Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată… un tânăr pe care-l chema Ivan. Într-o bună zi el se tocmi vizitiu la un boier și plecară la drum lung. Iar pentru că la așa o cale lungă tăcerea-i plictisitoare, boierul simțea nevoia să spună verzi și uscate. Cum mergeau ei așa, sări pe lângă ei un iepure. Boierul, văzându-l, începu să vorbească despre iepuri.
– Să vezi, Ivane ce iepuri am eu acasă la moșie, mari de tot, nu ca pricăjitul ăsta! I-am adus din străinătate. Odată m-am dus la vânătoare și am prins vreo 30 de iepuri. Unul dintre ei era mare cât un berbec. Cred că avea pe puțin 20 de kilograme de grăsime. Ivan îl ascultă, ce-l ascultă și apoi spuse.
– Hii! Căluților, mai avem puțin ș-o să traversăm podul care se rupe când trec mincinoșii peste el. Boierul, auzindu-l îi spuse.
– Ai auzit, Ivane? Asemenea iepuri am eu. E adevărat că nu au chiar 20 de kilograme de grăsime, dar vreo 10 tot au.
– Iepurele-i tot iepure, răspunse Ivan. Mai merseră ei o bucată de drum, și boierul îl întrebă pe Ivan.
– Mai este mult până la podul acela de care vorbeai?
– Indată, boierule, spuse Ivan.
– Să știi, Ivane, continuă boierul, că iepurele acela nu avea chiar 10 kilograme de grăsime, poate doar 4-5.
– Pentru mine e totuna, așa să fie, cum spui dumneata, zise Ivan. După ce mai strabătură o bucată de drum, boierul deveni din ce în ce mai agitat. Îl întrebă din nou pe Ivan.
– Mai e mult Ivane până la pod?
– Acum, acum, coborâm în vale și gata!
– Hm, făcu boierul, știi, Ivane, ca iepurele ăla despre care îți povesteam nu avea deloc grăsime, doar știi ca niciun iepure nu are pic de grăsime.
– E adevărat ca iepurele e tot iepure, răspunse Ivan. Când trăsura ajunse în vale, boierul îl intrebă iar pe Ivan.
– Da’ unde-i podul cu pricina?
– S-a topit, boierule. Întocmai cum s-a topit și grăsimea iepurelui despre care mi-ați povestit, zâmbi Ivan cu înțeles.
Rescriere după o poveste populară ucraineană
Rățușca cea urâtă
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată o raţă care stătea liniștită pe ouăle ei din cuib și visa la momentul în care va deveni mamă. Și iată că într-o dimineață rece de primăvară a crăpat un ou. Și apoi altul. Și încă unul. Rând pe rând puișorii ieșeau și măcăneau cu atâta veselie încât toți vecinii raței se întrebau ce e cu gălăgia asta.
Un singur ou rămăsese întreg și parcă nu voia să se crape cu niciun chip.
– Chiu-chiu! Mac-mac! se auzea din toate părţile. Ce mare-i lumea! ziceau puii.
Dar mama rață era îngrijorată. Ce se întampla cu oul care nu mai crăpa? În sfârşit, după înca o zi și o noapte, din el ieși o rățușcă mare și cam urâțică, cu penele alb-cenușiu. Uhhh, și ce galben-aurii erau ceilalți pui! Frumoși și curați exact ca mama lor!
Ei bine, a doua zi raţa își duse familia la apă. Zicea mac-mac şi toate rățuștele se bălăceau cu mare bucurie în lac. În limba rațelor, mac-mac poate să însemne multe lucruri, inclusiv 1, 2, 3 șiiii în apă!
– Mac-mac! Acum haideți să cunoașteți păsările din curtea cea mare! Plecaţi-vă gâtul şi spuneţi mac. Atenție mare la pisici că sunt mereu înfometate.
–Parcă nu eram destule aici, spuse o găină mai guralivă! Nu prea mai e loc în curte de atâtea înaripate! Şi uite una dintre ele ce urâtă-i! Prea urâtă! Nu! Să plece de aici! Nu ne place de ea!
