul înapoi, se gândi fratele mai mare.
Zis și făcut. Hansel lăsă firimituri și pietricele în urma lor și fugi la joacă până aproape de înserat. Dar planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg, știți vorba aceea… pentru că păsările din pădure au ciugulit tooooate, toate rămășițele de pâine pe care le aruncase Hansel pe drum, iar copiii se treziră singuri în mijlocul pădurii, fără nicio idee despre cum să se întoarcă acasă.
– Vaaai, începu Gretel să plângă. Cum o să ieşim din pădure? E imposibil să găsim drumul înapoi spre casă!
Degeaba încercaseră frații să își amintească pe unde veniseră că, de data aceasta, se pierduseră de-adevăratelea. Și le era atât de foame!
Cip-cirip! auziră ei la un moment dat.
Era o pasăre mică și albă care cânta așa de frumos! După câteva clipe, ea își întinse aripile și zvârrrrrrrrrrrr zbură prin fața copiilor.
– Hai să mergem după ea, spuse Gretel, oricum nu știm încotro să o luăm.
Și cum alergau ei după micuța pasăre albă, ce credeți că zăriră în fața ochilor? Ei bine… o căsuță frumoasă, colorată, chiar în mijlocul pădurii.
– Mmmmmm… ce frumos miroase! spuse Gretel. Oaaaaa, căsuța aceasta e făcută din cozonac proaspăt și pâinică. Cum se poate așa ceva? Hansel, uite! Geamurile sunt din zahăr, iar acoperișul din bomboane rotunde maaari și colorate.
– Mi-e foame și poftă, hai să mâncăm! spuse băiețelul. Eu aș mușca puțin din acoperiș, iar tu poți să guști din vata de zahăr care acoperă ușa. Mmmmmmmmmmmmmm….
Până să termine de vorbit Hansel, surioara lui deja se înălțase în vârful picioarelor și rupsese o bucățică dintr-un burlan făcut din acadele și turtă dulce.
– Ronț, ronț, cine îmi ronțăie casa? se auzi dintr-o dată. Spune, cine ești? întrebă vocea de dincolo de ușă.
Dar copiii erau prea entuzismați de bunătăți și niciunul nu răspunse, așa că dintr-o dată ușa se deschise și în prag apăru o femeie bătrână și cocoșată, deloc plăcută la vedere. Cum îi zări, femeia le spuse cu un glas mieros:
– Ei, copii, nu vă speriați, nu o să vă cert că îmi mâncați din căsuță. Ia spuneți… cum de ați ajuns la mine? De fapt… … hai să îmi povestiți în timp ce mâncați ceva bun, la masă. Intrați, nu vă fie frică!
Înainte să își dea bine seama ce se întâmplă, copiii erau deja în casă, lângă o mulțime de bunătăți: clătite cu gem, lapte dulce, mere și plăcinte. Cum să refuzi așa ceva, mai ales când ești obosit și înfometat după drum? Ba mai mult, bătrâna prietenoasă le oferi și două paturi cu așternuturi frumos mirositoare, tocmai bune pentru un somn liniștit în acea noapte.
Eiiii, dragi ascultători… Dar ce credeți voi? Băbuța nu era nici pe departe un om bun, ci era o vrăjitoare rea care își construise special casa din dulciuri pentru a-i atrage pe copii la ea. Imediat cum micuții se apropiau, ea îi invita în casă și nu le mai dădea drumul. Se spune că pe unii îi punea să îi țină de urât și să îi spună povești, pe alții îi punea să îi facă mâncare și pe unii chiar îi mânca. Aveți grijă, deci, să nu vă pierdeți, cum au făcut cei doi frați, și nici să nu intrați în casele unor oameni pe care nu îi cunoașteți!
– Pe ăştia nu-i las să scape! se gândise vrăjitoarea când îi zărise pe cei doi frați la ușă.
Și chiar așa se întâmplă. Imediat cum se lumină de ziuă, cotoroanța, adică vrăjitoarea, îl prinse pe Hansel de o mânuță și îl împinse într-un fel de grajd cu bare de fier, ca o cușcă pe care o vedeți voi la grădina zoologică. Îl încuiase atât de bine încât oricât de mult ar fi încercat să iasă, nu ar fi reușit. Apoi se întorse și o trezi din somn pe Gretel spunându-i:
– Trezește-te, fetiță somnoroasă, du-te și adu apă, apoi gătește ceva pentru mine și fratele tău. Și fii atentă să faci ceva bun de mâncare pentru că vreau să îl îngrăsăm pe Hansel. Acum e prea slab și vreau să îl mănânc imediat după ce se rotunjește.
Degeaba începu să plângă Gretel și să spună că nu vrea ca vrăjitoarea să îi mănânce fratele, că, până la urmă, nu i te poți împotrivi unei vrăjitoare, așa că fetița se puse pe gătit.
În fiecare dimineaţă, cotoroanța se strecura în grajd şi începea să strige:
– Hansel, ia scoate un deget afară, printre barele astea, să vad dacă te-ai îngrășat suficient și pot să te mănânc.
Dar Hansel știa ce planuri are vrăjitoarea și îi întindea mereu printre gratii câte un oscior mic. Știți voi, copii, vrăjitoarele bătrâne nu prea văd bine. Ele se bazează mai mult pe miros și auz, așa că nici băbuța din povestea noastră nu își dădea seama dacă e un deget sau un os.
– Măăăi, dar nu te îngrași deloc! Ce mă fac eu cu tine? se tot întreba femeia.
După mai bine de o lună de când îl tot îndopa pe Hansel, vrăjitoarea își pierdu răbdarea și spuse:
– Nu mai pot, azi te mănânc orice ar fi! Cât să mai aștept? Gretel, adu aici un ceaun și hai să îl rumenim bine pe fratele tău! Și să pregătești și cuptorul, că vreau pâine coaptă și plăcinte!
Dar Gretel își făcuse deja planul. Se prefăcu că nu știe cum să aprindă cuptorul și o rugă pe vrăjitoare să o ajute.
– Eşti foarte neîndemânatică, fetiță! spuse baba. Tu nu vezi ce deschizătură mare e aici, la gura cuptorului?? Uite, așa trebuie făcut!
