0

Orașul Legumelor

Întreaga grădină de legume se pregătea de sărbătoarea organizată în fiecare an de împăratul lor, mărețul Broccoli.

  • Mmm, abia aștept să gust vata de zahăr și plăcinta cu mere zemoase și acrișoare, spuse Varza cea înfoiată. 
  • Eu mă gândesc la roata cea mare de unde, atunci când o să mă urc, o să pot vedea toată grădina noastră verde și curată, răspunse cu entuziasm un pui de salată. 
  • Terminați cu prostiile, anul acesta important e cine câștigă titlul de Eroul Orașului verde, adică leguma cu cele mai multe vitamine. Am auzit că de mâine cel care va câștiga va putea să stea în stratul împărătesc de legume, lângă Broccoli, spuse Pătrunjelul. Acesta părea hotărât să ia premiul cel mare, așa că își curăță cu grijă frunzulițele parfumate și începu să facă exercițiile de gimnastică pe care antrenorul său, Prazul, i le recomadase în fiecare seară. 

În stratul de legume frumos împrejmuit de gărdulețe joase era o gălăgie greu de descris, cu toate că se înserase. Locuitorii Orașului verde nu închiseră niciun ochi până spre dimineață. Cei mari erau nerăbdători să vadă care sunt finaliștii concursului și cine va câștiga, în timp ce copiii visau doar acadele cu gust de căpșuni, înghețată, trenulețe care urcă și coboară, tobogane colorate și învârtitori. 

Răsăritul soarelui găsi boabele de mazăre în toiul pregătirilor. Micuțe și rapide, acestea se strecurau cu finețe printre răsaduri, salutând din când în când câte o furnică sau un cărăbuș opriți să se odihnească sub frunzele dese ale firelor de Busuioc. Chiar și Lățosul, cățelul jucăuș din ogradă, se grăbi să îi ajute pe organizatori, așa că aduse vasul lui preferat din care bea apă și îl transformă într-o scenă demnă de toată admirația. 

După câteva ore de deliberări, împăratul Broccoli anunță finaliștii: Spanacul, Varza, Pătrunjelul, Salata și, nu în ultimul rând, o concurentă nou-venită în Orașul verde, Gogoneaua. 

Primul urcă pe scenă domnul Spanac, puțin emoționat la vederea spectatorilor. După ce își arajă frunzele mari și dese spuse:

  • Când copiii gustă spanac proaspăt din grădină devin la fel de puternici și curajoși ca Popeye Marinarul din desenele animate. Frunzele mele conțin muuulte vitamine care le dezvoltă musculatura și îi ajută să fie plini de energie. 

Împăratul îi mulțumi concurentului pentru cele spuse și îl invită pe domnul Pătrunjel să spună de ce crede că merită premiul cel mare. Sigur pe sine, înaltul pătrunjel se grăbi să ajungă pe scenă. După ce le zâmbi urzicilor de lângă potecuță și îi salută pe vecinii lui, castraveții, spuse:

  • Eu sunt adevăratul erou al Orașului verde pentru că nu există altă plantă din grădină care să fie la fel de hrănitoare ca mine. Eu conțin vitamina C, mult calciu pentru oase puternice și dinți sănătoși. Pe lângă acestea, dau o aromă cu totul specială mâncării, mai ales în supe de pui și ciorbițe de legume. 
  • Mulțumim, domnule Pătrunjel, interveni împăratul, să îi lăsăm și pe ceilalți concurenți să se prezinte.

Urmă Salata verde, leguma cu cei mai mulți prieteni și susținători datorită bunătății cu care îi protejează pe toți de micuții purici de pământ, niște creaturi micuțe care tare îi mai deranjează pe locuitorii orașului. 

  • Nu sunt o plantă pretențioasă, îmi plac soarele și apa. Frunzele mele mari sunt foarte gustoase, mai ales în sandvici cu brânzică, dar și sănătoase pentru că au vitaminele A, B, C, ca și primele litere din alfabet.
  • Iar eu, spuse doamna Varză, penultima pe lista concurenților, sunt una dintre cele mai deștepte plante datorită căpățânii mele mari. Frunzele puțin ondulate, cu nervuri albe, adăpostesc adesea micile insecte călătoare care ne străbat orașul. Conțin vitamina A, foarte bună pentru ochi sănătoși și piele catifelată. 

