Știați că poveștile adevărate încep cu a fost odată? Află povestea lui Ion Creangă, unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori români.
In anul 1837 în căsuța cu ferestre mici din satul Humulești s-a născut Ion Creangă, cel mai mare fiu al lui Ştefan a Petrii Ciubotariul şi Smaranda Creangă.
Peste ani, povestitorul avea să descrie casa părintească atât de frumos încât trebuie să aflați și voi: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele (…) la stâlpul hornului unde lega mama o sfoară cu ciucuri la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, (…) la cuptorul pe care ma ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a ascunselea, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Băiețelul din Humulești era „vesel ca vremea bună și copilăros ca vântul”.
O poveste bazată pe articole online și print, interviuri și documente din arhive publice. Dialogul conține exprimări din textul scris de Ion Creangă, adaptate pentru a fi mai ușor de înțeles în lipsa unui dicționar de arhaisme și regionalisme.
ISBN 978-973-0-30859-4
Prâslea și merele de aur
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un împărat puternic și mare care avea o grădină frumoasă, cum nu se mai văzuse. În cel mai îndepărtat colț al grădinii se afla un măr care făcea mere de aur, dar împăratul nu reușise niciodată să guste un fruct copt pentru că un hoț fura merele din pom fix când se coceau.
Într-o zi, fiul cel mare al împăratului spuse:
– Tată, lasă-mă pe mine să am grijă de măr în următoarele nopți. Vreau să prind hoțul și să îți aduc fructele pe care ți le dorești.
– Dragul meu, atât de mulți oameni viteji au încercat și nu au reușit… dar te las să încerci pentru că vreau să văd pe masa mea măcar un măr de aur înainte să mor.
Fiul se puse la pândă o săptămână întreagă: noaptea pândea și ziua se odihnea. Dar într-o dimineață se întoarse la tatăl său și îi spuse cu tristețe că pe la miezul nopții adormise și dimineața merele nu mai erau în pom.
Ei bine, după un an veni și fiul mijlociu cu aceeași rugăminte, dar și el păți exact ca fratele său.
– O să îl tai, spuse împăratul trist. Ce rost are să mai țin un pom de care nu pot să mă bucur?
– Tată. Te rog, mai lasă-l un an să-mi încerc și eu norocul, spuse atunci cel mai mic dintre băieți.
– Fugi de aici! îi răspunse împăratul. Nu ai șanse să reușești. …Dar nu am nimic de pierdut… o să îl mai las totuși un an, însă sunt sigur că te vei întoarce la fel de rușinat ca și frații tăi.
Și uite așa mai trecu un an, iar când merele erau aproape coapte, Prâslea își luă câteva cărți de citit, două țepușe, arcul și tolba cu săgeți. Apoi alese un loc în care să se ascundă, bătu țepușele în pământ și se așeză între ele, astfel încât, dacă adoarme și cade, să se lovească de ele și să se trezească.
Hmmmm, dar noaptea era atât de liniștită, iar somnul îi părea atât de dulce! Și fix când să adoarmă, băiatul se lovi în țepușe și rămase treaz până spre dimineață când auzi un fâșâit venind dinspre pomul cu mere de aur. Fșșșșșșșșșșșș, fșșșșșșșșșșș. Imediat luă arcul și trase o săgeată spre crengile pline cu mere coapte.
– Ahhhhhhhhhhhh, se auzi dinspre pom. Apoi… liniște.
Cum se lumină puțin, culese câteva mere, le așeză pe o tăviță de aur și le duse la tatăl sau. Niciodată nu a fost împăratul mai fericit decât atunci când a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată!
– Acum, zise Prâslea, vreau să plec în căutarea hoțului. O să merg pe urma firicelului de sânge din grădină.
– Lasă-i și pe frații tăi să te însoțească, e posibil să ai nevoie de ajutor, spuse împăratul.
Zis și făcut. Și uite așa porniră cei trei frați pe urma hoțului de mere și merseră mult, mult, până lângă o prăpastie adâncă.
– O să cobor pe frânghie, spuse Prâslea. Voi să fiți atenți când o să scutur frânghia și să mă trageți înapoi sus.
Pe tărâmul celălalt toate lucrurile erau schimbate: pământul cu irabă, florile, copacii, animalele. Băiatul porni cu un pic de teamă înainte și tot merse până când în fața lui zări mai multe palate din aramă.
– Nu îmi vine să cred că văd un om! spuse o fată frumoasă, ieșind dintr-un palat în întâmpinarea lui Prâslea. Cum ai ajuns aici, băiat curajos? Aici e moșia a trei frați zmei, care ne-au răpit de la părinții noștri, pe mine și pe cele două surori ale mele, cu gândul că vom fi soțiile lor.
– Spune-mi mai multe despre acești zmei și promit că vă ajut să ajungeți acasă cu bine.
– Vai, ascunde-te, spuse atunci fata. În curând vine zmeul din acest palat și dacă te găsește aici e vai de pielea ta. Obișnuiește să arunce buzduganul de la mare distanță, direct în cui.
N-apucă să termine de vorbit, că se auzi buzduganul cum șuieră, lovește în ușă, în masă, apoi se așează în cui. Dar Prâslea luă buzduganul și îl aruncă înapoi cu putere.
– Hmmmmmmm, aici miroase a carne de om de pe tărâmul celălalt, spuse zmeul uimit.
– Da, am venit să prind hoții de mere, spuse atunci Prâslea.
– Ei bine… Cum vrei să ne lupătăm, micuțule? În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne luptăm?
– În luptă, că e mai dreaptă, răspunse Prâslea.
Și se luptară ore întregi, până când zmeul îl băgă pe Prâslea în pământ până la glezne; apoi Prâslea îl băgă în pământ pe zmeu până la genunchi și îl înfrânse odată pentru totdeauna.
Așa se întâmplă și cu zmeul mijlociu, iar când Prâslea ajunse la cel mai puternic zmeu, cel care avea palate de aur, totul părea cunoscut: buzduganul, masa, cuiul.
– Cine a avut curaj să calce hotarele mele și să intre în casa mea?
– Eu sunt, zise Prâslea.
– Dacă ești tu, îi răspunse zmeul, am sa te înving în luptă.
Și se luptară, se luptară, zi de vară, până-n seară…
– Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale și pune peste mine ca să capăt puteri, spuse zmeul în timp ce zări pe cer pasărea mare și neagră.
– Corbule, corbule! îi zise și Prâslea, dacă vei pune peste mine seu, îți voi da să mănânci pe săturate.
Corbul, fără a mai întârzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste viteazul Prâslea, și băiatul prinse mai multă putere.
– Frumușica mea, dă-mi puțină apă să mă răcoresc și-ți promit că ne căsătorim mâine, spuse zmeul către fata cea mică de împărat.
– Frumușica mea, îi zise și Praslea, dă-mi mie apă, și-ți promit că te duc pe tărâmul nostru și acolo ne căsătorim.
Și uite așa. Cu ajutorul corbului și al fetei, Prâslea îl doborî și pe ultimul zmeu.
– Mulțumim, băiat curajos, spuseră fetele în cor! Ne-ai salvat!
Înainte să urcăm pe tărâmul de sus, hai să transformăm palatele și bogățiile în mere, spuse fata cea mai mare.
Uitasem să vă spunem, dragi copii, că fiecare fată avea un bici fermecat cu care dacă lovea, toate bogățiile zmeilor se transformau în mere pe care le puteai băga în buzunar și le puteai lua cu tine unde mergeai.
– Hai acum să mergem pe tărâmul celălalt, spuse Prâslea către fete. Am să vă leg de câte o frânghie, iar frații mei vă vor trage sus.
Și uite așa urcă fata cu mărul de aramă, apoi fata cu mărul de argint și, la final, mezina, care îi lăsase mărul ei lui Prâslea.
Dar cum frații cei mari erau geloși pe Prâslea, hotărâră ca pe el să nu îl mai tragă sus, ci să îl lase pe tărâmul zmeilor.
Tare trist a fost băiatul când și-a dat seama de planul fraților lui, mai ales că nu știa cum să iasă la suprafață. Și cum stătea el și se gândea, auzi un țipăt și zări un balaur care voia să mănânce niște pui de vultur. Atunci Prâslea scoase paloșul, se repezi la balaur și îl făcu bucățele.
Fericită și recunoscătoare, mama puilor îl luă în spate și zbură cu el suuus, spre tărâmul celălalt. Cu ajutorul mărului de aur, el se reîntâlni cu fata cea mică, care recunoscu imediat băiatul care o salvase din ghearele zmeului.
Toată împărăția s-a bucurat că fiul cel mic s-a întors sănătos, mai puțin frații cei mari care ar fi dat orice să îl dea dispărut pe Prâslea. Și uite așa povestea noastră se termină la petrecerea dată în cinstea căsătoriei dintre fata cea frumoasă și Prâslea cel voinic, care au urcat pe tronul împărăției și au domnit fericiți mulți, mulți ani.
Ca toate poveștile, și aceasta începe cu… a fost odată o reprezentație uimitoare a circului Struțki. Miss Ellian, îmblânzitoarea de trigri, zâmbea către copiii și părinții din public, organizând intrarea în arenă a tigrilor de Bengal cu ochi mari, galbeni și cozi lungi, foarte grele.
Sssst, liniște!
Tigrii așteaptă în cerc indicațiile și, dintr-o dată, la un pocnet din bici, animalele fac salturi în aer și se lungesc la picioarele fetei care îi mângâie și îi alintă.
Miss Ellian prezintă pentru ultima oară cei doisprezece tigri de Bengal și pe Fram, ursul polar. Următoarea zi, circul va pleca în alte orașe pentru a impresiona mii de copii din întreaga lume. Niciuna dintre seri nu fusese mai frumoasă decât aceea, de final. Cai și elefanți, maimuțe, pantere, acrobați și clovni, toți își făcuseră numărul în aplauzele copiilor din public. Dar… dintre toți… lipsea… Fram, ursul polar.
Vai, dar unde e? Nu a întârziat niciodată! s-a auzit o voce din culise.
Toți îl îndrăgeau pe Fram. El nu avea nevoie de îmblânzitor, intra singur în arenă, în două labe, ca un om, saluta copiii din sală, făcea tumbe și acrobații pe labele dinainte ca nimeni altul. Aplauzele erau răsplata lui, iar Fram iubea apluzele și, cel mai important, iubea copiii.
Fram? Unde e Fram? De ce lipsește acum? întrebă Petruș, un băiețel din sală.
Vrem Fram! Vrem Fram! Se auzeau glasurile celor mai mici.
Dintr-o dată, Fram înaintă încet până în mijlocul scenei, alb ca zăpada și foarte trist, uitându-se în gol. Apoi făcu un semn ca și cum și-ar lua la revedere și intră în culise încet, încet.
Bunicule, Fram e bolnav! Se auzi vocea unei fetițe din sală.
Nu e bolnav, Lilico, spuse bunicul… Cred că Fram a ajuns în acel moment în care ajung toți urșii albi. Nimeni nu știe ce se întâmplă. Poate că uită, poate îi apucă dorul de ghețarii din țara lor… Fram nu mai poate ieși în arenă de acum, micuța mea.
Ei bine, și chiar așa a fost. Din acea seară, directorul circului a șters cu o linie groasă numele lui Fram din programul de spectacole.
În spatele cuștilor, Fram încerca să înțeleagă ce s-a întâmplat cu el. Nici el nu știa… parcă uitase tot ce învățase la circ. Iar când închidea ochii și încerca să adoarmă, visa mereu același lucru: cum fusese prins de eschimoși și vândut pentru circ. Era atât de mic încât abia își mai amintea de țara lui cu zăpadă și gheață multă. În timp, se împrietenise cu oamenii, dar iată că acum amintirile din copilărie începeau să fie din ce în ce mai vii în mintea lui. Dintr-o dată își aminti de mama lui, ursoaica cea mare care îi aducea mereu mâncare și îl apăra de toate animalele înfometate. Călătoreau împreună pe sloiuri de gheață și ea vâna pești, morse sau foci.
Totul fusese atât de frumos până când, ajunși pe o insulă necunoscută, zăriră un om.
Pooooc! Omul a ridică în mână un obiect cu o țeavă subțire și neagră. O carabină, armă care poate ucide.