Şi vrăjitoarea se apropie de cuptor, apoi își băgă tot capul în el ca să îi arate fetei cum se încing cărbunii și cum se amestecă jarul cu vătraiul.
Atât i-a trebuit fetitei, că într-o secundă a împins baba în cuptorul încins și a închis ușa cât de bine a putut. Degeaba țipa vrăjitoarea din cuptor și o implora pe fată să îi dea drumul, că Gretel nu avu milă de ea.
Fetița alergă apoi repede-repede la grajdul fratelui său și îl eliberă.
– Am scăpat, Hansel, am scăpat! Vrăjitoarea a pierit, s-a transformat în scrum!
De atâta fericire, cei doi frați se luară în brate și începură să danseze și să țopăie ca niște iezi liberi pe câmpie.
– Hai să luam ceva de mâncare din casă și să plecam de aici! Spuse Hansel.
Dar ce să vezi? Casa era plină de monede de aur și bijuterii, așa că Hansel își umplu buzunarele, iar Gretel șorțulețul și porniră spre casă, depaaaaaarte de pădurea înfricoșătoare.
După un drum lung, frații zăriră locuri cunoscute și într-un sfârșit, printre pomii înalți, își văzură casa părintească. Nu vă imaginați cât de repede au luat-o la fugă spre căsuța lor, mama și tata.
Imediat cum au trecut pragul casei, cei doi au sărit în brațele părinților care îmbătrâniseră într-o lună cât alții în ani – de dorul copiilor.
Gretel îşi goli şorţuleţul, iar Hansel buzunarele şi toată sufrageria se umplu de bani, nestemate și diamante.
– Oaaau, de azi înainte o să avem ce să mâncăm și nu vom mai avea griji, spuse tatăl cu lacrimi în ochi.
– Promitem să nu ne mai îndepărtăm de lângă voi! spuse Gretel, în timp ce își strângea mult, mult în brațe părinții și fratele.
Ei bine, dragi copii, poveștile au adesea final fericit, dar important e ca voi să învățați ceva din ele. Părinții vor ca voi să fiți fericiți și sănătoși, așa că țineți cont de sfaturile lor și nu uitați să îi îmbrățișați din când în când. Sigur îi veți face fericiți!
Prinț și cerșetor
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată, demult, foarte demult, pe când regele Henry al VIII-lea domnea în Londra. Pe vremea aceea, într-o toamnă, doi băieți au apărut pe lume în aceeași zi. Unul, Tom Canty, s-a născut într-o familie foarte săracă și nimeni nu s-a bucurat. Celălalt, Eduard Tudor, Prinţ de Galles, s-a născut în palatul regal și era fiul dorit al regelui.
În timp ce Prințul Eduard primea cea mai bună educație, cea mai bună mâncare și cele mai frumoase haine, Tom trebuia să cerșească pentru o bucată de pâine și purta numai zdrențe.
Singurul lucru bun din viața lui Tom era părintele Andrews care îl învățase să scrie, să citească și obișnuia să-i dea cărți cu împrumut. Poveștile, basmele cu uriaşi şi zâne, cu castele fermecate, cu regi şi feti-frumoşi, îl făceau pe Tom să uite suferinţele şi greutăţile, închipuindu-şi viaţa unui prinţ într-un palat regal.
Puţin câte putin, visurile şi lecturile l-au influențat aşa de puternic, încât Tom începu să se poarte și să vorbească asemeni unui prinț. În acelaşi timp, dorinţa de a vedea, fie şi numai o singură dată, un print adevărat, în carne şi oase, creştea în el dince în ce mai mult.
Într-o zi rece de iarnă, Tom plecă să caute ceva de mâncare. Rătăci prin oraş, fără să privească pe unde merge și ajunse fără să-și dea seama, la palat.
– Ce clădire mare și înaltă! Și atât de frumoasă! se gândi el în sinea lui în timp ce se apropia de gardul palatului. Mare-i fu uimirea și fericirea când îl văzu în curte pe prințul Eduard!
– Hei, tu, mizerabilule! Cum îndrăznești să te apropii? strigă unul din paznici și îl smulse pe Tom aruncându-l în stradă. Tocmai atunci, prințul Eduard sosi în fugă:
Cum îndrăznești să-l lovești în prezența mea pe acest micuț sărman? îl întrebă el pe paznic.
Băiatul ăsta a încercat să intre în palat.
Nu a făcut niciun rău! Cum te cheamă?
Mă cheamă Tom Canty. Iertare, Măria Ta. Voiam doar să văd cum arată un prinț adevărat, în carne și oase.
Lăsați-l să intre! porunci Eduard paznicilor. Pari obosit şi înfometat, îi zise Eduard lui Tom. Ţi-au făcut rău. Vino cu mine!
Lui Tom nu-i venea să creadă că era într-un palat adevărat. Prințul Eduard îl chemă la el în cameră și-i oferi mâncare și dulciuri. Curios, îi puse o grămadă de întrebări despre familia lui și despre locul și felul în care trăiește.
Alteță, am un tată care bea, mă trimite la cerșit și mă bate când nu aduc nimic acasă. La fel de rea e și bunica.
Te bate și ea?
Da, dar mama este bună, mă apără și îmi păstreză câte o bucată de pâine pe care mi-o dă pe ascuns. Tot bune sunt și surorile mele.
Unde locuiești? întreabă Eduard. Ai prieteni? Vă jucați împreună?
da, la marginea orașului. Uneori ajunge la noi teatrul de păpuși. Apoi mai vin maimuțele caraghioase și dresate. Şi apoi, Alteţă, vara e frumos! Intrăm în apă, înotăm în canale şi în Tamisa. Ne jucăm în nisip. Facem grămezi mari şi ne îngropăm. Şi după aceea, nimic nu e mai plăcut decât noroiul. Nebălăcim şi ne tăvălim prin noroi.
Vai, dacă aş putea, spuse prințul Eduard. O! O dată, o singură dată, să mă îmbrac ca tine, să alerg cu picioarele goale, să tropăi, să mă rostogolesc în noroi, fără ca nimeni să mă împiedice, fără ca nimeni să-mi zică ceva! Aș fi gata să sacrific coroana pentru asta!