Zâmbitoare, doamna Varză coborî încet de pe scenă lăsându-i pe toți spectatorii să o admire, în timp ce domnișoara Gogonea, ultima participantă, sări de pe vrejul ei înalt și se grăbi să ajungă în fața juriului.

Dar, VAI! Toate legumele amuțiră.

  • Nu se poate, e-ngrozitor! se auzeau șoape dintre straturi. 

Peste noapte, gogoneaua începuse să se coacă și acum devenise… o Roșie în toată firea! 

  • Nu poți concura, spuse domnul Pătrunjel. E imposibil ca în Orașul verde să existe o legumă atât de… roșie care să aibă și pretenția de a participa la concurs! Uite-te la tine, nu semeni cu noi!

Frumoasa Roșie începu să suspine, le fel și florile ei galbene și micuțe care priveau întâmplarea de sus, din vârful vrejului, fără a putea face nimic. 

  • De ce vă purtați atât de urât și nepoliticos, interveni regele Broccoli privindu-și aspru grădina. E adevărat că până acum nu am mai avut un așa oaspete cum este Roșia, dar de ce să o izgonim? Ne-a făcut vreun rău? Cine spune că legumele nu au voie să fie şi de alte culori? Te rog să nu pleci și chiar să ne spui tuturor de ce crezi că meriți să câștigi concursul.

Domnișoara Gogonea, devenită peste noapte Roșie, prinse încet-încet curaj și spuse:

  • Eu… eu… nu sunt doar un aliment, ci și un medicament. Gustul meu bun îi face adesea pe oameni să mă aleagă atunci când gătesc tocăniță, ciorbă, paste, dar și mâncăruri în care mă combină cu alte legume, cum ar fi salata. Se spune că o cană de suc de roșii asigură mai mult de jumătate din necesarul zilnic de vitamina C și fixează calciul în oase. Cu toate că soarele și apa m-au ajutat să mă coc peste noapte, vreau să fim în continuare prieteni. Cred că şi eu sunt una dintre voi, o legumă bună şi sănătoasă. Vă rog să nu ne alungați, pe mine și pe familia mea, pentru că ne simțim bine aici…

La sfârșitul acestui discurs, toate legumele lăcrimară. Se simțeau prost pentru că o judecaseră greșit pe domnișoara Roșie ținând cont doar de culoarea sa. 

  • Sunt mândru de voi, spuse împăratul Broccoli, întinzându-și căpățâna verde astfel încât să-i poată vedea pe toți cei strânși în jurul scenei. Anul acesta toți sunteți eroii Orașului verde pentru că ați învățat să priviți sufletul, nu doar aparențele. 

Și așa începu petrecerea din micuța grădină de legume. Domnul Pătrunjel fu puțin supărat că nu a fost el câștigător, dar se alătură destul de repede grupurilor de ceapă și praz care întinseseră o horă. Cei mai fericiți erau totuși copiii care, acum că se încheiase concursul, puteau mâncă plăcinte bune preparate de iscusita Fasole Verde și se puteau juca de-a v-ați ascunselea printre răsaduri. 

Cei patru frați

Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată… un tâmplar bogat și vestit în toate satele din jur pentru talentul său. Bătrânul avea și patru fii, frumoși și voinici, harnici și cuminți. Deși avea toate motivele să fie fericit și mulțumit, tâmplarul avea totuși o mare nemulțumire. Toată viața sa nu călătorise mai departe de orașul cel mai apropiat. Deși culmea, satul lui era așezat pe malul mării, iar marea, când o vezi cât de întinsă și de frământată e, îți înfinge-n inimă un dor de ducă, de-ți vine să lași totul și să fugi unde vezi cu ochii.

Într-o bună zi omul și-a chemat cei patru fii și le-a spus.

 – Dragii mei, să știți de la mine că omul nu trebui să stea fixat într-un singur loc ca un copac. Vă sfătuiesc să plecați în lume, ca să nu vă pară rău mai târziu că nu știți nimic din ce e pe fața pământului. Vă dau bani de drum, ca să bateți țara-n lung și lat. Dupa 3 ani, după ce veți vedea și afla lucruri pe care nu le-ați fi putut învăța stând aici, vă aștept acasă. Vă voi pune la încercare și cine va fi cel mai bun, va primi toata averea mea.