Si uite așa, în ziua aceea toate păsările din curte o alungară pe săraca rățușcă. De accea, ea hotârî să-și caute o nouă casă și sări peste gard. Ajunse la balta cea mare unde stăteau raţele sălbatice care voiau să se lămurească:
– Ce fel de pasăre ciudată mai ești și tu? Și când râdeau mai cu poftă dintr-un tufiș apăru un vânător. Poc! Poc! se auzi şi cârduri întregi de gâşte sălbatice se ridicară din stuf. Poc! Poc! Peste tot se auzea lătratul câinilor de vânătoare. Săraca răţuşcă nu mai putea de frică. Chiar în clipa aceea un câine mare şi fioros apăru lângă ea. Își arătă dinţii cu un mârâit puternic şi plecă de-acolo fără s-o prindă.
–Sunt aşa de urâtă încât nici câinii nu se apropie de mine!
Când vânătoarea se termină, merse mai departe, singură și tristă, fără niciun prieten. Spre seară ajunse la o casă dărăpănată în care locuiau o babă, un motan şi o găină. Motanul ştia să se alinte si să toarcă, iar găina făcea ouă.
– Ce eşti tu? a întrebat baba. Dar cum nu prea vedea bine, i s-a părut că răţuşca era o raţă mare şi grasă care s-a rătăcit. Acum o să am ouă de raţă, se gândi ea. Poți să rămâi în casa mea!
După câteva zile, pe rățușca noastră a cuprins-o dorul de apă şi o poftă grozavă să înoate, așa că a plecat. A înotat, s-a scufundat în apă, dar nici o vietate nu se uita la ea, aşa era de urâtă! A venit toamna, frunzele pădurii s-au îngălbenit şi s-au uscat. Era frig, foarte frig. Biata răţuşcă n-o ducea deloc bine.
Într-o seară, când tocmai se scălda în apă, a văzut cele mai frumoase păsări din lume! Erau albe ca zăpada şi aveau gâturi lungi şi mlădioase. Erau lebede. Au stat puţin, apoi şi-au întins aripile largi şi măreţe şi au plecat mai departe în ţările calde. Pe răţuşca cea urâtă a cuprins-o o nelinişte ciudată. Nu ştia cum le cheamă pe păsări, dar îi erau dragi!
Timpul a trecut și iarna a devenit tot mai grea. Din fericire, într-o dimineaţa trecu pe lângă ea un ţăran care a dus-o acasă și uite așa rățușca a trecut cu bine peste prima ei zăpadă. Spre primăvară, rața a observat că i-au crescut aripile și poate să zboare sus, sus de tot. Și uite așa zbrrrrrrr a ajuns într-o grădină mare și frumoasă pe marginea unui lac. Dintre trestii ieşiră trei lebede plutind încet pe luciul apei.
– Am să mă duc să vorbesc cu păsările acelea frumoase chiar dacă o să se poarte și ele urât cu mine! Nu-mi pasă, vreau să le cunosc! Se gândi rățușca.
Și ce să vezi? Imediat cum o zăriră, lebedele se apropiară cu iubire. Era ca și cum s-ar fi cunoscut deja!
Privindu-și chipul în luciul apei, rățușca noastră a descoperit că a început să semene cu lebedele din jur. Ei bine… era și ea o lebădă cu cioc frumos și pene lungi. Deși fusese nedreptățită, acum era cea mai frumoasă dintre toate păsările.
– Pe vremea când eram o răţuşcă urâtă nici nu m-aș fi gândit că pot fi atât de fericită! Cum oare a ajuns un ou de lebădă într-un cuib de rață? Hmmm, nu știu, dar nu mai contează, îi iert pe toți. Dacă ești diferit nu înseamnă că ești urât, rău sau leneș pentru că sigur ai o mulțime de alte calități.
Rescriere după basmul cu același nume de Hans Christian Andersen.
Piulița fermecată
Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată…doi frați care locuiau într-un mic sat japonez la malul mării. Fratele mai mare era harnic, iar cel mic, leneș. Într-o zi, fratele cel mare se duse la pădure și tăie lemne de dimineață până la amiază. Când soarele ajunse drept în creștetul capului lui, în fața sa se opri un bătrân. Acesta avea în mână o piuliță de piatră, de aceea în care se curăță orezul.
– Om bun și harnic, aceasta este o piuliță fermecată, îi spuse. Îți va da tot ceea ce vei dori. Nu trebuie decât să amesteci în ea cu pistilul și să-ți pui o dorință. Ia-o acasă la tine.