Şi eu, vai! Dacă aş putea măcar o dată, o singură dată să fiu frumos ca dumneavoastră, să fiu…
Ai vrea?… S-a făcut… Scoate-ți zdrenţele şi îmbracă-te cu hainele mele frumoase. Nu va fi decât o bucurie de moment; dar eu voi fi atât de mulţumit! Haide repede, ne vom distra fiecare în felul nostru şi vom face schimbul înainte de a veni cineva.
Câteva minute după aceea micul prinţ de Galles îmbrăcase straiele peticite ale lui Tom şi micul prinţ al săracilor era îmbrăcat cu splendidul costum regal. Unul lângă altul, se priviră amândoi în faţa unei oglinzi mari şi, o! miracol: s-ar fi putut spune că nicio schimbare n-avusese loc. Se priviră unul pe altul, se priviră iar în oglindă, apoi din nou se priviră unul pe altul. La sfârşit, prinţul, încurcat, rupse tăcerea.
Hai? zise el, ce ţi se pare? Nu ți se pare nimic ciudat, Tom? Sunt multe asemănări ale înfățișării noastre: același nas rotund, păr ondulat, ochi mari…
Da, arătăm la fel! Dar totul e un vis, trebuie să ne schimbăm hainele la loc.
Acum când am hainele tale mi se pare că simt loviturile pe care ți le-a dat soldatul de pază. Arată-mi mâna, nu este amorţită?
O! Nu e nimic… Alteţa voastră ştie că sărmanul soldat…
Taci! Este o ruşine, o cruzime! strigă micul prinţ bătând în parchet cu piciorul său gol. Nu te mișca de aici până nu mă întorc.
Când dădu să iasă, prințul lua un obiect, probabil important, de pe o masă. Se duse apoi spre ieșirea palatului. Când ajunse la poartă, paznicul care îl lovise pe Tom, îi trase o palmă după ceafă lui Eduard, crezând că este micul cerșetor.Prinţul, cu mândrie strigă la soldat:
Sunt prinţul de Galles.
Ha, ha, ha! Și eu sunt regele! Pleacă, cerșetor murdar! zise soldatul și îl aruncă în afara palatului, in ciuda protestelor sale.
Între timp, Tom îl aștepta pe prinț să se întoarcă. Timpul trecea, iar spaima lui creștea. Era sigur că, dacă va fi prins, va fi omorât. Totuși, se străduia să convingă pe toată lumea că el nu este prințul Eduard. Dar nimeni nu părea să-l asculte. Toți cei din jurul lui se uitau mirați.
Se simte bine? Ceva nu este în regulă cu el.
Păi, nu știu. L-am întrebat despre Marele Sigiliu al Angliei și nu știe nimic despre el. Cum se poate?
Iertați-mă, dar se poate să fi uitat? La fel cum a uitat că el este prințul Eduard și că nu este Tom, cerșetorul?
O, vai! Asta ar fi îngrozitor! Sănătatea regelui se înrăutățește pe zi ce trece iar fiul lui și-a pierdut acum mințile!
Tom voia ca Eduard să se întoarcă la palat mai repede, dar în același timp își dădu seama că trebuia să aibă grijă de regat până se întoarcea adevăratul prinț pentru că nu voia să-l dezamăgească. Își asumă responsabilitățile și învăță repede. Cunoștințele pe care le căpătase de la părintele Andrew îi erau acum de folos. Înțelepciunea lui era apreciată. Totul mergea bine, până când, într-o zi, Regele Henry al VIII-lea încetă din viață.
Îmi pare rău pentru pierderea suferită, dar e timpul să te încoronăm pe tine caregele nostru. Oamenii regatului au nevoie de tine, prințe! Am să mă ocup de ceremonia de încoronare, spuse Marele dregător.
Lui Tom îi plăcea la palat, dar știa foarte bine că aceasta nu era viața lui. Nu voia să fie încoronat ca rege. Tot spera că prințul Eduard se va întoarce. Dar, degeaba.
Dar ce se întâmplase cu prințul Eduard? Plecat de la palat prințul dădea dintr-un necaz într-altul. Toți îl credeau nebun și îl batjocoreau când spunea că este fiul lui Henry al VIII-lea.Obosit, flămând, umilit, Eduard era șocat de tot ce vedea în fața lui. Rătăcea în întuneric pe străzile întortocheate, când un bărbat îl apucă de guler și îl scutură:
Ah, copil bun de nimic! Unde ai fost? Mi-e foarte foame! Mi-ai făcut rost de mâncare?
Cum îndrăznești să-i vorbești așa prințului de Galle? spuse Eduard cu demnitate.
Off, ți-au luat mințile cărțile pe care le tot citești! Dacă nu-ți rup eu toate oasele, nu mai suntJohn Canty. Eduard înțelese, îngrozit, că bărbatul din fața lui era tatăl lui Tom.
John Canty îl târî într-o cocioabă întunecată. Două fete tinere, murdare şi o femeie de vârsta mijlocie erau ghemuite lângă perete. Eduard își dădu seama că este în casa lui Tom, iar acestea sunt surorile și mama lui.
Ia priviți pe cine am găsit! Spune-le și lor, copil obraznic, cine este tatăl tău? Cine ești tu?
Ţi-o spun acum, cum ţi-am mai spus-o înainte: sunt Eduard, Prinţul de Galles, fiul lui Henry al VIII-lea.
Răspunsul o îndureră foarte tare pe mamă, care văzu că fiul ei nu o mai recunoaște. John Canty se pregătea să-l lovească iar pe Eduard.
Tată, lasă-l, e mai obosit ca în alte zile. Mâine va merge să cerşească, cu mai mult curaj şi nu se va întoarce cu mâinile goale, se rugară surorile lui Tom.
Bărbatul, întorcându-se către prinţ, îi zise cu mânie:
Mâine trebuie să plătim chiria. Să vedem câți bani vei strânge, leneșule! Acum, toată lumea în pat! Am obosit!
Eduard nu mai zise nimic. Se retrase într-un colț, iar mama și surorile, cu duioşie, strânseră pe el paie şi zdrenţe, pentru a-l feri de frig. Copleșit de tot ce trăise, adormi suspinând. La o bucată de noapte se trezi speriat de sforăiturile care zguduiau cocioaba. Convins că toți dorm, se strecură pe nesimțite din casă. Rătăci zile întregi, sperând să găsească pe cineva care să-l creadă. Dar toată lumea îl batjocorea când spunea că este fiul regelui.