Cei patru tineri își luară la revedere și plecară în lume pentru 3 ani. Dar timpul zboară repede, și, în ziua hotărâtă, cei patru băteau la ușa casei părintești. S-a bucurat bătrânul, dar era curios să vadă ce învățaseră în călătoriile lor.

 – Ei, băieți acum a venit vremea să-mi arătați ce puteți! Începem cu cel mai mare, că tot e tâmplar, ca mine. Dacă se dovedește vrednic, îi las toată averea.

 – Bine, tată, răspunse fiul cel mare, să mergem în grădină ca să vă arăt ce pot.

În gradină tânărul găsi un trunchi de copac scurt și noduros. Scoase de la brâu niște scule și începu să cioplească atât de repede, că înainte ca tatăl și frații lui să-și dea seama, trunchiul se transformă într-un scaun de toată frumusețea, de nici n-ai fi crezut că era făcut de o mână omenescă.

 – Așază-te, tată, ca să vezi dacă e și bun pe cât e de frumos!

Tatăl, nu-și mai revenea din uimire și spuse

– Mare minune, dragul meu! Am văzut și petrecut multe la viața mea, dar meșter ca tine nu mi-a fost dat să întâlnesc. Dacă nu aș fi văzut cu ochii mei ce poți să faci, nu aș fi crezut. Tu vei fi moștenitorul meu!

– Nu te grăbi tată, săriră cu gura ceilalți feciori, pe noi nu ne-ai încercat încă!

– Aveți dreptate! Dar până să se ivească prilejul să-l încerc și pe al doilea, haideți în livadă să vedeți cum au crescut merii în lipsa voastră.

Pe când se uitau ei la meri, cerul se întunecă și începu o ploaie cu fulgere și tunete și cu o grindină cât oul de porumbel.

– Iaca, tată, și prilejul să-ți arăt de ce sunt eu în stare, spuse al doilea fecior care învățase meșteșugul armelor. Și spunînd acestea, scoase de la șold o sabie lungă și subțire pe care o răsuci prin aer cu atâta viteză, încât niciun bob de gheață nu căzu nici pe meri, nici pe tatăl și frații lui. Era ca un vîrtej sclipitor care se mișca cu atâta viteză că nici nu-l puteai urmări. După câteva minute, vijelia trecu, lăsîndu-le livada neatinsă.

 – Băiete, îi spuse tatăl. Asta a fost vrăjitorie curată.

 – Ei, îți trebuie doar puțină îndemânare, răspunse modest tînărul.

După această întâmplare, tatăl, care nu ma putea de bucurie, porni cu fii prin sat, ca să-l vadă toată lumea. Ajungând ei în dreptul fierăriei, îi spuse celui de al treilea, care învățase meșteșugul de fierar.

– Acum e rîndul tău să ne arăți ce poți!

Dar cum tocmai atunci se vedea venind un călăreț, flăcăul le făcu semn să tacă, puse urechea la pământ, apoi, ridicându-se, le spuse.

– Calul călărețului care vine n-are potcoava de la piciorul stâng din față!

Pe urmă, alergă la fierărie, apucă un clește înroșit și, din câteva lovituri de ciocan făcu o potcoavă, o răci și ieși în drum chiar în clipa în care călărețul trecea prin față. Ținti bine și aruncă potcoava fix sub piciorul calului. Totul se petrecu atît de repede, încât călărețul nici nu-și dădu seama de ce făcuse flăcăul și trecu pe lângă ei ca fulgerul, fără să se oprească.

Dar cei cinci bărbați auzeau acum limpede și țăcănitul celei de-a patra potcoave. Tatăl era uluit.

Așa ceva nu vezi de două ori în viață!

Dar cum timpul trecuse, bărbații se îndreptară spre casă, fiindcă li se făcuse cam foame. La plită, bătrâna lor mama nu-și mai vedea capul de treburi, căci nu e o glumă să faci mîncare pentru cinci bărbați voinici care ar mânca și pietre.

 – Iaca a venit și vremea mea, spuse mezinul. Măicuță, omleta nu se face așa. trebuie s-o arunci în sus și pe urmă s-o prinzi iar în tigaie, ca pe o clătită, dacă vrei să fie pufoasă!