Ursoaică se prăbuși la pământ, iar puiul mic și alb fu prins de vânător și apoi vândut unor pescari de balene în schimbul unor legături de tutun.
Numele tău va fi Fram! îi spuse soția unuia dintre pescari. Fram înseamnă ÎNAINTE în limba mea, iar tu vei merge tot înainte, puiule.
Și așa a fost. Cu numele acesta a fost apoi vândut Fram către circul Struțki și așa au început să îl cunoască copiii din întreaga lume. Iar acum, Fram își amintea de toată copilăria lui și plângea în somn, departe, în cușca lui de la circ.
Ce să mă fac cu aces urs alb? l-a întrebat într-o zi directorul circului pe unul dintre cei mai cunoscuți vânători din toate timpurile.
Fram suferă de dor, a răspuns atunci vânătorul bătrân. Îi e dor de locurile în care s-a născut. Dacă îl iubești, trimite-l înapoi acasă cu primul vapor.
Of… e un drum foarte scump… dar am să o fac, de dragul lui Fram.
Și s-a ținut de cuvânt.
Drum bun, Fram! Drum bun, îi spuseră toate animalele cu care făcuse atât de multe spectacole de-a lungul timpului. Fii fericit, Fram!
După multe zile și nopți petrecute pe vapor, ursul zări primele sloiuri de gheață.
Pentru tine începe o nouă viață, îi șopti o femeie care se afla și ea pe vapor. Nu va fi ușor, că nu mai ești obișnuit aici. Cum te vei descurca singur pe o insula pustie?
Nu vă faceți griji, doamnă, îi răspunse unul dintre marinari. Se va descurca! Aici e viața lui, aici e libertatea. Noi, oamenii, l-am ținut captiv, l-am dus la circ… dar aici e lumea lui! O să își facă prieteni și o să învețe să vâneze.
Și așa părea. Fram era atât de fericit, încât nu își mai găsea locul, apoi mormăia și se ridica în două labe. Grea a fost prima noapte printre nămeți, în viscol, iar Fram se simțea atât de singur și înfometat. Dar cum să vâneze o focă? Era imposibil, oricât de foame îi era, să ucidă o focă asemănătoare prietenelor lui de la circ!
Într-o zi, Fram zări un urs sălbatic, la fel ca și el, și încercă să îl impresioneze cu numărul lui de acrobații de la circ. Dar celălalt urs nu înțelegea ce se întâmplă, nu mai văzuse un frate care să facă așa ceva, așa că fugi cât putu de repede de ciudatul care se rostogolea și sărea de colo-colo în fața lui. Încet-încet, Fram începu să se descurce singur. Deja știa să își construiască adăposturi rezistente, cum văzuse că fac zidarii care construiau cuștile de la circ. Singura problemă rămânea mâncarea, pentru că nu reușea să vâneze nicio ființă vie, era prea milos. Noroc că ursul sălbatic mai lăsa în urma lui câte o bucată de vânat de care se bucura apoi și Fram.
Undeva departe, din orașul lor, Petruș și Lilico nu îl uitaseră pe Fram. Citiseră toate cărțile despre urși polari pe care le găsise în librării și în biblioteca bunicului.
Oare pe unde o fi Fram acum? Și ce o face? Se întreba Petruș adesea.
În timpul acesta, Fram străbătea ținuturile, trist și singur. Dar, dintr-o dată, zări o umbră mișcătoare. Era un pui de urs jucăuș care se cățărase pe un vârf înghețat și nu mai știa să coboare.
Haide, micuțule, HOPA jos, curaj! Îi spuse Fram, și îl ajută să coboare. Ești foarte simpatic!
Și tu pari un unchi amuzant, răspunse puiul.
Trebuie să îți găsesc un nume, așa obișnuiam noi la circ. Ce zici să te cheme Zgăibărici?Hei, dar stai… cum de te-ai lovit așa de tare la cap? Offf, de-aș avea niște tinctură de iod, cum ne dădea doctorul de la circ…
A fost rău… începu Zgăibărici să povestească printre lacrimi… Apoi îi arătă în depărtare un trup mare, al mamei lui, ursoaica… căzută la pământ. Se luptase cu un alt urs și fusese doborâtă.
Nu mai plânge, Zgăibărici. Fii bărbat! Nu te mișca pentru că îl văd acolo pe ursul ucigaș.
Și Fram înaintă spre urs fără frică, așa cum înainta spre copiii care îl aplaudau la circ. Apoi îl lovi pe ucigaș cu laba de jos în sus, în bărbie, îi sari apoi în spate, luptându-se cu toată puterea.
De ce nu îl ucizi, cum a făcut el cu mama? Spuse Zgăibărici din spatele unui bulgăre mare de zăpadă.
Haide, băiatule, să mergem… spuse atunci Fram, fără să răspundă la întrebare.
Dar puiul nu avea să uite nedreptatea pe care i-o făcuse ursul ucigaș și avea să facă el singur dreptate după un timp. Și uite așa a început prietenia celor doi. Dar viața adevărată nu era așa, ci mult mai grea, iar Fram știa asta. Într-o zi, îi spuse lui Zgăibărici:
Fă-ți viața ta, nu mă lua exemplu. Nu fi bufon ca mine, tu trebuie să înveți să te descurci singur.
Apoi sări pe un sloi plutitor și se lăsă dus de apă, fără să mai privească la puiul care rămânea în spate, pe țărm. Legea polului e mai importantă, se gândea cu tristețe Fram. E simplă, sălbatică și aspră, Zgăibărici trebuie să se descurce singur de acum.
Eiii, dragilor, dar aventurile lui Fram nu se opresc aici, povestea e mult mai lungă, dar vă lăsăm să citiți voi mai departe. Vrem doar să ne întoarcem puțin în ținuturile înghețate, ca să vă spunem ce s-a întâmplat cu Fram. Ei bine, a întâlnit în drumurile lui doi vânători de urși albi. Unul dintre ei l-a recunoscut, îl știa de la circ.
Ce zici să îl luăm cu noi acasă, a întrebat unul dintre ei.
Nu putem, e făcut pentru viața de aici, de aceea s-a întors!
Dar înainte de a termina de vorbit, Fram alergase deja spre barca mare a vânătorilor.
Așadar… iubite Fram, te întorci în lumea noastră? Spuse unul dintre bărbați.
Ca și cum Fram ar fi înțeles întrebarea, a întors privirea spre ghețari, apoi s-a răsucit în barcă și a privit tot înainte, spre lumea oamenilor de dincolo de frig și ape.
Ca toate poveștile, și aceasta începe cu… a fost odată o fată frumoasă pe care o chema Aura. Da, așa cum auzi. Aura. Și nu numai ca era frumoasă, ci și foarte, foarte harnică. Imediat cum răsărea soarele, Aura se plimba prin grădinile tatălui său, Verde-Împărat, și curăța trandafirii, busuiocul și bujorii, apoi culegea fructele din copacii plini de pere, gutui și cireșe. Împăratului i se umplea inima de bucurie când vedea cât de fericită era fiica sa printre florile din grădina palatului și nu voia cu niciun chip să o mărite, că îi era drag să o vadă în fiecare zi în preajma lui.
Veniseră băieți din toată lumea să o ceară de soție printre care și băiatul lui Roșu-Împărat, înalt, frumos și curajos, apoi Zefirul, fiul Vântului, într-un car tras de patru cai fermecați, dar nimeni nu îl mulțumea pe împărat.
– Plecați din palatul meu, nu am fată de măritat! le spunea el tuturor.
În tot acest timp și Soarele privea fata cu mare dragoste, de sus, de pe cer. Și el era singur și tare și-ar fi dorit să se plimbe uneori cu Aura prin grădinile frumoase ale palatului. Într-o zi, Soarele și-a luat inima în dinți și a rugat-o pe Zâna Zânelor să-l transforme în om. Degeaba s-a rugat mama lui să nu plece, că doar știa cât de mult strălucise fiul ei peste tot pământul și cât de mult încălzise oamenii, florile și păsările de-a lungul anilor, dar degeaba. Așa ca Zâna Zânelor l-a transformat pe Soare într-un băiat tânăr și frumos, îmbrăcat cu haine de aur și argint. Zâna i-a mai dat pentru drum și un cal fermecat care vărsa foc pe nări și avea aripi strălucitoare.
Fără să mai stea pe gânduri, băiatul s-a grăbit să ajungă în grădina palatului, fix când știa că Aura va ieși din camera sa pentru a asculta cântecul privighetorilor și a uda mușcatele. Dar când l-a văzut așa de strălucitor, Aura s-a speriat și a fugit în castel. Atâta i-a trebuit împăratului să audă, că și-a pus toți slujitorii să astupe ușile și ferestrele ca Soarele să nu mai poată intra în palat niciodată.
– Nu vreau să stau în casă, se gândea Aura. Mie îmi place să alerg în grădină, să îngrijesc florile, dar tare frică mi s-a făcut de Soare și strălucirea lui.
Totul până într-o zi când Soarele a ochit o crăpătură mică liberă, fix acolo unde se băga cheia în ușă, și a intrat în palat în căutarea fetei. Imediat cum a zărit-o pe Aura, a luat-o în brațe și a zburat cu ea spre palatul său cu ziduri de diamant, ferestre de rubin și uși de argint. Uitându-se mai bine în jur, Aura a zărit o grădină mare cu flori de aur și două fântâni de marmură roșie din care curgeau miere și lapte.
– E așa de frumos aici, se gândi fata. Dar sunt așa de singură! Soarele pleacă dimineața devreme și se întoarce seara târziu. Și nici măcar nu pot îngriji grădina pentru că florile de aur nu miros, iar păsările de argint nu cântă. Îmi e așa dor de tatăl meu și de grădina cu privighetori și crini parfumați. Offfff…
Și fata s-a pus pe un plâns care a durat 7 zile și 7 nopți, fără ca nimeni să o poată înveseli.
– Ei, fetițo, lasă că te trimit eu înapoi la tatăl tău, îi spuse în a 7-a zi mama Soarelui.
Și a chemat îndată 4 căprioare și 4 cerbi care să o ducă pe pământ într-o caleașcă de aur. Trop- trop răsunau copitele cerbilor care alergau ca vântul. Iar Aura era extrem de fericită că se întoarce la tatăl ei. Dar fix când să ajungă la ușa palatului, Soarele văzu fata și se aruncă spre Pământ ca sa o ia înapoi. Dar fata ajunsese deja în brațele tatălui său.
– Aura, te transform într-o floare, spuse atunci Soarele plângând. Măcar așa să te pot vedea în fiecare zi.
Și fata cea frumoasă deveni dintr-o dată o floare înaltă, rotundă și galbenă, pe care noi oamenii o vedem privind mereu spre cer.
Să te uiți și tu, copil drag, atunci când treci cu mașina sau cu trenul pe lânga întinsele câmpuri galbene și o să vezi că aceasta floare privește mereu spre soare.
O alta legendă spune că fata de împărat și Soarele se iubeau nespus de mult, dar nu puteau fi împreună pentru că oricine îl privea pe Soare în ochi se transforma pe loc în floare. Dar fetei nu i-a păsat de blestem și s-a măritat cu iubitul ei pe care, desigur, l-a privit în ochi. Ce crezi că s-a întâmplat? Da, a devenit Floarea soarelui care se întoarce mereu după soțul ei pentru a-l admira.
Nu în ultimul rând, mai există o legendă care spune că fata de împărat, îndrăgostită de Soare, l-a invitat la o masă împărătească pentru a-i fura o sărutare. Dar cum a auzit de acest plan, Luna, și ea îndrăgostită de Soare, a jurat să se răzbune. Cum să îl piardă pe Soare în favoarea unei muritoare? Așa că s-a ascuns la petrecerea împărătească și a prins momentul când fata a întors obrazul către Soare pentru a fi sărutată. Atunci, Luna a transformat-o pe fată într-o floare. Din acel moment, în fiecare vară, când Soarele răsare, floarea își ridică petalele spre cer, iar când vine seara și apare Luna, floarea își lasă chipul către pământ.
Vezi tu… legende sunt multe și frumoase, iar noi nu știm care e adevărul. Dar nici nu contează, important e să te bucuri de fiecare poveste în parte.