Într-o zi, niște hoți îl obligară să meargă cu ei. Eduard refuză să fure și să cerșească. Atunci hoții se gândiră la altceva. Văzură că oamenii se adunau în jurul lui și râdeau când zicea că este prințul Eduard. Hoții profitau de asta și furau din buzunarele și din coșurile lor și fugeau. Odată, un hoț, ca să nu fie prins, îi aruncă lui Eduard pachetul pe care îl furase. Toți oamenii adunați crezură că Eduard e hoțul și începură să alerge după el, să arunce cu pietre, vrând să-l prindă și să-l judece. Când credea că nu mai are nicio scăpare, din senin a apărut un soldat.
– Stai în spatele meu, copile! zise soldatul care văzuse totul.
Oameni buni, copilul acesta este nevinovat! Degeaba. Mulțimea, furioasă, izbucni: ”Prindeți hoțul!, Prindeți-l!” Atunci soldatul scoase sabia și, sprijinindu-se de un zid, începu să lovească în toate părțile, ca o morișcă, înlăturându-i pe îndrăzneții care încercau să se apropie. Deodată, se auzi o trompetă. Se făcu liniște. Era mesagerul palatului, care striga, solemn:
Regele a murit!
Mulțimea amuți, și după câteva momente, plecă în tăcere. Eduard împietri, dar lacrimile îi curgeau nestăpânite.
Tatăl meu a murit! spuse încet, printre lacrimi.
Cine e tatăl tău, copile? întrebă soldatul
Regele Henry. Eu sunt Eduard, prințul de Galles.
Soldatul crezu că copilul are mințile rătăcite și, ca să nu-l tulbure, se lăsă în genunchi, și spuse:
Supusul Alteței Voastre, Miles Hendon.
Ridică-te, spuse Eduard grav. Mi-ai salvat viața. Care este povestea ta, Miles Hendon?
Am fost plecat mulți ani în război. Fratele meu, ca să-mi ia averea și femeia pe care o iubeam, a spus că am murit în lupte. Este un om puternic, nimeni nu îndrăznește să spună adevărul.Acum vreau să ajung la palat, să-mi facă regele dreptate. Mâine noul rege va fi încoronat.
Care rege? Cine va fi încoronat? Eu sunt Eduard, noul rege, ți-am spus.Du-mă, te rog, la palat, de îndată.
Miles Hendon nu îl crezu, dar pentru că tot voia să participe la ceremonie, îl luă și pe copil cu el. A doua zi, la palat, toată lumea se strânse ca să-l aclame pe noul rege, Eduard.
Ura! Trăiască regele Eduard!, striga mulțimea.
Toată lumea era foarte bucuroasă. Tocmai când coroana urma să fie pusă pe capul lui Tom, se auzi din mulțime:
Nu, stați! Eu sunt adevăratul prinț Eduard! Acesta este un mincinos!
Poftim? Cum îndrăznești? Uite ce haine ai! Gărzi, arestați-l! strigă șeful ceremoniei.
Nuu! Dați-mi drumul!
Gărzi, înapoi! Spune adevărul! El este prințul Eduard, iar eu sunt Tom Canty. Am încercat să vă spun, dar nu m-ați crezut.
Ce? Cum? Cum este posibil?
Dacă tot nu ne credeți, atunci priviți, zise Eduard. Nu e nimeni îngrijorat de Marele Sigiliu al Angliei? Unde este? L-am ascuns când am părăsit palatul. Doar eu știu unde este. Mergeți să-l căutați în mănușa de fier a armurii din spatele ușii.
Slujitorii sosiră cu sigiliul. Toată lumea era șocată să audă că adevăratul lor prinț a fost singur pe străzile orașului.
Iertare, Prințe! zise Tom, în genunchi. Am încercat să te caut. Te rog, ia-ți locul cuvenit, cel de rege.
Tom, tu ești prietenul meu adevărat. Te-ai ocupat cu grijă de îndatoririle mele cât eu nu am fost aici. Ai fi putut să minți și să-mi iei tronul. Accepți să fii sfătuitorul meu personal? Regatul are nevoie de tine. Și de tine, Miles Hendon. Sabia ta m-a salvat de suferinţe şi poate de moarte. Pentru că l-ai apărat pe regele tău, de azi ești cavaler și conte de Kent, iar fratele tău va fi judecat.Imediat ce a fost încoronat ca rege al Angliei, Eduard a făcut multe schimbări privind regulile din regatul său. Impresionatde sărăcia pe care o văzuse, a rămas un rege milostiv pe toată durata domniei. Iar Regele Edward și Tom Canty au fost cei mai buni prieteni pentru tot restul vieții.
O adaptare după romanul cu același nume de Mark Twain
Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată… un marinar. În cele ce urmează îți vom spune cea mai veche poveste marinărească, așternută pe hârtie acum 4000 de ani, pe Țărmul Mării Roșii.
Așa cum îți spuneam, a fost odată un marinar foarte ghinionist pe care nenorocul îl pândise pretutindeni. După o călătorie lungă pe mare, clătinându-se încă pe valuri, el privi spre țărm cu melancolie și începu să le povestească celor câțiva oameni care mai rămăseseră cu el pe corabie așa:
– Acum mai bine de 4 luni mă aflam pe o corabie cum nu ați mai văzut de mare. Nu îmi era frică de nimic și puteam să prezic orice furtună și orice dezlănțuire a vântului chiar de la prima adiere. Călătoream alături de alți marinari către minele de aramă ale regelui din peninsula Sinai. Tocmai când ne aflam în largul mării, vânturile ne-au împins corabia departe, spre miazăzi, și asupra noastră s-a abătut o furtună cum nu mai văzusem până atunci. Un val imens ne-a spulberat corabia și toți prietenii mei au pierit. Eu singur m-am pomenit aruncat pe o scândură și marea m-a dus pe țărmul unei insule necunoscute.