 – Apăi, dragul mamei, te-ai cam țăcănit prin cele străinătățuri. Uite ce, a ajuns oul mai deștept decât găina? Cine a mai văzut să arunci omleta ca pe clătite? Mai bine caută-ți de treburile tale, că m-a prins amiaza și eu încă n-am terminat mâncarea!

 – Ba nu, mamă, lasă-mă pe mine să o fac și dacă nu ți-o plăcea, nu mă mai apropii de bucătărie. Tată, ia tava asta și duceți-vă în curte, să așteptați omleta!

Băiatul bătu omleta repede, deschise ușa cuptorului și o zvărli prin flăcări în așa fel, încât să iasă pe hornul casei. Pe urmă, alergă în curte, luă tava de la tatăl său, tocmai la timp, ca să prindă omleta rumenă ca o pasăre de aur.

 – Gustați, spuse tânărul, întinzând tava către tatăl și mama sa.

Era așa de aromată și gustoasă omleta, ca dacă te-ai fi ridicat atunci de la o masă copioasă, tot ți-ar fi lăsat gura apă privind-o.

 – Dragii mei, le spuse tatăl, nu cred că există cineva pe lumea asta care să-mi poată spune care dintre voi e mai îndemânatic. Eu, unul, nu pot și de aceea vă las casa și averea mea la toți patru, să o stăpâniți sănătoși și să trăiți ca niște frați buni. Și acum să mergem să mâncăm, că e păcat să lăsăm o așa minune de omletă să se răcească!

Rescriere după povestea normandă Cei patru frați

 

Cei patru frați

Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată… un tâmplar bogat și vestit în toate satele din jur pentru talentul său. Bătrânul avea și patru fii, frumoși și voinici, harnici și cuminți. Deși avea toate motivele să fie fericit și mulțumit, tâmplarul avea totuși o mare nemulțumire. Toată viața sa nu călătorise mai departe de orașul cel mai apropiat. Deși culmea, satul lui era așezat pe malul mării, iar marea, când o vezi cât de întinsă și de frământată e, îți înfinge-n inimă un dor de ducă, de-ți vine să lași totul și să fugi unde vezi cu ochii.

Într-o bună zi omul și-a chemat cei patru fii și le-a spus:

 – Dragii mei, să știți de la mine că omul nu trebui să stea fixat într-un singur loc ca un copac. Vă sfătuiesc să plecați în lume, ca să nu vă pară rău mai târziu că nu știți nimic din ce e pe fața pământului. Vă dau bani de drum, ca să bateți țara-n lung și lat. Dupa 3 ani, după ce veți vedea și afla lucruri pe care nu le-ați fi putut învăța stând aici, vă aștept acasă. Vă voi pune la încercare și cine va fi cel mai bun, va primi toata averea mea.

Cei patru tineri își luară la revedere și plecară în lume pentru 3 ani. Dar timpul zboară repede, și, în ziua hotărâtă, cei patru băteau la ușa casei părintești. S-a bucurat bătrânul, dar era curios să vadă ce învățaseră în călătoriile lor.

 – Ei, băieți acum a venit vremea să-mi arătați ce puteți! Începem cu cel mai mare, că tot e tâmplar, ca mine. Dacă se dovedește vrednic, îi las toată averea.

 – Bine, tată, răspunse fiul cel mare, să mergem în grădină ca să vă arăt ce pot.

În gradină tânărul găsi un trunchi de copac scurt și noduros. Scoase de la brâu niște scule și începu să cioplească atât de repede, că înainte ca tatăl și frații lui să-și dea seama, trunchiul se transformă într-un scaun de toată frumusețea, de nici n-ai fi crezut că era făcut de o mână omenescă.

 – Așază-te, tată, ca să vezi dacă e și bun pe cât e de frumos!

Tatăl, nu-și mai revenea din uimire și spuse

– Mare minune, dragul meu! Am văzut și petrecut multe la viața mea, dar meșter ca tine nu mi-a fost dat să întâlnesc. Dacă nu aș fi văzut cu ochii mei ce poți să faci, nu aș fi crezut. Tu vei fi moștenitorul meu!

– Nu te grăbi tată, săriră cu gura ceilalți feciori, pe noi nu ne-ai încercat încă!