Adaptare după mai multe legende românești, Lectura Alexandra Fasola
În căutarea Soarelui
Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odata… o țară unde Soarele uita să răsară. Acolo domnea mereu noaptea, iar zilele erau fără lumină, fără căldură, numai întuneric și frig.
Atunci oamenii s-au strâns la un loc și au hotărât că e timpul să meargă la Soare, să-l roage să străluceasca din nou peste tărâmurile lor bântuite de frig, beznă și nelegiuiri.
Primul care se oferi să meargă să aducă Soarele fu un bărbat încărunțit.
– Trimiteți-mă pe mine! E adevărat că nu mai pot munci la fel de mult, dar pasul meu este la fel de sprinten ca în anii tinereții!
– Nu, eu trebuie să merg, pentru că am șanse să ajung mai repede la Soare, spuse un alt bărbat în floarea vârstei, puternic și neînfricat.
Bărbați tineri sau bătrâni, femei, copii, toți își arătau calitățile și promiteau că vor ajunge fără îndoială la Soare. Deodată, din mulțime se auzi vocea unui băiețel de 10 ani.
– Nu vă fie cu supărare, dar drumul până la Soare este atât de lung încât doar eu pot ajunge la el și asta abia când voi împlini o vârstă venerabilă.
În jurul lui oamenii începură să-și dea cu părerea.
– Are dreptate băiatul!
– Pare destul de voinic!
– Și isteț!
– Cel mai bine ar fi să meargă el!
Dar, în acea zarvă se auzi o voce caldă și hotărâtă. Era Mali, o tânără femeie frumoasă și curajoasă de doar 20 de ani.
– Băiatul are dreptate când spune că drumul până la Soare durează peste 100 de ani! Dar el nu va trăi atât! Lăsați-mă pe mine să merg! Sunt voinică, sunt sănătoasă, n-am frică de nimeni și de nimic și mai ales, aștept un copil! Asta înseamnă că, atunci când eu mă voi stinge, fiul meu va putea continua drumul!
Toată lumea o încurajă și o îmbrățișă. O rugară ca atunci când va ajunge la Soare împreună cu pruncul ei, să-i anunțe printr-un foc mare aprins pe cer care să se vadă în întreaga lume. A doua zi, mii de ochi o urmăriră cum își îndrepta spre răsărit pasul ei hotărât.
După 8 luni Mali a născut un băiat voinic și sănătos. Și-au continuat împreună călătoria, fără întrerupere. Chiar dacă drumul era plin de primejdii și piedici, oamenii îi ajutau pretutindeni. Le schimbau încălțările rupte și hainele zdrențuite, îi hrăneau și le arătau calea. De aceea, necazurile în loc să-i slăbească, îi făceau și mai puternici.
Au trecut 70 de ani, iar Mali simți că îi e din ce în ce mai greu să înainteze. Se opri într-o peșteră frumoasă și îl rugă pe fiul său să meargă mai departe.
Acasă, oamenii priveau către răsărit, și, deși trecuseră atâția ani și pe cer nu apărea nicio veste, nicio rază de foc nu-și pierdeau totuși speranța. Și pe bună dreptate, căci, cu câteva clipe înainte de a se împlini 100 de ani de la ziua în care Mali își părăsise satul, oamenii văzură la răsărit o lumină roșie, care cuprindea jumătate de cer. Ziua îi îmbrățișa din nou. Sute și mii de raze strălucitoare scăldau pământul.
După ceva vreme, din creierul munților coborî un bătrân istovit.
– Sunt fiul lui Mali! Am venit să trăiesc cu ai mei! Sătenii îl primiră cu mare bucurie, pentru ca Legenda lui Mali era vie în amintirea lor.
De atunci, pentru a-și exprima recunoștința față de tânăra curajoasă, dimineața, când apar primele raze de soare oamenii pornesc la muncă cu voioșie, până când, obosiți și ei și soarele se întorc acasă și se odihnesc pentru ca a doua zi să muncească și mai cu spor.
Cum au ajuns pe cer Soarele și Luna?
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată o femeie care locuia într-un sătuc alături de cei 3 feciori ai săi.
Cea mai mare bucurie a mamei era să își vadă fiii cum cresc înalți și frumoși de-ți era mai mare dragul să te uiți la ei.
Într-o zi, băieții au primit invitație la o nuntă, iar pentru această ocazie mama le-a pregătit cămăși albe pe care le-a brodat cu mâna ei, fără să închidă un ochi, două nopți la rând.
In seara nunții, mama i-a condus pe cei trei frați până la marginea satului și le-a reamintit toate cântecele și tradițiile pe care le știa de la bunica ei, numai bune să înveselească orice petrecere.
– Dragilor, să îmi aduceți și mie un dar… o amintire de la nuntă, spuse ea în timp ce își lua rămas bun. Zis și făcut.
Aproape de răsăritul zorilor, curtea s-a umplut de glasurile tinerești ale petrecăreților, dornici să povestească cât de frumos a fost la nuntă. Dar ce credeți? Băieții veniseră înapoi cu mâna goală, deși mama îi rugase să-i aducă și ei un lucru, oricât de mic.
– Băiatul meu, ce te-ai gândit să-mi aduci? îl întrebă ea pe cel mai mare frate. Acesta se încruntă și îi răspunse repezit:
– Nimic, crezi că am avut timp să caut ceva pentru tine?
Femeia își lăsă capul în jos, își stăpâni lacrimile și îl întrebă pe mijlociu:
– Tu ce mi-ai adus de la sărbătoarea aceasta unde ați petrecut până a cantat cocoșul?
Tânărul se scotoci prin buzunare și, în cele din urmă, spuse:
– Mamă, fiindcă tu-mi ești mai dragă decât lumina zilei, ți-am adus o torță. Dar, din păcate, s-a stins pe drum…
Femeia suspină și puse torța deoparte.
– Tu, băiatul meu cel mic, sper că nu m-ai uitat de tot!
Acesta desfăcu pumnul drept și îi spuse:
– Mamă, tu meriți mult mai mult, dar, în agitația petrecerii am reușit să strâng doar câteva boabe de orez din prăjitura de nuntă.
Mama îi zâmbi, apoi puse boabele într-un vas. Și ce să vezi? Acela cateva boabe au început să se înmulțească și, în doar cateva minute, toată casa femeii era plină de orez. Uimită, mama spuse:
– Imi doresc ca fiecare fiu să primească, la rândul lui, o răsplată pe măsura gândurilor pe care le-a avut pentru mine.
Buuuuum! S-a auzit atunci din cer și dorința chiar i s-a îndeplinit.
Băiatul cel mare, care o uitase, se prefăcu în dragon, mijlociul își văzu torța transformată în Soare, iar fiul cel mic, care adusese orezul, deveni stăpân peste Lună, iar boabele de orez se transformară în stelele pe care noi le vedem seara pe cer.
Și așa s-au născut, spun bătrânii, Soarele, Luna și stelele. In timp, au apărut o mulțime de legende care povestesc despre Soare și Lună, iar aceasta este doar una dintre ele. Cu cât citești mai mult, o să descoperi și alte povești frumoase de același fel. Totul e să te bucuri de fiecare în parte!
Vizită
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un băiețel de vreo opt anișori, pe nume Ionel Popescu, singurul fiu al doamnei Maria Popescu. Într-o zi de 7 ianuarie, când se sărbătoresc oamenii ce poartă numele de Ion, Ioana, Ionel, un prieten vechi al doamnei Popescu veni în vizită cu o minge mare și elastică de cauciuc. Surpriza îi plăcu foarte mult doamnei Popescu, dar mai ales copilului, care își aștepta musafirul îmbrăcat în uniformă de maior, adică într-un fel de costum de ofițer din armată.
– Nu te-am mai văzut de mult la teatru, la petreceri, la plimbare… îi spuse musafirul doamnei Popescu.
– Cât era Ionel mititel, mai mergeam, dar de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el! Educația e foarte importantă, răspunse cu seriozitate gazda.
Chiar atunci, discuția fu întreruptă de o voce răguşită, de femeie bătrână, care se plângea din camera alăturată că Ionel este obraznic.
– Ionel! strigă doamna Popescu; Ionel! Vino la mama! Apoi, încet, către musafir:
– Nu ştii ce ştrengar se face… şi deştept…
Vocea răgușită se auzi din nou, mai tare și mai speriată:
– Sări, doamnă, sări! S-aprinde!
De data aceasta, mama se ridică repede să meargă după el. Dar când să iasă pe uşă, apăru micul maior cu sabia în mână. Mama îl luă în braţe şi-l sărută…
-Nu ţi-am spus să fii cuminte, că dacă pățești ceva, moare mama? Vrei să moară mama?
Doamna Popescu îl mai sărută de câteva ori pe copil, îl scuipă să nu-l deoache şi-l lasă jos. El puse sabia în teacă, salută milităreşte şi merse într-un colţ al camerei unde, pe două mese, pe canapea, pe fotolii şi pe jos, stăteau îngrămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, Ionel își alese o trompetă şi o tobă. Atârnă toba de gât, puse trompeta la gură şi, legănându-se pe un cal de lemn, începu să bată toba şi să sufle-n trompetă. Bum! Bum! Tu-tuuu! Era imposibil să mai poți vorbi în gălăgia aceea!
Într-un moment de scurtă liniște, bărbatul îi spuse copilului că un maior nu bate toba și nici nu cântă la trompetă. Maiorul comandă şi merge-n fruntea soldaţilor cu sabia scoasă. Auzind acestea, Ionel aruncă cât colo toba și trompeta și începu să comande, atacând tot ce întâlnea în cale:
– Înainte, marş!
Tocmai atunci, servitoarea intră cu tava cu dulceaţă şi cafea. Cum o văzu, maiorul țipă cu putere și se repezi asupra ei de parcă ar fi fost un inamic de război.
-Ţine-l, doamnă, că mă dă jos cu tavă cu tot!
Doamna Popescu sări în fața copilului să apere servitoarea, dar spada o lovi chiar pe dumneaei, în obraz, sub ochiul drept.
-Vezi? Vezi, dacă ești obraznic? Era să-mi scoţi ochiul… Ţi-ar fi plăcut să mă omori? Sărută-mă, să-mi treacă şi să te iert! Maiorul sări de gâtul mamei şi o sărută…
– Se poate fuma? întrebă musafirul. Doamna Popescu, râzând, ca în glumă, spuse că și lui Ionel îi place să fumeze.
– Să-l vezi ce caraghios e cu ţigara-n gură, să te prăpădeşti de râs… ca un om mare.
-A! asta nu e bine, domnule maior, zice musafirul; tutunul e otravă…
-Dar tu, tu de ce fumezi? întrebă obraznic maiorul în timp ce amesteca încet cu lingura în borcanul cu dulceaţă. Gustă vreo trei-patru linguriţe și ieși cu borcanul în hol. În doar câteva clipe, se-ntoarse cu acesta gol, se apropie de musafir, luă o țigară de pe masă şi, fumând în joacă, începu să se plimbe prin cameră. Mama îl admiră și-l îl scuipă să nu-l deoache. Fără să stea mult pe gânduri, Ionel se repezi la mingea primită şi începu să o trântească sus, jos, sus, jos până la tavan.
-Ionel! fii cuminte! Vrei să mă superi? Vrei să moară mama?
Dar maiorul trânti și mai tare mingea de parchet. Mingea lovi cana musafirului care tocmai voia să bea o gură de cafea, iar băutura fierbinte se varsă pe pantalonii eleganți ai bărbatului.
-Ai văzut ce-ai făcut?… Nu ţi-am spus să fii cuminte? Vezi? Ai supărat pe domnul! Apoi, întorcându-se către musafir, spuse cu multă bunătate:
-Nu e nimic! iese… Cafeaua nu pătează! iese cu puțină apă caldă!
Apoi, deodată, doamna Popescu se schimbă la faţă. Țipând, se ridică de pe scaun:
-Ionel! mamă! Ce ai?
Maiorul, alb ca varul și cu ochii pierduţi, căzu la pământ.
-Vai de mine! ţipă mama. Îi e rău copilului!… Ajutor! Moare copilul!
Musafirul îl ridică pe copil, îl stropi bine cu apă și îi spuse.
-Vezi, domnule maior? Nu ţi-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? Altădată să nu mai fumezi!