Am stat 3 zile singur fără să știu ce să fac. Dormeam în scorbura copacilor și mâncam o mulțime de fructe și legume pe care le găseam pe insulă: smochine, struguri, pere dulci, pepeni sălbatici și chiar pește când reușeam să pescuiesc.
Într-o zi, în timp ce aprindeam focul cu ajutorul unui lemn uscat, am auzit un zgomot puternic ca și cum un val se lovise de stânci. Dar… ce să vezi… m-am pomenit în fața mea cu un șarpe lung de 30 de metri, cu barbă albă și solzi de aur. M-am aruncat pe burtă și mi-am imaginat că o să mă înghită imediat, dar mare mi-a fost mirarea când șarpele mi-a vorbit cu grai omenesc:
– Cine te-a adus aici, străine / Pe această insulă, la mine? Dacă simt cumva că ai mințit / Vei pieri în flăcări negreșit!
N-am putut să scot nicio vorbă de frică, așa că târâtoarea m-a înhățat și m-a dus în peștera ei cu prag argintiu, punându-mi aceeași întrebare.
– Cine te-a adus aici, străine?
Când am văzut că nu are de gând să mă mănânce, i-am povestit toată aventura prin care am trecut.
– O, nu te teme, omule! Dacă ai ajuns la mine în peșteră, voi avea grijă să te întorci înapoi acasă.
Apoi mi-a spus că voi sta 4 luni încheiate pe insulă, după care va veni o corabie egipteană și cu ea voi ajunge acasă pentru a-mi îmbrățișa din nou familia.
Și șarpele rămăsese fără cei 70 de frați, surori și veri. Într-o noapte, în timp ce el era plecat, pe insulă se prăbușise o stea în flăcări și toată familia lui arsese. Din fericire, din rămășițele stelei luase naștere o fată frumoasă care l-a îngrijit și l-a ajutat să treacă peste tristețe, așa cum făcea și el acum cu marinarul din poveste.
– Și am trăit așa multe săptămâni, înconjurați de toate bunătățile și mirodeniile de pe insulă, își continuă marinarul povestea. Nu îmi lipsea nimic. Peștera era plină de comori – saci cu mirodenii frumos mirositoare, grămezi de aur și argint.
În ziua când s-au împlinit 4 luni de când mă aflam pe insula șarpelui proroc, am ieșit de dimineață și m-am urcat în cel mai înalt pom și, exact cum îmi spusese șarpele, am văzut pe mare corabia cu care azi ne-am întors aici, la țărm. La plecare, sarpele mă aștepta cu daruri – tămâie, piper, un elefant, câțiva ogari și maimuțe la fel de mari ca oamenii. Da, așa cum ai auzit! Elefant, ogari și maimuțe.
După cum vedeți, dragi prieteni, un rău se poate termina uneori cu bine. Să învățați și voi din necazuri și să fiți mereu optimiști. Nu se știe niciodată când veți primi un ajutor neașteptat.
Poveste din vremea vechilor faraoni, adaptată după textul cu același nume, Editura Vox.
Lectura: Andra Cărbunaru
Vizită
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un băiețel de vreo opt anișori, pe nume Ionel Popescu, singurul fiu al doamnei Maria Popescu. Într-o zi de 7 ianuarie, când se sărbătoresc oamenii ce poartă numele de Ion, Ioana, Ionel, un prieten vechi al doamnei Popescu veni în vizită cu o minge mare și elastică de cauciuc. Surpriza ii plăcu foarte mult doamnei Popescu, dar mai ales copilului, care își aștepta musafirul îmbrăcat în uniformă de maior, adică într-un fel de costum de ofițer din armată.
– Nu te-am mai văzut de mult la teatru, la petreceri, la plimbare… îi spuse musafirul doamnei Popescu.
– Cât era Ionel mititel, mai mergeam, dar de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el! Educația e foarte importantă, răspunse cu seriozitate gazda.
Chiar atunci, discuția fu întreruptă de o voce răguşită, de femeie bătrână, care se plângea din camera alăturată că Ionel este obraznic.
– Ionel! strigă doamna Popescu; Ionel! Vino la mama! Apoi, încet, către musafir:
– Nu ştii ce ştrengar se face… şi deştept…
Vocea răgușită se auzi din nou, mai tare și mai speriată:
– Sări, doamnă, sări! S-aprinde!
De data aceasta, mama se ridică repede să meargă după el. Dar când să iasă pe uşă, apăru micul maior cu sabia în mână. Mama îl luă în braţe şi-l sărută…
-Nu ţi-am spus să fii cuminte, că dacă pățești ceva, moare mama? Vrei să moară mama?
Doamna Popescu îl mai sărută de câteva ori pe copil, îl scuipă să nu-l deoache şi-l lasă jos. El puse sabia în teacă, salută milităreşte şi merse într-un colţ al camerei unde, pe două mese, pe canapea, pe fotolii şi pe jos, stăteau îngrămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, Ionel își alese o trompetă şi o tobă. Atârnă toba de gât, puse trompeta la gură şi, legănându-se pe un cal de lemn, începu să bată toba şi să sufle-n trompetă. Bum! Bum! Tu-tuuu! Era imposibil să mai poți vorbi în gălăgia aceea!
Într-un moment de scurtă liniște, bărbatul îi spuse copilului că un maior nu bate toba și nici nu cântă la trompetă. Maiorul comandă şi merge-n fruntea soldaţilor cu sabia scoasă. Auzind acestea, Ionel aruncă cât colo toba și trompeta și începu să comande, atacând tot ce întâlnea în cale:
– Înainte, marş!
Tocmai atunci, servitoarea intră cu tava cu dulceaţă şi cafea. Cum o văzu, maiorul țipă cu putere și se repezi asupra ei de parcă ar fi fost un inamic de război.
-Ţine-l, doamnă, că mă dă jos cu tavă cu tot!
Doamna Popescu sări în fața copilului să apere servitoarea, dar spada o lovi chiar pe dumneaei, în obraz, sub ochiul drept.
-Vezi? Vezi, dacă ești obraznic? Era să-mi scoţi ochiul… Ţi-ar fi plăcut să mă omori? Sărută-mă, să-mi treacă şi să te iert! Maiorul sări de gâtul mamei şi o sărută…
– Se poate fuma? întrebă musafirul. Doamna Popescu, râzând, ca în glumă, spuse că și lui Ionel îi place să fumeze.