– Aveți dreptate! Dar până să se ivească prilejul să-l încerc și pe al doilea, haideți în livadă să vedeți cum au crescut merii în lipsa voastră.

Pe când se uitau ei la meri, cerul se întunecă și începu o ploaie cu fulgere și tunete și cu o grindină cât oul de porumbel.

– Iaca, tată, și prilejul să-ți arăt de ce sunt eu în stare, spuse al doilea fecior care învățase meșteșugul armelor. Și spunînd acestea, scoase de la șold o sabie lungă și subțire pe care o răsuci prin aer cu atâta viteză, încât niciun bob de gheață nu căzu nici pe meri, nici pe tatăl și frații lui. Era ca un vîrtej sclipitor care se mișca cu atâta viteză că nici nu-l puteai urmări. După câteva minute, vijelia trecu, lăsîndu-le livada neatinsă.

 – Băiete, îi spuse tatăl. Asta a fost vrăjitorie curată.

 – Ei, îți trebuie doar puțină îndemânare, răspunse modest tînărul.

După această întâmplare, tatăl, care nu ma putea de bucurie, porni cu fii prin sat, ca să-l vadă toată lumea. Ajungând ei în dreptul fierăriei, îi spuse celui de al treilea, care învățase meșteșugul de fierar.

– Acum e rîndul tău să ne arăți ce poți!

Dar cum tocmai atunci se vedea venind un călăreț, flăcăul le făcu semn să tacă, puse urechea la pământ, apoi, ridicându-se, le spuse.

– Calul călărețului care vine n-are potcoava de la piciorul stâng din față!

Pe urmă, alergă la fierărie, apucă un clește înroșit și, din câteva lovituri de ciocan făcu o potcoavă, o răci și ieși în drum chiar în clipa în care călărețul trecea prin față. Ținti bine și aruncă potcoava fix sub piciorul calului. Totul se petrecu atît de repede, încât călărețul nici nu-și dădu seama de ce făcuse flăcăul și trecu pe lângă ei ca fulgerul, fără să se oprească.

Dar cei cinci bărbați auzeau acum limpede și țăcănitul celei de-a patra potcoave. Tatăl era uluit.

Așa ceva nu vezi de două ori în viață!

Dar cum timpul trecuse, bărbații se îndreptară spre casă, fiindcă li se făcuse cam foame. La plită, bătrâna lor mama nu-și mai vedea capul de treburi, căci nu e o glumă să faci mîncare pentru cinci bărbați voinici care ar mânca și pietre.

 – Iaca a venit și vremea mea, spuse mezinul. Măicuță, omleta nu se face așa. trebuie s-o arunci în sus și pe urmă s-o prinzi iar în tigaie, ca pe o clătită, dacă vrei să fie pufoasă!

 – Apăi, dragul mamei, te-ai cam tăcănit prin cele străinătățuri. Uite ce, a ajuns oul mai deștept decât găina? Cine a mai văzut să arunci omleta ca pe clătite? Mai bine caută-ți de treburile tale, că m-a prins amiaza și eu încă n-am terminat mâncarea!

 – Ba nu, mamă, lasă-mă pe mine să o fac, și dacă nu ți-o plăcea, nu mă mai apropii de bucătărie. Tată, ia tava asta și duceți-vă în curte, să așteptați omleta!

Băiatul bătu omleta repede, deschise ușa cuptorului și o zvărli prin flăcări în așa fel, încât să iasă pe hornul casei. Pe urmă, alergă în curte, luă tava de la tatăl său, tocmai la timp, ca să prindă omleta rumenă ca o pasăre de aur.

 – Gustați, spuse tânărul, întinzând tava către tatăl și mama sa.

Era așa de aromată și gustoasă omleta, ca dacă te-ai fi ridicat atunci de la o masă copioasă, tot ți-ar fi lăsat gura apă privind-o.

 – Dragii mei, le spuse tatăl, nu cred că există cineva pe lumea asta care să-mi poată spune care dintre voi e mai îndemânatic. Eu, unul, nu pot și de aceea vă las casa și averea mea la toți patru, să o stăpâniți sănătoși și să trăiți ca niște frați buni. Și acum să mergem să mâncăm, că e păcat să lăsăm o așa minune de omletă să se răcească!

Rescriere după povestea normandă Cei patru frați

Interpretare: Claudia Lungu