Obosit de atâta agitație, bărbatul își luă la revedere și porni spre casă. Dar, imediat ce se descălță înțelese de ce Ionel ieşise în hol — ca să-i toarne borcanul cu dulceaţă în şoşoni!
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… au fost odată un moş care trăia alături de băbuța lui într-o căsuță sărăcăcioasă.
Într-o zi, moşul o rugă pe babă:
– Fă-mi și mie o turtiţă! Mi-e foame și mi-e așa poftă! Miamiii Miami….
– Din ce să o fac, măi, moșule? Nu prea avem cu ce…
Și băbuța intră în cămară, unde știa că mai are vreo doi pumni de făină… Zis și făcut.
Frământă aluatul cu apă și îl băgă în cuptorul încins. După puţin timp, scoase o turtiţă rumenă şi apetisantă pe care o puse pe fereastră să se răcească.
Moșul stătea nerăbdător la masă adulmecând mirosul plăcut și așteptând ca turtița să fie numai bună de mâncat. Taaare bine arăta! Dar când să o ia HAȚ de la fereastră, turtița începu să danseze și să cânte, să se rostogolească pe masa, pe dulap, să sară într-un picior și să râdă. Apoi HOP sări peste prag direct în curte, spre poartă și o zbughi departe de casă, înspre pădure.
Cum de se poate așa ceva? Ei bine, în povești se întâmplă o mulțime de lucruri neașteptate!
Sunt turtița răsfățată
Dintr-o ladă adunată
Din cămară măturată
În cuptor sunt rumenită
Pe fereastră sunt răcită
Pe moșneag l-am păcălit
Și de băbuță am fugit.
Și cum sărea ea de colo- colo și făcea gălăgie, un tufiș începu să se miște, iar din el sări un iepuraș:
– Turtiţă, turtiţă, vreau să te mănânc! spuse el pofticios.
– Nu mă mânca Urechi-Lungi, hai mai bine să-ţi cânt un cântecel frumos. O să-ţi placă foarte mult!
Sunt turtița răsfățată
Dintr-o ladă adunată
Din cămară măturată
În cuptor sunt rumenită
Pe fereastră sunt răcită
Pe moșneag l-am păcălit
Și de băbuță am fugit.
Iepuraș rămâi cu bine,
N-ai să pui lăbuța pe mine!
Şi se rostogoli mai departe, chiar sub nasul iepurelui, dispărând în iarbă și râzând cu poftă. Merse ce merse și după o vreme dădu nas în nas cu un lup fioros:
– Turtuţă, turtiţă, am să te mănânc.
– Nu mă mânca, lupule, stai să-ţi cânt un cântecel. Și turtița începu din nou să cânte:
Sunt turtița răsfățată
Dintr-o ladă adunată
Din cămară măturată
În cuptor sunt rumenită
Pe fereastră sunt răcită
Pe moșneag l-am păcălit
Și de băbuță am fugit.
Pe iepure l-am amăgit.
Nu mă prinzi nici tu pe mine,
Că nu mi-e frică de tine!
Şi până să o înhațe lupul, turtița HOP dispăru.
Dar pădurea era din ce în ce mai deasă și mai întunecoasă, iar turtița se rostogolea fără niciun pic de teamă la vale.
– Turtiţă, turtiţă, ia stai să te mănânc, spuse un urs maaare și înfometat.
– Urs grăsan, nu poți tu să mănânci o turtiță ca mine!
Și turtița începu iar să țopăie.
Moșul a rămas flămând
Iepurele căutând
Lupul tare supărat
Și tu cam înfometat.
Ei bine, turtița noastră reușise să păcălească toate animalele care îi ieșiseră în cale. Cu cât se rostogolea mai mult, cu atât devenea și mai curajoasă până când….. în fața ei apăru o vulpe vicleană, cum sunt vulpile în general.
– Oh, bună ziua, turtiţă! Ce frumoasă şi ce rumenită eşti. Dar încotro mergi tu așa voioasă?
Turtiţa se bucură ca s-a găsit cineva care s-o laude, se opri şi spuse:
– Mulțumesc, nu doar sunt frumoasă și rumenită, am și o voce minunată! Vrei să auzi cum cânt?
– Aș vrea să te ascult, dar știi… eu sunt cam bătrână și nu aud foarte bine. N-ai vrea să mi te urci pe bot ca să te aud mai bine? Uite, aici lângă mustăți. Hai, vino mai aproape!
– Ba cum să nu vreau? spuse turtița si începu să cânte cât o țineau puterile:
Sunt turtița răsfățată
Dintr-o ladă adunată
Din cămară măturată
În cuptor sunt rumenită
Pe fereastră sunt răcită
Pe moșneag l-am păcălit
Și de băbuță am fugit
Pe iepure l-am amăgit.
Şi în urmă am lăsat
Iepuraşul urechiat
Hap, când lupul a cascat gura
L-am lăsat, m-am dus de-a dura
Am fugit de Moş Martin
Şi de nimeni nu îmi pasă
Fug eu şi de vulpe, lasă.
– Îţi mulţumesc, turtiţă, spuse vulpea în timp ce dădea din coadă. Frumos mai cânți! Parcă te-aş mai asculta! Îmi mai cânți o data? Dar mă cam dor urechile, că tare am îmbătrânit! Știi ce? Hai mai bine sus pe limba mea și mai cântă-mi o dată, ca ești foarte talentată.
Naivă, turtiţa sări pe limba vulpii, iar vulpea nici nu așteptă să termine primul vers că, HAP, o înghiţi pe loc.
Sarea în bucate
Ca toate poveștile si aceasta începe cu… a fost odată un împărat care avea trei fete. Tare le mai iubea împăratul și le oferea tot ce avea el mai bun, încercând să le ocrotească și să le învețe câte în lună și în stele. Într-o zi acesta le-a chemat în sala tronului, acolo unde se țineau balurile împărățești și fetivitățile importante, și a întrebat-o pe cea mai mare dintre ele:
– Fata mea, cum mă iubeşti tu pe mine?
– Cum să te iubesc, tată? Ca mierea de albine! Nimic nu poate fi mai dulce pe lume!
Tare s-a bucurat împăratul să audă acest lucru!
– Dar tu cum mă iubeşti, fata mea? a întrebat-o pe cea mijlocie.
– Ca zahărul, tată.
Împăratul s-a bucurat când a auzit cât de mult îl iubesc fetele, apoi a întrebat-o și pe cea mica.
– Tu cum mă iubeşti, fata mea dragă?
– Ca sarea în bucate, tată! răspunse ea zâmbind cu dragoste.
La auzul vorbelor ei, surorile au început să râdă, iar împăratul s-a încruntat şi a zis:
– Așa răsplătești tu grija și dragostea tatălui tău? Am făcut tot ce a fost mai bun pentru voi. Să pleci de aici, cu sarea ta cu tot!
Tristă, fata cea mică îşi făcu bagajul şi porni din sat în sat, până ajunse la curtea unui alt împărat. Acolo, văzând-o cuminte, doamna care făcea curățenie a luat-o ca ajutor și i-a dat cheile mai multor camere în care tânăra sa facă curat. După ce a pus în ordine toate lucrușoarele din dulapuri și camere, ba chiar și din cămară, fata a început să citească din cărțile pe care le găsea în biblioteca palatului. Când era mica îi plăcea mult să citească și să asculte povești.
Aflând despre hărnicia și istețimea fetei, soția împăratului începu să o îndrăgească mult și să o ia cu ea peste tot unde mergea. Și cum se plimbau ele într-o zi prin grădina palatului povestind despre cărțile pe care le iubeau, au dat ochii cu fiul împărătesei. Era atât de frumos încât la Soare te puteai uita, dar la el ba. Venise să își anunțe mama că îl va însoți pe tatăl său în lupta care urma să înceapă, împotriva regelui vecin.
Zis și făcut. După o luptă de 3 zile și 3 nopți, băiatul se întorse grav rănit, iar regina, alături de fata cea frumoasă, îl îngrijiră zi și noapte. Așa cum vă puteți imagina, tinerii au început să se îndrăgească și, după ce s-a însănătoșit, băiatul i-a spus mamei:
– Mamă, vreau să mă însor.
– Ce veste bună! Să-ţi căutam o fată de împărat, atunci.
– Nu, mamă, inima mea e la fata frumoasă care a avut grijă de mine. O iubesc, mamă, nu vreau să mă însor cu altcineva.
Deși știa că o fată oarecare nu se poate mărita cu un fiu de împărat, că așa erau regulile pe atunci, mama băiatului o îndrăgea pe fată și știa cât de cuminte, blândă și isteață este, așa că spuse Da!
– Fiule, îmi doresc să fii fericit, așa că sunt de acord cu nunta voastră.
S-au trimis sute de invitații și s-au pregătit o mulțime de bunătăți pentru nunta cea mare. Desigur că a fost invitat și tatăl fetei, că doar era un împărat cunoscut în acele zone. Nimeni nu a bănuit nimic, iar fata a păstrat secret faptul că era fiică de împărat.
Și ce credeți voi că făcea mireasa în ziua nunții? Gătea cu mâna ei preparatele pe care voia să le mănânce tatăl său. După ce le-a terminat de copt, l-a rugat pe cel care trebuie să le ducă la masă să fie atent și să îi ofere tatălui său doar ce a gătit ea. Zis și făcut.
După ce se aşezară toţi la masă, împăratul luă o înghițitură din primul fel de mâncare, dar puse furculița jos. Mâncarea sa n-avea nici un gust! Hmmmm, ce ciudățenie! Luă apoi o bucățică de friptură din farfuria vecinului din stânga sa şi văzu că mâncarea lui e delicioasă. La fel și a vecinului din dreapta, așa că spuse:
– Bine, împărate vecin, m-ai chemat la nunta fiului tău ca să-ţi baţi joc de mine?
– Vai de mine, măria-ta! Cum se poate să-ţi treacă prin gând una ca aceasta?
– Mâncarea tuturor e bună, numai a mea nu se poate înghiți. E foarte…. Dulce!
În sală se făcu liniște, iar mireasa se ridică și spuse:
– Eu ți-am gătit mâncarea, tata. Fără sare, numai cu miere și cu zahăr. Am vrut să vezi că fără miere şi fără zahăr se poate trăi, dar nu și fără sare.
Rușinat, împăratul îi ceru iertare pentru că nu i-a prețuit înțelepciunea și dragostea. Apoi o luă în brațe și o invite pe ringul de dans pentru a valsa împreună.
Adaptare după basmul Sarea în bucate, Petre Ispirescu
Hansel și Gretel
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un băiețel pe care îl chema Hansel. Locuia într-o casă micuță, la marginea unei păduri, alături de părinții lui, tatăl și mama vitrega, și surioara Gretel. Tatăl nu era nici inginer, nici doctor, nici bancher sau vreo altă meserie modernă, ci un simplu tăietor de lemne care abia reușea să își întrețină familia cu puținii bani pe care îi câștiga.
-Ce ne facem, că iar nu ne ajung banii de mâncare? întreba uneori tatăl și apoi ofta cu gândul că nu le poate oferi copiilor tot ce își doresc.
– Ştii ceva, bărbate? spuse într-o zi mama vitregă. Mâine dimineață ia copiii, du-i unde-i pădurea mai deasă și lasă-i acolo, că noi nu avem cum să avem grijă de ei. Poate vor găsi pe cineva care să îi crească mai bine decât o facem noi.
– Nu, nu putem să îi lăsăm singuri în pădure… spuse tatăl întristat. O să ne descurcăm noi cumva. Hai acum să dormim, mâine va fi o zi mai bună.
A doua zi, imediat cum răsări soarele, cei doi frațiori porniră la joacă în pădure, așa cum făceau în fiecare zi. Le plăcea să alerge printre copaci și să se ascundă, să se urce în cele mai înalte vârfuri și să descopere unde e căsuța lor, să costruiască tot felul de mușuroaie pentru furnici și o mulțime de alte jocuri pe care le inventau pe loc. Hansel obișnuia să lase o mulțime de semne pe potecutele pe care treceau care să le aminteasca drumul înapoi spre casă. Pădurea era deasă și tatăl le spunea mereu că nu au voie să se îndepărteze prea mult, ca să nu se piardă. Hansel obișnuia să adune în buzunare pietricele able strălucitoare pe care le lăsa în urma lor, pe potecă, atunci când se îndepărtau mai mult de locurile cunoscute. Știa că imediat cum răsare Luna, pietrele strălucesc în lumina ei și se pot întoarce acasă.