Bătrânul misterios îi lăsă darul, și înainte ca băiatul să-și dea seama ce se întâmplase, dispăru. Nici măcar nu apucase să-i mulțumească. Dar luă piulița și alergă fericit către casă.
– Piuliță, dă-mi te rog, orez! Avem nevoie de orez! se rugă el frumos și învârti pistilul în piuliță, până când o auzi sunând.
Deodată, din piuliță începu să curgă orez, mult orez. Atât de mult, încât toată casa se umplu.
– Îți mulțumesc, piuliță, spuse recunoscător băiatul cel muncitor.
Și pentru că deja avea prea mult, se duse în sat și îl dărui oamenilor.
– Îți mulțumim, îți mulțumim mult, ne-ai ajutat să nu ne moară copiii de foame, îi spuseră sătenii.
Doar fratele său leneș nu vedea cu ochi buni marinimia sa. Dacă aș avea eu o piuliță de asta, aș ști să o folosesc altfel, mormăia el.
Într-o zi, când fratele cel mare plecă la pădure, leneșul se furișă în casă, luă piulița și fugi din sat, direct pe mare. Luă o barcă cu vâsle, puse în ea piulița și vâsli în largul mării. Se îndepărtă repede de mal și când i se păru că se afla destul de departe pentru ca nimeni din sat să nu-l mai poată găsi, se opri din vâslit și se gândi ce ar putea să-i ceară piuliței.
Am găsit. Cel mai mult îmi plac covrigii dulci de orez. Amestecă tare cu pistilul în piuliță, așa cum văzuse la fratele său și porunci.
– Să-mi dai covrigi! Să-mi dai mulți covrigi dulci de orez!
Abia termină porunca, când începură să iasă din piuliță o mulțime de covrigi albi și buni.
– Ce bunătate! Numai covrigi dulci și toți sunt doar ai mei, se entuziasmă leneșul.
Apoi, se repezi și îi mâncă pe toți.
Dar, după atâta dulce, simți nevoia să mănânce și ceva sărat. Învârti din nou pistilul în piuliță și spuse.
– Să-mi dai chiar acum sare! Vreau sare! Toarnă-mi sare!
Și dintr-o data, din piuliță începu să curgă sare albă, fără încetare. Leneșul luă sarea în mână și strigă
– Ajunge! Destul, destul!
Dar sarea curgea fără oprire, până când umplu barca cu totul. Aceasta se scufundă împreună cu leneșul care se ținea de barcă și continua să strige
– Destul, destulă sare!
Dar, din piuliță sarea curgea mereu și pare că nu s-a oprit nici măcar în zilele noastre. De aceea marea este sărată.
Penelul fermecat
Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată… un băiețel tare sărac pe nume Iang. Lui Iang îi plăcea mult să deseneze și visa să ajungă pictor. Într-o zi, plimbându-se printr-un parc, băiețelul zări un artist pictând, iar mișcările pensulei pe pânză îl vrăjiră atât de mult încât spuse cu voce tare:
– Vreau și eu să învăț să pictez! Împrumută-mi și mie o pensulă!
– Un zdrențăros ca tine vrea să ajungă pictor? Du-te de aici, pictura nu e de tine! îi răspunse omul și își văzu mai departe de tabloul lui.
– Dacă așa stau lucrurile, atunci o să muncesc mai mult și o să ajung pictor, o să vezi!
Din ziua aceea, Iang s-a pus pe treabă și, de fiecare dată când avea ocazia, își imagina cum ar arăta obiectele din jurul său într-un tablou pictat chiar de el: desena cu ajutorul crenguțelor în țărână, pe scoarța copacilor și cu degetul ud pe pietricele tot felul de păsări și animale pe care le vedea.
Deși nu avea bani să își cumpere pensule, băiatul nostru nu s-a dat bătut și, iată că, într-o noapte, în vis i-a apărut un bătrânel cu barba albă și pufoasă, îmbrăcat în haine împodobite cu cele mai frumoase picturi. Moșneagul îi întinse un penel, adică o pensulă, și îi zise:
– Îți dăruiesc aceast penel fermecat pe care îl meriți datorită muncii tale. Sunt sigur că vei ști să îl mânuiești cu pricepere. Și ce să vezi? Când s-a trezit, Iang și-a dat seama că are în palmă o pensulă de aur exact ca aceea din vis.