– Să-l vezi ce caraghios e cu ţigara-n gură, să te prăpădeşti de râs… ca un om mare.
-A! asta nu e bine, domnule maior, zice musafirul; tutunul e otravă…
-Dar tu, tu de ce fumezi? întrebă obraznic maiorul în timp ce amesteca încet cu lingura în borcanul cu dulceaţă. Gustă vreo trei-patru linguriţe și ieși cu borcanul în hol. În doar câteva clipe, se-ntoarse cu acesta gol, se apropie de musafir, luă o țigară de pe masă şi, fumând în joacă, începu să se plimbe prin cameră. Mama îl admiră și-l îl scuipă să nu-l deoache. Fără să stea mult pe gânduri, Ionel se repezi la mingea primită şi începu să o trântească sus, jos, sus, jos până la tavan.
-Ionel! fii cuminte! Vrei să mă superi? Vrei să moară mama?
Dar maiorul trânti și mai tare mingea de parchet. Mingea lovi cana musafirului care tocmai voia să bea o gură de cafea, iar băutura fierbinte se varsă pe pantalonii eleganți ai bărbatului.
-Ai văzut ce-ai făcut?… Nu ţi-am spus să fii cuminte? Vezi? Ai supărat pe domnul! Apoi, întorcându-se către musafir, spuse cu multă bunătate:
-Nu e nimic! iese… Cafeaua nu pătează! iese cu puțină apă caldă!
Apoi, deodată, doamna Popescu se schimbă la faţă. Țipând, se ridică de pe scaun:
-Ionel! mamă! Ce ai?
Maiorul, alb ca varul și cu ochii pierduţi, căzu la pământ.
-Vai de mine! ţipă mama. Îi e rău copilului!… Ajutor! Moare copilul!
Musafirul îl ridică pe copil, îl stropi bine cu apă și îi spuse.
-Vezi, domnule maior? Nu ţi-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? Altădată să nu mai fumezi!
Obosit de atâta agitație, bărbatul își luă la revedere și porni spre casă. Dar, imediat ce se descălță înțelese de ce Ionel ieşise în hol — ca să-i toarne borcanul cu dulceaţă în şoşoni!
Ca toate poveștile, și aceasta începe cu… a fost odată un șoarece-de-apă cu mustăți țepoase și sure și o coadă lungă, lungă ca o sfoară, făcută parcă din gumă de mestecat. Da, așa cum ai auzit… un șoarece-de-apă, adică o rozătoare din aceea cu nas mai rotund decât al unui șobolan obișnuit și față dolofană. Într-o dimineață, imediat după ce a ieșit din ascunzătoarea lui de lângă apă, șoarecele de care vă spuneam a și început să certe bobocii de rață care abia învățau să înoate:
– Eeei, dacă nu sunteți în stare să vă dați peste cap, așa ca la tumbe, nu o să ajungeți niciodată în lumea bună!
Dar rățuștele nici nu îl băgau în seamă, erau prea mici ca să înțeleagă la ce se referea șoarecele.
– Ce bine că nu am familie și sunt liniștit, continuă rozătoarea. Eu cred că prietenia e mult mai importantă decât dragostea, așa că nu vreau să mă însor niciodată și nici să am copii.
– Și cum crezi tu că e un prieten bun? îl întrebă o mierlă care ascultase discuția dintr-o salcie vecină.
– Simplu! Un prieten bun e… un prieten bun.
– Si tu ce ai face, în schimb, pentru el, dacă ar fi bun cu tine? întrebă atunci o vrăbiuță, legănându-se pe o rămurică argintie.
– Nu înțeleg la ce te referi.
– Hai să-ți spun o poveste și vedem apoi dacă înțelegi, reveni mierla.
A fost odată un băiat foarte de treabă, pe nume Hans. Trăia singur într-o casă mică și lucra toată ziua în grădina lui. Creștea acolo garoafe, micșunele și zorele parfumate. Mai creștea și trandafiri galbeni, violete, crini și busuioc. Tot timpul grădina lui Hans era plină de flori! Deși avea câțiva prieteni, cel mai bun dintre ei se lăuda că este morarul Hugo. Ei bine, acest morar avea bani mulți, mulți, dar nu trecea niciodată pe lângă casa grădinarului fără să se aplece peste gard și să smulgă ba un buchet de flori, ba un pumn de busuioc, ba multe cireșe și prune, când aceestea se coceau.
– Prietenii adevărați împart și bune și rele, spunea morarul, în timp ce își umplea buzunarele.
Ce-i drept, până și vecinii se cam mirau că Hugo nu îi dădea niciodată nimic lui Hans în schimbul florilor, deși avea sute de saci cu făină, șase vaci și o ditamai turma de oi. Dar Hans nu își bătea capul cu asemenea lucruri, el era sigur că prietenia e mai importantă decât un sac cu făină.
Și așa, Hans al nostru muncea cât era ziua de lungă, de primăvara până la sfârșitul verii. Din nefericire, iernile erau foarte grele, pentru că nu avea ce fructe sau flori să vândă la piață, așa că abia reușea să pună câte ceva pe masă în fiecare zi. Uneori mânca doar pere uscate și nuci. Ca să nu mai zicem că era și singur, pentru că nici măcar Hugo, prietenul său cel mai bun, nu trecea pe la el.
– Tată, nu îl invităm pe Hans la noi, într-o seară? întrebă fiul morarului într-una din zile.
– N-are rost! Când oamenii sunt necăjiți, mai bine îi lași în pace. Lasă, ca îl vedem la primăvară, când ne dă și un coș mare cu brândușe, că așa fac prietenii adevărați. În plus, dacă vine aici și vede cina noastra gustoasă și vinul acesta bun, sigur o să poftească și pofta e păcătoasă, e ca o ispită pe capul omului. Așa că mai bine stă acolo și rămâne cu sufletul curat.
– Ăsta-i sfârșitul poveștii? întrebă șoarecele-de-apă. Că tare mă potrivesc cu morarul! Si eu cred la fel – una e făina, alta e prietenia. De ce să le amesteci?
– Nu, e abia începutul, răspunse mierla.