– Hansel, hai să ne jucăm și în poienita aceea care se vede în depărtare! Vreau să îmi fac o coroniță de flori, spuse fetița la un moment dat.
– Gretel, nu mai am pietricele în buzunar și îmi e frică să nu ne pierdem.
– Nuuuu, eu vreau în poieniță! Spuse Gretel în timp ce fugea deja spre câmpul cu flori.
– Offff, bine, vin și eu…. Am o idee! O să las în loc de pietricele câteva firimituri din pâinica pe care ne-a dat-o tata de dimineață și o să fie ușor să găsim drumul înapoi, se gândi fratele mai mare.
Zis și făcut. Hansel lăsă firimituri și pietricele în urma lor și fugi la joacă până aproape de înserat. Dar planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg, știți vorba aceea… pentru că păsările din pădure au ciugulit tooooate, toate rămășițele de pâine pe care le aruncase Hansel pe drum, iar copiii se treziră singuri în mijlocul pădurii, fără nicio idee despre cum să se întoarcă acasă.
– Vaaai, începu Gretel să plângă. Cum o să ieşim din pădure? E imposibil să găsim drumul înapoi spre casă!
Degeaba încercaseră frații să își amintească pe unde veniseră că, de data aceasta, se pierduseră de-adevăratelea. Și le era atât de foame!
Cip-cirip! auziră ei la un moment dat.
Era o pasăre mică și albă care cânta așa de frumos! După câteva clipe, ea își întinse aripile și zvârrrrrrrrrrrr zbură prin fața copiilor.
– Hai să mergem după ea, spuse Gretel, oricum nu știm încotro să o luăm.
Și cum alergau ei după micuța pasăre albă, ce credeți că zăriră în fața ochilor? Ei bine… o căsuță frumoasă, colorată, chiar în mijlocul pădurii.
– Mmmmmm… ce frumos miroase! spuse Gretel. Oaaaaa, căsuța aceasta e făcută din cozonac proaspăt și pâinică. Cum se poate așa ceva? Hansel, uite! Geamurile sunt din zahăr, iar acoperișul din bomboane rotunde maaari și colorate.
– Mi-e foame și poftă, hai să mâncăm! spuse băiețelul. Eu aș mușca puțin din acoperiș, iar tu poți să guști din vata de zahăr care acoperă ușa. Mmmmmmmmmmmmmm….
Până să termine de vorbit Hansel, surioara lui deja se înălțase în vârful picioarelor și rupsese o bucățică dintr-un burlan făcut din acadele și turtă dulce.
– Ronț, ronț, cine îmi ronțăie casa? se auzi dintr-o dată. Spune, cine ești? întrebă vocea de dincolo de ușă.
Dar copiii erau prea entuzismați de bunătăți și niciunul nu răspunse, așa că dintr-o dată ușa se deschise și în prag apăru o femeie bătrână și cocoșată, deloc plăcută la vedere. Cum îi zări, femeia le spuse cu un glas mieros:
– Ei, copii, nu vă speriați, nu o să vă cert că îmi mâncați din căsuță. Ia spuneți… cum de ați ajuns la mine? De fapt… … hai să îmi povestiți în timp ce mâncați ceva bun, la masă. Intrați, nu vă fie frică!
Înainte să își dea bine seama ce se întâmplă, copiii erau deja în casă, lângă o mulțime de bunătăți: clătite cu gem, lapte dulce, mere și plăcinte. Cum să refuzi așa ceva, mai ales când ești obosit și înfometat după drum? Ba mai mult, bătrâna prietenoasă le oferi și două paturi cu așternuturi frumos mirositoare, tocmai bune pentru un somn liniștit în acea noapte.
Eiiii, dragi ascultători… Dar ce credeți voi? Băbuța nu era nici pe departe un om bun, ci era o vrăjitoare rea care își construise special casa din dulciuri pentru a-i atrage pe copii la ea. Imediat cum micuții se apropiau, ea îi invita în casă și nu le mai dădea drumul. Se spune că pe unii îi punea să îi țină de urât și să îi spună povești, pe alții îi punea să îi facă mâncare și pe unii chiar îi mânca. Aveți grijă, deci, să nu vă pierdeți, cum au făcut cei doi frați, și nici să nu intrați în casele unor oameni pe care nu îi cunoașteți!
– Pe ăştia nu-i las să scape! se gândise vrăjitoarea când îi zărise pe cei doi frați la ușă.
Și chiar așa se întâmplă. Imediat cum se lumină de ziuă, cotoroanța, adică vrăjitoarea, îl prinse pe Hansel de o mânuță și îl împinse într-un fel de grajd cu bare de fier, ca o cușcă pe care o vedeți voi la grădina zoologică. Îl încuiase atât de bine încât oricât de mult ar fi încercat să iasă, nu ar fi reușit. Apoi se întorse și o trezi din somn pe Gretel spunându-i:
– Trezește-te, fetiță somnoroasă, du-te și adu apă, apoi gătește ceva pentru mine și fratele tău. Și fii atentă să faci ceva bun de mâncare pentru că vreau să îl îngrăsăm pe Hansel. Acum e prea slab și vreau să îl mănânc imediat după ce se rotunjește.
Degeaba începu să plângă Gretel și să spună că nu vrea ca vrăjitoarea să îi mănânce fratele, că, până la urmă, nu i te poți împotrivi unei vrăjitoare, așa că fetița se puse pe gătit.
În fiecare dimineaţă, cotoroanța se strecura în grajd şi începea să strige:
– Hansel, ia scoate un deget afară, printre barele astea, să vad dacă te-ai îngrășat suficient și pot să te mănânc.
Dar Hansel știa ce planuri are vrăjitoarea și îi întindea mereu printre gratii câte un oscior mic. Știți voi, copii, vrăjitoarele bătrâne nu prea văd bine. Ele se bazează mai mult pe miros și auz, așa că nici băbuța din povestea noastră nu își dădea seama dacă e un deget sau un os.
– Măăăi, dar nu te îngrași deloc! Ce mă fac eu cu tine? se tot întreba femeia.
După mai bine de o lună de când îl tot îndopa pe Hansel, vrăjitoarea își pierdu răbdarea și spuse:
– Nu mai pot, azi te mănânc orice ar fi! Cât să mai aștept? Gretel, adu aici un ceaun și hai să îl rumenim bine pe fratele tău! Și să pregătești și cuptorul, că vreau pâine coaptă și plăcinte!
Dar Gretel își făcuse deja planul. Se prefăcu că nu știe cum să aprindă cuptorul și o rugă pe vrăjitoare să o ajute.
– Eşti foarte neîndemânatică, fetiță! spuse baba. Tu nu vezi ce deschizătură mare e aici, la gura cuptorului?? Uite, așa trebuie făcut!
Şi vrăjitoarea se apropie de cuptor, apoi își băgă tot capul în el ca să îi arate fetei cum se încing cărbunii și cum se amestecă jarul cu vătraiul.
Atât i-a trebuit fetitei, că într-o secundă a împins baba în cuptorul încins și a închis ușa cât de bine a putut. Degeaba țipa vrăjitoarea din cuptor și o implora pe fată să îi dea drumul, că Gretel nu avu milă de ea.
Fetița alergă apoi repede-repede la grajdul fratelui său și îl eliberă.
– Am scăpat, Hansel, am scăpat! Vrăjitoarea a pierit, s-a transformat în scrum!
De atâta fericire, cei doi frați se luară în brate și începură să danseze și să țopăie ca niște iezi liberi pe câmpie.
– Hai să luam ceva de mâncare din casă și să plecam de aici! Spuse Hansel.
Dar ce să vezi? Casa era plină de monede de aur și bijuterii, așa că Hansel își umplu buzunarele, iar Gretel șorțulețul și porniră spre casă, depaaaaaarte de pădurea înfricoșătoare.
După un drum lung, frații zăriră locuri cunoscute și într-un sfârșit, printre pomii înalți, își văzură casa părintească. Nu vă imaginați cât de repede au luat-o la fugă spre căsuța lor, mama și tata.
Imediat cum au trecut pragul casei, cei doi au sărit în brațele părinților care îmbătrâniseră într-o lună cât alții în ani – de dorul copiilor.
Gretel îşi goli şorţuleţul, iar Hansel buzunarele şi toată sufrageria se umplu de bani, nestemate și diamante.
– Oaaau, de azi înainte o să avem ce să mâncăm și nu vom mai avea griji, spuse tatăl cu lacrimi în ochi.
– Promitem să nu ne mai îndepărtăm de lângă voi! spuse Gretel, în timp ce își strângea mult, mult în brațe părinții și fratele.
Ei bine, dragi copii, poveștile au adesea final fericit, dar important e ca voi să învățați ceva din ele. Părinții vor ca voi să fiți fericiți și sănătoși, așa că țineți cont de sfaturile lor și nu uitați să îi îmbrățișați din când în când. Sigur îi veți face fericiți!
Pupăza din tei
Ca toate poveștile, și aceasta începe cu… fost odată, în satul Humulești, un băiat pe care îl chema Nică. Într-o dimineață, mama îi întrerupe somnul dulce spunându-i:
– Trezește-te, leneșule, înainte de răsăritul soarelui, că iar cântă pupăza şi nu-ţi merge bine toată ziua!
Căci aşa îl păcălea mama, cu o pupăză care-şi făcuse cuib, de mulţi ani, într-un tei foarte bătrân şi scorburos, pe coasta dealului, la moş Andrei. Nu știți ce e pupăza? E o pasăre care pleacă toamna și vine primăvara pe la noi, cu pene cenușii și cu un moț de pene mari, roșii-ruginii, așezate ca o creastă în vârful capului. Ei bine, Nică era foarte supărat pe pupăza aceasta pentru că îl trezea dis-de-dimineață, în toate zilele, întreaga vară:
Pu-pu-pup! Pu-pu-pup! Era mai rău decât soneria de la ceas!
Şi cum s-a trezit Nică, mama l-a trimis cu mâncare la niște oameni care lucrau pe câmp, în Valea-Seacă, aproape de Topoliţa. Şi pornind el cu mâncarea, auzi pupăza cântând:
– Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup!
Atunci, la ce credeți că se gândi Nică? Se îndreaptă spre tei, cu gândul să prindă pupăza care îl chinuia în fiecare dimineață. Şi cum ajunse în dreptul copacului, puse mâncarea jos, se sui încet în tei, bagă mâna în scorbură și HOP! prinse pupăza. Dar când să o scoată afară, se sperie de creasta ei rotundă, căci nu mai văzuse pupăză până atunci, şi-i dă drumul înapoi în scorbură. Apoi bagă din nou mâna în scorbură să scoată pupăza, dar ea, de frică, se ascunse așa de bine încât parcă intrase în pământ. Supărat, Nică scoase căciula din cap şi o puse în gura scorburii. Apoi căută o piatră potrivită, urcă iar în tei și își puse piatra în locul ei, cu gândul că pupăza va ieși până la urmă și o va prinde când se întoarce de la oamenii cărora trebuia să le ducă de mâncare.
Zis și făcut! La întoarcere, Nică trecu iar pe la tei, luă piatra cu grijă, băgă mâna şi scoase pupăza. Ajuns acasă, legă pupăza de picior cu o aţă şi o ascunse de mama lui în pod.
A doua zi, mătuşa Măriuca lui moş Andrei veni foarte supărată și îi spuse mamei că Nică a furat pupăza care îi trezea pe oameni la lucru, dis de dimineață, de atâția ani. Ascuns în cămară, Nică auzi ce zice mătușa Măriuca și repede se sui în pod, luă pupăza şi se duse direct în târg să o vândă. Un moşneag îl întreabă:
— Băiete, găinuşa asta este de vânzare?
— De vânzare, moşule!
— Şi cât ceri pe dânsa?
— Cât crezi dumneata că merită!
Și moșul luă pupăza în mâini, îi dezleagă aţa de la picior, apoi o aruncă-n sus, zicând:
– Na, am scăpat-o!
Pupăza zbrrrrrr atunci pe un acoperiș şi, după ce se mai odihni puţin, porni în zbor spre Humuleşti. Nică, supărat, îi spuse moșneagului:
– Ce faci, moşule? Te joci cu marfa omului? Dacă nu ai vrut să o cumperi, de ce i-ai dat drumul?