Prima dată a desenat o pasăre. Pasărea și-a desfăcut aripile și zbrrrrr s-a înălțat spre cer. Apoi a desenat un pește care a mișcat din codiță și a sărit HOP în râul din fața cămăruței unde locuia băiatul. Și tot așa, Iang a început să deseneze toate lucrurile pe care și le doreau oamenii săraci din jurul său: unuia i-a desenat o căruță, altuia o lopată, un cal și o văcuță care să dea lapte. Toate prindeau viață atunci când le picta Iang!
Auzind acestea, bogătașul acelui ținut l-a chemat cu forța la el acasă pe Iang și i-a poruncit să deseneze tot ce îi cerea el – comori de aur, diamante și ale bogății. Dar băiatul nostru nu a vrut să picteze pentru el nici măcar un bob de orez.
– Închideți-l în grajd fără mâncare și lemne pentru foc! le-a poruncit bogătașul slugilor lui.
După 3 zile de ninsoare și frig, bogătașul s-a dus să vadă ce face Iang și l-a găsit ronțăind plăcinte lângă un foc puternic și un pat confortabil.
– Aha, s-a folosit de penelul magic, își spuse bogătașul. Și eu care credeam că o să îl găsesc înghețat de frig și înfometat! Nu se poate așa ceva, Iang trebuie pedepsit!
Dar ce să vezi? Iang fugise de mult cățărându-se pe o scară până pe acoperiș, apoi sărise în spatele unui cal pictat tot de el. Văzând că nu scapă de omul cel rău, care îl urmărea, băiatul a desenat repede un arc și a trimis o săgeată drept spre bogătaș care s-a prăbușit la pământ. După multe zile de mers pe căluțul lui, Iang a ajuns într-un orășel unde oamenii nu auziseră de puterile lui și a început să picteze pentru a-și câștiga traiul. Desigur că putea să picteze bani care să se transforme în bani adevărați, dar el dorea să fie corect și să muncească așa cum fac toți ceilați oameni. Tot ce trebuia să facă astfel încât tablourile să nu prindă viață era să le lase neterminate: fără un ochi, fără o aripă sau fără un picior. Zis și făcut, până într-o zi când a desenat un cocor fără un picior. Din neatenție, o pată de cerneală a căzut peste desen tocmai în locul ochiului și pasărea a înviat, luându-și zborul pe fereastră.
Vestea s-a răspândit repede până la urechile împăratului din China care l-a invitat la palat, cu gândul că trebuie să îi îndeplinească dorințele. Dar nici de data aceasta pictorul nu a dorit să se supună, așa că atunci când a fost rugat să deseneze un dragon, el a pictat o broască râioasă, iar când i s-a cerut o pasăre Phoenix, el a pictat o găină jumulită.
– Ce să fac cu tine, Iang? Văd că nu vrei să îmi îndeplinești dorințele. Aș putea să te arunc în închisoare, dar înainte vreau să mă conving dacă totuși ești bun de ceva, așa că îți ordon să îmi pictezi marea.
Atunci Iang a desenat câteva linii și în fața împăratului a apărut o mare cu apă limpede ca o oglindă.
– De ce nu sunt și pești în apă? Și… Vreau și o corabie să mă plimb! Imediat Iang a pictat peștii și o corabie de toată frumusețea, iar împăratul s-a urcat la bord alături de fiica sa.
– Acum vreau vânt, să plutim mai repede, porunci împăratul. Iang a desenat atunci o furtună cu nori negri, valuri înalte și fulgere.
– Prea mult vânt! Îmi scutură coroana de pe cap! a strigat împăratul.
Dar Iang nu auzea nimic și continua să picteze valuri atât de mari încât corabia s-a scufundat în apele adânci ale mării. Nimeni nu știe ce s-a întamplat cu Iang după asta, dar se spune că până la adânci bătrâneți a trăit printre oameni săraci pictând pentru ei tot ceea ce le trebuia pentru a duce o viață liniștită.
Rescriere după povestea chineză Penelul fermecat
Bine ai venit în lumea poveștilor!
De peste 8 ani, suntem zi de zi alături de iubitorii de povești, oferind acces gratuit.
Dacă vrei să ne ajuți să aducem povești noi, ne poți susține printr-o donație. Mulțumim că faci parte din povestea noastră!