Imediat cum veni primăvara, morarul bătu la ușa lui Hans.
– Vai, credeam că m-ați uitat!
– Cum să te uităm? În prietenie nu se pune problema de uitare. Dar ce brândușe frumoase ai!
– Da, tare frumușele, răspunse Hans. Tocmai mă pregătesc să le duc la piață, că am nevoie de bani pentru o roabă nouă. Stii… am vândut-o pe a mea iarna asta ca să am bani de mâncare…
– Hans, nu se poate așa ceva! Îți dau eu roaba mea. Nu e nouă, scârțâie ici-colo, dar știi că sunt darnic.
– Tiiii, ce bun ești, mulțumesc! Lasă că o repar eu cu o scândură! spuse grădinarul bucuros că a scăpat de o cheltuială în plus.
– O scândură? Fix o scândură îmi trebuie și mie pentru acoperișul hambarului, că plouă în el și mucegăiește grâul. Ia uite cum o faptă bună atrage după sine o altă faptă bună. Deci… tu îmi dai scândura și eu o să îți dau roaba. Roaba e mai valoroasă decât scândura, dar în prietenie nu se ține cont de lucrurile astea.
– Sigur că ți-o dau, spuse Hans în timp ce căuta bucata de lemn.
– Si încă ceva! Pentru că ți-am dăruit roaba, vreau și câteva flori. Uite coșul ăla cu care am venit, te rog să îl umpli cu vârf.
– Cu vârf? Păi… păi… eu cu ce mai merg la târg?
– Bine, bine, dar… începu morarul să se plângă, eu ți-am dat roaba și cred că în prietenie nu trebuie să calculezi chiar așa, fiecare floricică. Deci umple coșul cu florile acelea argintii frumoase.
– Prietene drag, țin la tine mai mult decât la niște flori… Uite, ia tot buchetul.
A doua zi… cine credeți că era la poarta grădinarului? Hugo, da! Cu un sac mare de făină în spate.
– Hei, prietene, strigă el la Hans. N-ai vrea să duci tu sacul ăsta de făină la târg, în locul meu? Având în vedere că îți dau roaba mea, cred că e corect să mă ajuți, nu poți să spui nu.
– Vai, dar nu-mi văd capul de atâta treabă în grădină! Dar pentru tine… hai că îl duc.
Și era o zi așa de călduroasă și sacul așa greu, dar grădinarul nu s-a lăsat.
Nici nu a cântat bine cocoșul în următoarea dimineață, că morarul a și bătut la poarta prietenului său, ca să ia banii de pe sacul cu făină.
– Măi, dar leneș ești! Ce faci în pat la ora asta? Hai, îmbracă-te și vino să mă ajuți cu acoperișul de la hambar.
– Ahhh… eram așa de obosit încât am zis să stau mai mult în pat azi. Și am oricum mult de lucru în grădină… așa că nu aș veni azi la moară, dacă nu te superi.
– Nu știu eu ce treburi ai tu, răspunse Hugo supărat. Dar eu îți dau roaba mea și nu cred că îți cer prea mult în schimb. Bine… dacă nu poți, o să îl repar eu singur.
– Nu, nu, stai că vin.
Și grădinarul nostru s-a îmbrăcat rapid și până seara târziu a rezolvat acoperișul morarului.
Degeaba încerca și el să mai lucreze în grădină câte o zi, că prietenul lui îi tot dădea de lucru. Ba să îi ducă oile la munte, ba să îl ajute la moară și tot așa până într-o noapte cumplită, cu furtună, când băiețelul morarului căzu de pe o scară și singurul om disponibil care să îl ajute pe Hugo cine credeți că era? Tot Hans!
– Du-te repede și cheamă doctorul, e urgent! țipă morarul.
Vai de el, săracul Hans! Numai el știe cum a ajuns la ușa doctorului prin ploaie și frig, în miez de noapte. La întoarcere, din cauza ploii care cădea cu găleata, s-a rătăcit și nici până azi nu știm ce s-a întâmplat cu săracul om. Cei mai mulți cred că s-a înecat.
– Ce tragedie, vai de mine! striga morarul în zilele ce au urmat. E o pierderea grea, mai ales pentru mine, prietenul lui cel mai bun. Îi dădusem roaba mea și acum nici nu am ce să mai fac cu ea. Mai mult mă încurcă prin curte.
– Și? întrebă șoarecele-de-apă după un timp lung în care nimeni nu spusese nimic.
– Și gata, asta a fost povestea, răspunse mierla.
– Păi și cu morarul ce s-a întamplat?
– Nu mă interesează! Și văd că tu nu ai înțeles ideea poveștii. Se pare că te-am plictisit… spuse pasărea.
– Ăăă, păi dacă voiai să urmăresc învățătura, trebuia să îmi zici de la început, se răsti șoarecele-de-apă. Nici nu te-aș fi ascultat!
Și uite așa s-a terminat povestea bietei mierle care nu a reușit să îl convingă pe șoarece că un prieten bun este acela care te ajută la nevoie și care îți oferă daruri cu bucurie, nu pentru a obține ceva în schimb. Tu ce părere ai? Ce înseamnă un prieten bun?
Adaptare după traducerea textului Prietenul credincios, Oscar Wilde, apărut la Editura Vox, Interpretare
Prinţesa broscuţã
Ca toate poveștile şi aceasta începe cu a fost odatã… un ţar care avea trei fii. Într-o zi, ţarul le-a spus bãieţilor sãi:
– Copii, faceţi-vã câte un arc şi trageţi câte o sãgeatã în vazduh, apoi aşteptaţi fetele care se vor întoarce cu sãgeţile voastre şi luaţi-le de soţii. Iar dacã vreunul dintre voi nu o sã îşi primeascã sãgeata înapoi, acela va ramâne neînsurat.
Fiul cel mare a tras, iar sãgeata i-a fost adusã de fiica unui domnitor. Cel mijlociu a tras şi a primit sãgeata de la fata unui general. Iar cu sãgeata celui mai mic, pe nume Ivan, s-a întors o broascã.
– Cum sã mã însor cu o broascã? a spus printre lacrimi Ivan.
A plâns el cat a plâns, dar pânã la urmã nu a avut ce sã facã şi s-a însurat cu ea.