– Ia stai puțín, băiete, să te duc eu la tată-tău şi să văd, el te-a trimis cu pupăza de vânzare, să spurci iarmarocul? spuse atunci moșneagul supărat de gălăgia pe care o făcea Nică în jurul lor.
Auzind că îl cunoaște pe tatăl lui, Nică se furişă printre oameni și o luă la fugă, uitându-se în spate să nu îl ajungă cumva moșneagul. Și cum fugea el spre casă, ce credeți că îi auziră urechile?
— Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup!
Pupăza era din nou în cuibul ei din tei și cânta liniștită. Toți s-au bucurat că pupăza, ceasornicul satului, îi va trezi și de acum înainte, în fiecare dimineață. Și Nică s-a bucurat, dar nu de pasăre, ci mai ales că nimeni nu aflat de isprava lui.
AFLĂ MAI MULTE! DESCARCĂ FIȘA DE EVALUARE!
Adaptare după un fragment din ”Amintiri din copilărie” de Ion Creangă
Tinereţe fără bătrâneţe
Ca toate poveştile, şi aceasta începe cu… a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti, un împărat mare şi soţia sa, amândoi tineri şi frumoşi. Deşi iubeau copiii şi îşi doreau să aibă unul al lor, împărăteasa nu rămânea însărcinată.
Într-o zi, împăratul auzi că într-un sat vecin există un unchiaş care ar putea să îi ajute, aşa că porni cu mic, cu mare spre casa omului.
– Bine ai venit, spuse unchiaşul când îl văzu pe împărat la uşa sa. Ştiu de ce eşti aici, dar dorinţa ta nu o să îti aduca fericire.
– Nu ma interesează, zise împăratul, vreau neaparat să am un copil.
– Ei bine, pot să te ajut… O să ai un copil, pe Făt-Frumos şi drăgăstos, dar nu o să te bucuri prea mult timp de el.
Zis şi făcut.
După doar câteva zile, împărăteasa a rămas însărcinată. Cum a venit pe lume, mititelul s-a pus pe un plâns de nu puteai să îl impaci, orice ai fi facut.
– Taci, dragul tatei, zicea împăratul, că îţi voi da bogății multe. Nu mai plânge, că o să îţi aduc cea mai frumoasă fată ca să te însori cu ea. Şi tot aşa. Dar copilul tot nu se liniştea. Într-un final îi zise: dacă te opreşti din plâns, îţi dau Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Abia atunci liniştea cuprinse palatul împărătesc.
Anii treceau, iar băiatul se făcea tot mai isteţ şi mai curajos. Intreaga împărăţie era mândră că are un aşa urmaş la tron. Cu toate acestea, în ziua în care a împlinit 15 ani, Făt-Frumos i-a zis tatălui sau:
– Tată, a venit vremea să-mi dai ce mi-ai promis la naştere.
– Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit?
– Atunci sunt nevoit să cutreier toată lumea până ce voi găsi Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Aşa că Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti cu gândul să îşi aleagă un armăsar pentru călătoria la care visa de când se născuse. Dar mare îi fu mirarea când, cel mai pricăjit cal îi vorbi şi îl sfătui să îi ceară împăratului paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele pe care le purta el când era tânăr. Doar cu ele îşi putea duce la bun sfârsit planul. Zis şi făcut. Când totul fu pregătit, calul se scutură şi deveni un armăsar frumos, puternic şi cu 4 aripi.
– De azi în trei zile plecăm, îi spuse băiatul.
A treia zi de dimineaţă, împăratul şi împărăteasa, toţi boierii cei mari şi cei mici, ostaşii şi toţi slujitorii curţii plangeau, ştiind că Făt Frumos pleacă la drum. Dar decizia era deja luată, aşa că băiatul porni spre Răsărit şi merse până ce ajunse la o câmpie întinsă, plină de oase.
– Să ştii, stăpâne, că aici suntem pe moşia unei Gheonoaie, care e atât de rea, încât mănancă orice om ajunge pe tărâmul ei. Maine o să vină să te înfrunte, dar să nu te sperii, ci să fii gata să tragi cu arcul in ea.
A doua zi, călătorii noştri porniră la drum şi dintr-o dată in spatele lor se auzi un zgomot groaznic. BUM! Atunci calul îi zise:
– Ţine-te bine de mine, că se apropie Gheonoaia dărâmând copacii din jurul ei.
Şi calul se ridică în aer ca vântul, iar Făt-Frumos o lovi pe Gheonoaie cu o săgeată drept în picior.
– Stăi, Făt-Frumos, că nu-ţi fac nimic! Mulţumeşte-i calului tău, căci dacă nu era el, te mâncam fript; Pentru vitejia voastră vă invit în casa mea, să vă pun la masă cu mâncăruri alese. După trei zile, călătorii noștri se pregătiră din nou de drum, dar nu înainte de a-i vindeca piciorul rănit Gheonoaiei.
Şi merseră până la o câmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iar pe de altă parte arsă.
– Aici suntem pe moşia unei Scorpii, soră cu Gheonoaia; când e supărată, varsă foc şi smoală; se vede că a avut vreo ceartă cu sora sa şi a pârlit iarba pe unde a trecut, cu cele trei capete. Să ne odihnim puţin, stăpâne, ca să fim gata de luptă.
BUM, BUM, se auzi atunci.
– Fii gata, stăpâne, că se apropie Scorpia cu o falcă în cer şi cu alta în pământ, vărsând flăcări. Cât ai zice BUM, Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap.
– Ai milă de mine, Făt-Frumos, se rugă Scorpia, că nu îţi mai fac niciun rău.
Atunci băiatul îi lipi înapoi capul şi porni din nou la drum.
Dupa o călătorie lungă, cei doi prieteni ajunseră la un câmp cu flori, într-un ţinut unde era mereu primăvară şi mirosea frumos, frumos.
– Stăpâne, mai avem un hop de trecut. Aici este palatul unde vei gasi Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. El este înconjurat de o pădure deasă şi înaltă, unde stau cele mai sălbatice animale din lume. E imposibil să trecem prin pădure, aşa că vom încerca să zburam pe deasupra. Tu ţine-te bine de mine şi hai la drum acum, că animalele sunt la ora mesei şi avem şanse sa le păcălim.
Zis şi făcut – cei doi au zburat suuuus, pe deasupra pădurii, pâna la poarta palatului. Cine credeţi că îi aştepta acolo? O zână înaltă, drăgălaşă şi frumoasă.
– Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauţi pe aici?
– Caut Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
– Aici este. Vino să le întâlneşti şi pe surorile mele mai mari. O să se bucure cand o să vada că ne-a trecut pragul un om.
– Rămai alături de noi, Făt-Frumos! Spuseră în cor fetele. Poti să descoperi toate locurile din jurul palatului, dar te rugăm să nu mergi în Valea Plângerii, că va fi vai şi amar de tine.
După mult timp petrecut la palat, băiatul ieşi la vanătoare şi alergă după un iepure care îl ademenise fix în Valea Plângerii. Deodată îl apucă un dor foarte puternic de părintii lui.
– Am trecut din greşeală în Valea Plangerii, le spuse el fetelor la întoarcerea acasa. Si acum mă topesc de dorul părinţilor mei, aşa că trebuie să merg să îi vad.
– Nu pleca, părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani, şi e posibil să mori şi tu daca pleci de la palatul nostru.
Dar nicio rugăminte nu îl înduplecă să rămână, aşa că încălecă si porni la drum. Nimic din ce îşi amintea nu mai era la fel – pădurile se schimbaseră în câmpii, iar în locul ţinuturilor stăpânite de Scorpie şi Ghionoaie erau acum oraşe mari. Cum se putea ca în câteva zile să se schimbe atât de multe lucruri? – se gândea Făt-Frumos, fără să ştie că el stătuse sute de ani alături de cele 3 surori.
Cu barba albă pană la brâu, el ajunse, într-un final, la împărăţia tatălui său. Aici erau alţi oameni, alte oraşe, alte locuri decât cele cunoscute.
– Rămâi sănătos, eu mă întorc de unde am plecat – îi spuse atunci calul, văzând cât de mult a îmbătrânit stăpânul său.
Cu lacrimi în ochi, băiatul cercetă fiecare cămară, fiecare colţ ce-i aducea aminte de copilarie, dar totul era dărâmat. Căutând într-o parte şi în alta, ridicându-şi pleoapele grele cu mâinile, el nu găsi decât un tron vechi pe care se aşeză şi închise ochii pentru totdeauna.
Rescriere dupa textul original de Petre Ispirescu
Măgarul care a salvat o cetate
Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată… un biet om care nu avea altă avere decât un măgar prăpădit și jigărit. Cineva îi dăduse ideea să meargă într-o cetate îndepărtată unde, acest animal, nefiind cunoscut, ar fi putut obține ceva galbeni.
Ajunse în cetatea pomenită și începu să-și laude animalul.
– Acesta este un animal rar, începu el. Poate cuceri cetăți. Este cel mai mare cuceritor al lumii…
Până și regele auzi de acest animal și-l chemă la el.
– Cât ceri pentru animalul acesta cu puteri miraculoase?, îl întrebă regele.
– Măria Ta, cer atâția galbeni cât cântărește, răspunse omul care prinsese gust de aur.
Și regele îi dădu greutatea măgarului în aur.
În curând, cetatea se află în pragul războiului cu cetatea vecină. Dar nimănui nu-i păsa decât să îngrașe măgarul și toți își puseră speranța salvării în animalul acela.
Și, într-adevăr, când dușmanii ajunseră aproape de cetate, oamenii au eliberat măgarul, iar acesta, fericit că se afla în libertate, începu să ragă atât de fioros, încât dușmanii, speriați și de arătarea cu urechi cât toate zilele, și de răgetele lui fioroase, o rupseră la fugă.
În cetatea învingătoare, măgarul a rămas multă vreme cea mai respectată și mai temută viețuitoare. I s-au pregătit cele mai bune mese și cea mai aleasă băutură și toți curtenii, mereu în jurul lui, căutau să-l mângâie, convinși că atingându-l se vor molipsi de vitejia lui.
Adaptare după o poveste croată
Jack și Vrejul de Fasole
Ca toate poveștile, și aceasta începe cu… a fost odată un băiețel pe nume Jack. Am să vă spun povestea lui și a unor boabe de fasole fermecate care l-au ajutat să urce până la cer, dincolo de nori, în țara unui Uriaș lacom. Da, așa cum ați auzit: boabe fermecate! Stiu că v-ați aștepta ca, după ce pui în pământ un bob de fasole, să crească un vrej micuț care să facă alte boabe, dar în povești totul e posibil, nu-i așa?
Se zice că Jack și mama lui trăiau într-o casă micuță, la marginea unui oraș. Mama cosea cât era ziua de lungă, să facă rost de câțiva bani în plus pentru familie, iar Jack îngrijea văcuța pe care o aveau și grădina cu zarzavaturi din spatele casei.
Ei bine, după o iarnă lungă, Jack își dădu seama că nu mai au cu ce să își hrănească vaca, așa că îi spuse mamei cu tristețe:
Trebuie să vindem vaca, nu mai avem nici măcar un fir de iarbă pentru ea.
Offf, Jack… îmi pare rău… ai dreptate, trebuie să o duci la târg. Dar ai grijă să o vinzi cu un preț bun, îi răspunse mama.
Zis și făcut. Băiatul porni spre târg și, cum mergea cu văcuța la pas, în cale îi ieși un bătrânel slab, cu haine cam sărăcăcioase, care îl întrebă:
Unde duci vaca asta, băiete?
– O duc la târg să o vând, căci nu avem cu ce să o hrănim.
– Dacă îmi dai mie vaca, îţi ofer în schimb câteva boabe de fasole fermecate. Ai încredere în mine și vei scăpa de grija banilor de acum înainte.
După câteva momente de gândire, Jack acceptă şi se întoarse acasă cu boabele magice.
Ce ai facut, băiete? Cum să dai văcuța pe niște boabe de fasole? Spuse mama suparată și aruncă boabele pe fereastră. Sigur bătrânul acela te-a păcalit!
Ei bine, dis de dimineață, Jack deschise ochii și ce credeți că văzu? Spre mirarea lui, geamul de la camera sa era acoperit cu o plantă ciudată care se înălța până dincolo de nori. Nu-i venea să creadă ochilor! Se pare că, peste noapte, boabele de fasole se transformaseră într-un vrej atât de înalt încât nu îi puteai zări capătul, așa că Jack își luă inima în dinți și se cățără pe tulpină. Dupa ce urcă timp de vreo oră, în fața lui apăru un palat mare, întunecos, cu ziduri de piatră. Nu părea că e locuit de un om bun, cum era mama lui, dar Jack se gândi să încerce ușa de la intrare, că tare foame îi era și spera că va găsi ceva pe-acolo.
Cioc, cioc, e cineva acasă? Mă întreb dacă se poate să îmi dați ceva de mâncare pentru că nu am apucat să mănânc micul-dejun, spuse Jack. Am plecat în grabă de acasă…
În timp ce rostea cu voce tare aceste gânduri, din palat ieși o femeie.
Bună, micuțule. Ți-aș oferi cu plăcere ceva de mâncare, dar îmi este frică să nu te găsească Uriașul care trăiește în acest palat, că sigur te mănâncă.
Nici nu termină bine de rostit aceste cuvinte, că se auzi un Buuuuum! Deodată, totul se cutremură. Uriaşul cobora scările.
Fugi repede în cămara aceasta, spuse femeia, în timp ce îl împingea pe Jack în magazia cu mâncare.
Feee-fiii-foo-fuuum! Aici miroase a carne de om! Cine a îndrăznit să intre în casa mea? întrebă nervos Uriașul.
Nu a intrat nimeni, spuse femeia, așa miroase mâncarea pe care ți-am pregătit-o! Hai, așează-te la masă și nu mai căuta în toate colțurile camerei, că nu o să găsești nimic.
Așa că Uriașul se așeză la masă și începu să mănânce cu poftă câteva pulpe întregi de vacă, două gâște, un curcan și un porc întreg. Apoi goli un butoi cu vin și îi ceru femeii să îi aducă sacul cu bani ca să îi numere. Da, era un fel de obișnuință a lui să își numere banii și să se laude cu averea pe care o are.
Nici nu vă pot spune cât de multe monede de aur erau în acel sac! Ce să mai…
Uriașul era tare bogat!
Imediat după ce i-a numărat, Uriașul a adormit fericit, chiar în acel loc; era foarte obosit după cât de mult mancase. În acest timp, Jack ieși tiptil din ascunzătoare, luă câteva monede, o gâscă ce făcea ouă de aur și o harpă care știa să cânte singură, le puse într-un sac și alergă spre ieșire. Dar chiar în momentul în care trecu pragul, sacul se lovi de ușă și aceasta începu să scarțâie, iar uriașul se trezi.
Cine e hoțul care a îndrăznit să îmi fure banii? țipă el în timp ce alerga să găsească vinovatul.
Dar Jack se gândise deja la asta și îi legase șireturile de la pantofi, așa că reuși să ajungă înaintea Uriașului la vrejul de fasole și să alunece repede pe el, spre casă.
În timpul acesta, mama lui Jack îl căutase toată dimineața și era îngrijorată că nu știa unde dispăruse. Dintr-o dată, ea auzi că cineva o strigă de sus, dinspre cer, și îl zări pe Jack coborând de pe vrejul de fasole cu un sac mare și greu.
Repede, mamă, adu un topor! Trebuie să tăiem vrejul!
Zis și făcut. Mama alergă cu un topor și îl ajută pe Jack să taie planta, fix în momentul în care Uriașul cobora nervos în urma băiatului. Degeaba a încercat să se salveze, că a căzut de la ditamai înalțimea, direct în curtea căsuței lui Jack și a mamei lui, iar în locul în care a căzut s-a format o groapă uriașă.
Să nu mai pleci fără să mă anunți, spuse mama, în sfârșit liniștită că își putea îmbrătișa băiatul.
Așa cum vă puteți imagina, din acel moment mama și Jack nu au mai dus grija banilor. Ba mai mult, și-au ajutat și vecinii să ducă o viață mai bună.
Repovestire dupa textul cu același nume, de Joseph Jacobs
Motanul încălțat
Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată un morar care avea trei fii, un magar si un motan. La moartea sa fiecare băiat a primit o parte din moștenire. Fiul cel mare a primit moara, mijlociul a primit măgarul, iar celui mic i-a rămas… motanul!
– Ce să fac eu cu un motan? se gândi, nemulțumit, mezinul. Frații mei vor putea să își câștige pâinea cu ușurință, dar eu voi muri de foame.
Dar motanul era inteligent și înțelept și avea un plan minunat pentru stăpânul său.
– Nu fi trist, stăpâne, îi spuse într-o zi motanul cu glas omenesc. Fă-mi rost de un sac, o pălărie si de o pereche de cizme, ca să pot merge mai ușor pe câmpuri și prin păduri, și îți promit că nu o să-ți pară rău.
Uimit de întâmplare, fiul de morar îi îndeplini dorința motanului și îi cumpără o pereche de cizmulițe roșii, nou-nouțe. La urma urmei, nu avea ce pierde!
Motanul își trase cizmele pe lăbuțe cu mare ușurință, de parcă toata viața purtase încățari! Apoi luă sacul în spinare și se opri pe un câmp. Băgă în sac iarbă proaspătă și un morcov și se prefăcu că doarme. Nu trecu mult timp și un iepuraș nevinovat intră în sac după iarbă. Șmecherul motan haț! legă sacul la gură și porni direct către palatul regal unde fu primit de rege. Făcu o plecăciune adâncă și spuse.
– Maiestatea voastră, am un dar de la domnul marchiz de Carabas!
– Spune-i stâpânului tău că-i mulțumesc! spuse regele uimit și încântat deopotrivă de Motanul cel vorbăreț.
Și uite așa, luni la rând Motanul veni la palat cu tot felul de daruri pentru rege din partea așa zisului marchiz.
Nu trecu mult timp și motanul află că regele ieșea la plimbare cu fiica lui prin regat, așa că o luă înaintea caleștii împărătești și le spuse tuturor țăranilor care strângeau fânul:
– Dacă vă întreabă regele ale cui sunt aceste câmpuri, să spuneți că sunt ale marchizului de Carabas. Altfel, e vai de voi. Ați înțeles?
Speriați că motanul vorbea cu glas omenesc și gândindu-se că cine știe ce vrajă e la mijloc, țăranii făcură întocmai și când regele întrebă ale cui sunt câmpurile, ei răspunseră în cor:
– Ale marchizului de Carabas!
– Marchizul acesta pare putred de bogat, îi spuse regele fiicei sale.
Dar, planul motanului nu se opri aici. Își rugă stăpânul să facă baie în râu fix când pe acolo treceau regele și prințesa și începu să țipe cât îl țineau puterile:
– Ajutor! Ajutor! Stăpânul meu, Marchizul de Carabas se îneacă! A fost jefuit de hoți și a rămas fără haine!
Regele privi pe fereastra trăsurii și îl recunoscu pe motanul care îi adusese de atâtea ori vânat. Fără a pierde vremea trimise gărzile în ajutorul marchizului și îi oferi cel mai frumos costum regal. În realitate, vicleanul motan avusese timp să ascundă în tufișuri hainele sărăcăcioase ale fiului de morar. În hainele acelea dichisite, tânărul arăta mai bine decât arătase el vreodată, așa că prințesa se îndrăgosti pe loc de el. Motanul era mulțumit că planul său începe să dea roade așa că merse înaintea suitei regale și le spuse țăranilor care coseau pe câmp.
– Dacă nu spuneți că acest islaz aparține Marchizului de Carabas, vă veți transforma în stană de piatră!
Când regele porunci să se oprească trăsura ca să întrebe cui aparține islazul, țăranii răspundeau cum îi învățase Motanul. Iar scena se repetă de câteva ori spre fericirea regelui care îi spuse fiului de morar.
– Văd că ești foarte bogat!
Între timp, motanul cel isteț porni să îl întâlnească pe căpcăunul care stăpânea acele câmpuri. Tare frumos era castelul în care locuia căpcăunul, dar nespus de întunecat. De îndată ce intră în castel, motanul făcu o reverență în fața căpcăunului și îi spuse:
– Când am văzut această frumusețe de castel, mi-am dorit să vă întâlnesc. Mai ales că, am aflat că vă puteți transforma în orice fel de animal. E adevărat?
– Este adevărat, spuse mândru căpcăunul. Spune tu în ce animal vrei să mă transform și o să vezi cu ochii tăi.
– Aș vrea să vă transformați într-un leu fioros și puternic, îi ceru motanul.
Pe loc, căpcăunul se transformă într-un leu care îl cam sperie pe motan, dar se strădui să nu o arate. Când căpcăunul reveni la înfățișarea lui, motanul îl apaludă și îi spuse viclean:
– Mă închin în fața măriei-voastre că așa ceva nu am mai pomenit. Mă întreb dacă vă puteți transforma și într-un animal mic și nevinovat. De exemplu, într-un șoricel. Dar poate că vă este cam greu…
– Hă, hă, mie? Eu pot să mă transform în orice! Privește și învață!
Imediat cum motanul a văzut șoricelul, a sărit pe el și haț! – l-a înghițit dintr-o suflare.
Iar când caleașca regelui a trecut prin fața palatului, iată că și motanul nostru a ieșit în întâmpinarea oaspeților:
– Bine ați venit, maiestate, în castelul marchizului de Carabas!
– Și castelul ăsta este tot al dumitale? întrebă regele impresionat de bogățiile tânărului.
– Da, maiestate! Și cu mare plăcere vă invităm la o masă împărătească! spuse Motanul.
Și intrega suită avu parte de o masă îmbelșugată care îi impresionă pe toți, dar mai ales pe rege care spuse.
– Dragă marchize, nu vrei să te însori cu fiica mea? Nu cred ca ea ar avea ceva împotrivă.
– Bineînțeles că vreau, răspunse fiul de morar, făcând o plecăciune adâncă și privind-o pe fata regelui care îi zâmbea drăgăstos.
Și uite așa, nunta avu loc chiar în acea zi, iar motanul încălțat deveni un mare domn care se dedică numai vânătorii de șoareci ca să se distreze când se plictisea.
Repovestire după versiunea originală scrisă de Charles Perrault
Robin Hood
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un viteaz pe nume Robin Hood, despre care sigur ați mai auzit. Acum mulți, mulți ani, pe vremea lui Robin, cei mai curajoși bărbați se înfruntau în competiții de tras cu arcul și în lupte libere cu sabia sau pumnalul. Unul dintre cei mai pricepuți arcași era chiar Robin Hood, tânărul care câștiga toate întrecerile din orașul Nottingham, în Anglia. Nu se despărțea niciodată de centura lată din piele în care erau înfipte pumnalul și trei săgeți lungi și nici de pălăria de catifea la care purta o pană smulsă din aripa unui vultur. Într-o zi, auzind că se organizează o nouă competiție, Robin își luă arcul și săgețile și porni spre întrecere cu pas grăbit.
– Unde te duci, tinere? îl întrebă un pădurar care mânca dintr-o plăcintă uriașă pe marginea drumului.
– Merg la competiția de tras cu arcul din Nottingham.
– Ha, ha. Cine, tu? Nu te cred, ești prea tânăr și pari cam nepriceput. Ia să văd dacă știi să ții bine arcul în mână. Uite acolo, departe, niște căprioare și un cerb. Trage în ele și, dacă atingi vreuna, sunt gata să îți dau acest săculeț cu bani. Oricum nu o să reușești, ha ha ha!
– Nu există pe lume un arcaș care să trimită o săgeată cu mai multă pricepere decât mine, răspunse tânărul. Iată! Și Robin doborî din prima cerbul cu cele mai mari coarne.
– Heeeei, ai ucis cerbul regelui! Așa ceva e ilegal, vei merge la închisoare pentru fapta ta, strigă pădurarul supărat că a pierdut pariul. La Șerif cu tine! Auzind acestea, Robin o luă la fugă spre mijlocul pădurii, iar omul îi pierdu urma.