Dupã un timp, ţarul şi-a dorit sã vadã cât de pricepute sunt nurorile lui şi a poruncit sã se faca o întrecere de cusut.
Ivan s-a pus din nou pe plâns, uitându-se cum broasca lui sãrea şi orãcaia pe podea.
– Ce sã mã fac eu cu broscuţa aceasta? Toţi o sã râdã de mine!
Dar ce sã vezi? Cand Ivan a adormit, broscuţa şi-a dat jos pielea şi s-a transformat într-o fatã superbã. Ea a cusut o cãmaşă, cu ajutorul slujitoarelor ei, a împãturit-o şi a lãsat-o lângã soțul sãu. Apoi s-a transformat din noua în broascã, de parcã nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ivan s-a trezit, s-a bucurat, a luat cãmaşa şi i-a dus-o tatãlui sãu.
– Aşa zic si eu cãmaşã! A spus ţarul. Sã te îmbraci cu ea numai la ocazii speciale!
– Cãmaşa ta e bunã de purtat numai ca sã te duci pânã la baie, i-a spus el apoi fiului mijlociu, care venise şi el cu cãmaşa cusutã de soţia sa.
– Iar a ta poate fi îmbracatã doar într-o camerã întunecoasã, i-a spus fratelui cel mare.
A doua zi, ţarul le-a cerut nurorilor sã îi coacã o pâine. Deşi la început nevestele primelor doi fraţi râdeau de broscuâã, acum ele şi-au trimis slujitoarea sã vadã cum preparã broscuţa pâinea ei. Zis şi fãcut, numai cã broasca cea isteaţã şi-a dat seama cã e urmaritã şi, dupa ce a framântat aluatul, l-a pus în cuptor şi a aruncat peste el multa cenuşã. Vãzând acestea, slujitoarea le-a spus fetelor care e reţeta şi ele au facut exact la fel, transformând pâinicile în nişte lipii arse şi urâte.
Imediat cum slujitoarea a plecat, broscuţa s-a transformat iar într-o fatã frumoasã şi a copt o pâinica gustoasã care a fost exact pe placul ţarului.
Dupa aceea, ţarul s-a gândit sã organizeze un bal ca sã vadã ce norã danseazã cel mai frumos.
– Cum sã mã duc la bal cu broasca? stătea Ivan şi se gândea.
Atunci broscuţa i-a zis:
– Nu mai plânge, Ivan. Du-te la bal, cã vin şi eu peste o orã.
Si aşa a fãcut. Dupa ce şi-a dat jos pielea, broscuţa s-a transformat într-o fatã frumoasã, îmbrãcatã într-o rochie strãlucitoare. Cand a vãzut-o, Ivan a rãmas fãrã cuvinte. Era superbã şi atrãgea toate privirile.
Imediat cum s-au așezat la masã, prințesa a început sã ascundã în mânecã oasele de la fripturã şi resturile de bãuturi din pahare. Vãzând ce face, nurorile celelalte au fãcut la fel.
Si iatã cã a venit vremea dansului, cand prinţesa cea frumoasã a ieşit alãturi de soţul ei pe ring. Si au dansat atât de frumos încât toţi invitaţii s-au minunat. Iar când fata mişca mâna dreapta, lânga ei se infãţişau paduri şi cascade, iar când mişca mâna stanga îşi luau zborul tot felul de pãsãri frumos colorate.
Au ieşit şi celelalte douã nurori la dans, dar, cum dãdeau ele din mâini, le zburau oasele din maneci, iar resturile de bãuturi îi stropeau pe invitaţi.
– Ajunge! Ajunge! A strigat ţarul.
Aproape de sfârşitul balului, Ivan a plecat mai repede spre casã unde a gãsit pielea de broascã. Fãrã sã stea pe gânduri, a aruncat-o in foc.
– Ei, Ivan, n-ai mai avut rãbdare. Aş fi fost a ta, dacã nu te grãbeai sã arunci pielea în foc. Acum sunt nevoitã sã plec. Dacã mã vrei înapoi, trebuie sã mã cauţi peste 9 mãri şi 9 ţãri. Pânã atunci… rãmai cu bine!
Atât de dor i s-a fãcut lui Ivan de soţia sa, încât nu a mai stat pe gânduri şi a pornit în cãutarea ei. A mers mult timp, pânã când a ajuns într-o pãdure în mijlocul cãreia era o cãsuţã.
– Ptiu! De mult nu a mai mirosit în casa mea a carne de om! A spus bãtrâna care locuia acolo. Unde mergi?
– Bunicuţo, am plecat în cãutarea soţiei mele. Știi pe unde ar putea fi?
– Ei, fiule, a trecut şi ea pe aici şi mi-a vorbit despre tine, dar nu am vãzut-o de mult timp. Mergi la sora mea mijlocie cã sigur ştie ea mai multe.
Și aşa a fãcut Ivan.
– Mult ţi-a mai luat sã ajungi aici, i-a spus sora cea mijlocie lui Ivan. Sã ştii cã fata e acum la sora mea cea mare şi e gata sã se cãsãtoreasca cu alt baiat. Du-te la ea, dar ai grijã – când te vei apropia se va preface într-un fus cu fir de aur pe el, iar sora mea va împleti acest fir. Cand va termina, va aşeza fusul în ladã şi o va încuia. Tu sã gaseşti cheia, sã descui lada şi sã rupi fusul in douã. Dupa ce vei face asta, fata o sa aparã în faţa ta.
Fix cum a zis bãtrana, aşa s-a întamplat. Ivan a gãsit fusul şi l-a rupt, iar înaintea lui a apãrut frumoasa lui soţie.
– Hai sã încãlecãm pe acest covor zburãtor, i-a spus fata.
Si într-o clipã covorul i-a dus cu viteza pãsãrilor în zbor tocmai la ei acasã unde au trãit fericiţi, spre bucuria tuturor celor care îi cunoşteau.
Rescriere dupã un basm rusesc.
Bine ai venit în lumea poveștilor!
De peste 8 ani, suntem zi de zi alături de iubitorii de povești, oferind acces gratuit.
Dacă vrei să ne ajuți să aducem povești noi, ne poți susține printr-o donație. Mulțumim că faci parte din povestea noastră!