– Dacă Șeriful află că am ucis cerbul regelui, mă va trimite la închisoare. Nu mă mai pot întoarce… de acum pădurea va fi casa mea… se gândi cu tristețe băiatul. Și-n acel moment Șeriful a jurat că nu se va lăsa până nu îl va prinde pe Robin Hood și l-a declarat proscris, adică fugar pe care nicio lege nu îl mai poate apăra și pe care oricine îl putea prinde și chiar ucide. Desigur… dacă reușea.
Pe vremea aceea țările nu aveau președinte, ci rege, iar regele avea în subordine un șerif care trebuia să fie atent ca oamenii să respecte legile. Dar Șeriful din Nottingham era om lacom și fără milă care aduna taxe și bani de la oamenii săraci, iar pe cei care nu îi respectau ordinele îi trimitea direct la închisoare.
– Puneți oamenii să muncească! Să cultive pământul și să împartă totul cu noi, până la ultimul bănuț, spunea el.
Unele dintre legende spun că Robin Hood era un om liber și destul de bogat, dar aceste lucruri nu contau pentru că băiatul avea un singur plan: să pună capăt pentru totdeauna tiraniei Șerifului de Nottingam și să ajute săracii. Așa că adună o ceată de viteji cu care se ascundea la Marele Stejar, antrenându-i zilnic pentru a fi luptători buni. Dintre aceștia, cel mai apropiat de inima lui Robin Hood era Micul John, care îl însoțea peste tot, dar și călugărul Tuck, sau Will Roșcovanul. Micul John era de fapt… uriașul John. Niciun proscris nu îl egala nici la forță, nici la înălțime. Înainte să intre în ceata de pădureni era poreclit John cel Mărunțel, dar Robin și oamenii lui l-au botezat Micul John.
– De 3 ori Ura, băieți, pentru Micul John! a strigat Robin. Și uite așa uriașul a devenit parte din ceata proscrișilor.
Anii au trecut, iar echipa lui Robin a devenit din ce în ce mai cunoscuță și mai iubiță pentru că, de fiecare dată când o caleașcă regală trecea prin pădure, oamenii lui Robin o jefuiau și apoi împărțeau banii săracilor din ținut.
– Șeriful i-a promis o mulțime de monede de aur aceluia care te va prinde, i-a spus într-o zi Micul John lui Robin. Îngândurat, Robin și-a adunat oamenii și le-a spus:
– Vreau să vă vorbesc. Știți deja că armata Șerifului e cu ochii pe noi. Cu toate acestea, în luptele pe care le ducem, vreau să fiți atenți să nu răniți niciodată femeile și țăranii cinstiți care își ară pământurile, oriunde i-ați întâlni. Vă spun acum și să țineți minte: șerifului, episcopului, cavalerilor și moșierilor răi le puteți face ce vreți. Dacă îi jefuiți, nu faceți decât să luați ce au stors și smuls de la săraci. Nu îi iertați, pentru că își fac burțile mari pe spinarea sărmanilor!
– Da, da! strigară proscrișii din ceată. Niciun bogătaș nedrept care va trece pe drumurile din pădurea noastră nu va scăpa nepedepsit.
Zilele treceau și oamenii lui Robin deveneau tot mai pricepuți în luptă. Printre ulmii și stejarii uriași din pădure, într-un luminiș, se afla o bisericuță de lemn unde preotul din oraș venea special pentru ceata lui Robin Hood. Le asculta poveștile și le vorbea despre Scriptură, iar ei se simțeau în siguranță în bisericuța ascunsă de ochii Șerifului. Totul până într-o zi, când un omuleț se strecură lângă Robin și îi spuse la ureche:
– Sunteți urmăriți, ați fost spionați de un servitor și acum afară se află câțiva zeci de cavaleri înarmați care vor să…Nici nu termină de spus, că o săgeată, bâzâind ca un bondar, intră pe una dintre ferestrele bisericii, și se înfipse în perete.
– Băieți, zise Robin. Astăzi aveți ocazia să va arătați vitejia! Așezați-vă lângă ferestre și fiți gata să trageți. Atenție la semnalul meu! Șiiii… Trageți!
Săgețile țâșniră din crăpăturile pereților și zbârnâiră în aer. Unul dintre caii cavalerilor căzu la pământ: buuum!. Opt dintre oamenii care alergau cu un trunchi de copac în brațe pentru a sparge ușa bisericii se clătinară și se prăbușiră la pământ, doborâți de săgeți. Speriați, toți ceilalți o luară la fugă spre pădure, dar degeaba alergau, că oamenii lui Robin știau potecile mai bine decât oricine altcineva.
– Acum, băieți, zise Robin, repede în pădure după ei!
Grea a fost bătălia aceea, dar nimic nu a stat în calea vitejilor antrenați de Robin Hood. Cu toate acestea, Șeriful nu s-a lăsat așa de ușor. Văzând că nimeni nu se încumetă să îl prindă pe Robin, a pus la cale un alt plan:
– Anuntați toți oamenii din ținut că organizez un concurs. Cel mai bun arcaș va primi Săgeata de Aur și toată recunoștința mea, a spus Șeriful.
– E o capcană! Nu te duce! a încercat Micul John să îl sfătuiască pe Robin Hood.
Dar degeaba, viteazul nostru era hotărât să câștige concursul. În ziua întrecerii, zece arcași talentați s-au aliniat la Start, încercând să zărească ținta care era atât de departe încât abia o puteai vedea. Fiecare a tras cât de bine putut, dar săgețile nici măcăr nu se apropiau de țintă.
– Îl vede cineva pe Robin Hood? A întrebat Șeriful. Spuneți, este aici?
– Nu… Robin are părul mai deschis la culoare, a spus unul dintre soldați. Nu e aici! Între finaliști se află doar William, cel mai bun arcaș din palat, și încă un băiat pe care nu l-am mai văzut, dar arată ca un cerșetor fără nicio șansă la premiu.
Nici nu termină bine de vorbit că William trimise săgeata foarte, foarte aproape de centrul țintei. Vrrrrrrrrrr porni și săgeata celui de-al doilea finalist care tăie ținta în două jumătăți perfect egale. După câteva momente de liniște, oamenii din jur începură să aplaude, uimiți de precizia acestui om necunoscut, de mâna sa puternică și ochiul ager. Nimănui nu îi trecuse prin minte că Robin s-ar fi putut deghiza într-un cerșetor pentru a putea participa la concurs!
Când îi veni rândul să își ia premiul, Robin înghenunche în fața Șerifului și a soției sale, care privise uimită finala, apoi luă Săgeata de Aur și se pierdu în mulțime. În timp ce toți se întrebau cine e arcașul talentat, dintre oameni țâșniră două săgeți direct spre Șerif.
– E Robin Hood! Ne-a păcălit! Prindeți-l! strigă Șeriful.
Dar până să se adune armata, Robin era deja în pădure printre toți prietenii lui, povestindu-le aventura prin care trecuse. Zilele treceau repede în pădure, luptătorii își petreceau timpul antrenândus-se, iar când prindeau vreun boier sau vreun cavaler dolofan, îi goleau pungile cu bani, apoi îi dădeau drumul și îl mai pofteau pe la ei, râzând.
Nu trecu mult de la înfruntarea de la biserică și regele Angliei, Richard Inima de Leu, hotărî să facă o vizită în Nottingham, ca oaspete. Unii spun că, de fapt, regele se întorcea victorios din război, alte legende că voia doar să își viziteze supușii, dar cert e că tot orașul Nottingham aștepta cu nerăbdare întâlnirea cu regele iubit. Tot la fel de mult o aștepta și Robin Hood care îl respecta pe Richard Inimă de Leu mai mult decât pe oricine altcineva.
Agitația din oraș se simțea la fiecare colț: se construiau poduri de flori pe sub care să treacă regele, ba chiar și un tron mare pe care să stea la masă. Mulțimi de bărbați, femei și copii se înghesuiau să îl vadă și când trâmbițele începură să sune, toți amuțiră.
– Vezi și tu cei cinci cavaleri în armură, călare pe caii aceia înalți? se auzi o voce din mulțime.
– N-am văzut ceva mai frumos, răspunse altă voce. Nu îmi pot lua ochii de la cămășile de mătase și hainele aurii ale baronilor și nobililor care vin în spatele cavalerilor.
– Regele! Vine regele! Strigă un bărbat mai rotofei din mulțime.
– Unde? Unde?
– Iată-l lângă Șerif, pe un cal negru, spuse un copil mai înăltuț.
– Cât am fost plecat am auzit multe despre vitejia unor oameni de pe aici, spuse regele… mai ales despre un anumit Robin Hood și ceata lui. Poți să îmi povestești despre ei, Șerifule?
– Sunt doar niște tâlhari, răspunse Șeriful de-a dreptul deranjat de întrebare. Niște fugari…
Dar oamenii din jur începură să îi povestească regelui o mulțime de istorioare cu Robin Hood și oamenii lui, iar la final regele Richard spuse:
– Pe sabia mea, aș vrea să îl cunosc pe acest tâlhar îndrăzneț și curajos. Ba mai mult, vreau să îl iau în armata mea de acum înainte și să îl eliberez de pedeapsa de a fi proscris! Și nu doar pe el, ci pe toți oamenii care i-au stat alături atât de mulți ani.
Vedeți voi, copii… noi nu știm dacă Robin Hood a existat cu adevărat. Sunt zeci de legende și balade care povestesc despre el, despre Șerif, despre Richard Inimă de leu sau despre proscriși, iar noi v-am spus aici doar o parte dintre aventurile pe care le-am aflat. Citiți și decideți singuri ce vreți să credeți pentru că, până la urmă, în povești totul e posibil, nu-i așa?
Ca toate poveștile și aceasta începe cu…a fost odata o babă și un moșneag. Baba avea o găină care făcea ouă de două ori pe zi, iar moșneagul un cocoș.
Măi babă, dă-mi și mie să mănânc niște ouă, măcar de poftă, spuse într-o zi moșneagul.
Să o crezi tu, răspunse baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate-ți cocoșul, așa cum mi-am bătut eu găina, și să vezi câte ouă o să facă.
Moșneagul, pofticios și cam hapsân, se luă după gura babei, prinse cocoșul și îi dădu o bătaie bună zicând:
Na! Ori faci ouă, ori să pleci din casa mea!
Cum scăpă din mâinile moșneagului, cocoșul zbură departe, umblând amețit pe drumuri. Și cum mergea el, văzu pe jos o punguță cu doi bani pe care o prinse rapid în cioc cu gândul de a i-o duce moșului, dar întâmplarea a făcut ca pe drum cocoșul să fie ochit de un boier care a oprit trăsura, spunându-i vizitiului său:
Măi! Ia dă-te jos și vezi ce are cocoșul acela în plisc!
Vizitiul coborî iute, luă punguța cu bani și i-o dă boierului care o băgă în buzunar și pleacă mai departe.
Supărat, cocoșul porni după trăsură, spunând:
Cucurigu! Boieri mari, dați punguța cu doi bani!
Vizitiule, ia cocoșul acesta obraznic și aruncă-l în fântână, spuse boierul văzând că nu scapă de cocoș.
Imediat vizitiul prinse cocoșul și zvvvvrrrr în fântână cu el. Văzându-se în primejdie, cocoșul începu să înghită apă. Și înghiți. Și tot înghiți până termină toată apă din fântână, apoi porni iar în urma trăsurii.
Cucurigu! Boieri mari, dați punguța cu doi bani!
Măi, dar ciudat lucru mai e și ăsta, spuse boierul. Lasă că îți vin eu de hac, măi crestatule!
Și cum ajunse acasă o puse pe baba de la bucătărie să îl azvârle într-un cuptor plin cu jar.
Cum văzu nedreptatea, cocoșul începu să verse în foc toată apa pe care o înghițise din fântână. Ba mai mult, după ce stinse focul de tot, continuă să verse apă în toată bucătăria, spre enervarea babei celei rele. Apoi zbură suuuus, la geamul boierului zicând:
Cucurigu! Boieri mari, dați punguța cu doi bani!
Măi, am dat de belea cu dihania asta de cocoș. Vizitiu! Ia-l de pe capul meu și aruncă-l în cireada boilor și a vacilor ca să-l ia în coarne și să scapăm de el.
Și să vezi cocoșul nostru în mijlocul cirezii cum a înghițit boi, vaci, viței până a făcut o burtă maaaare, mare cât un munte. Apoi se duse iar la fereastra boierului, întinzându-și aripile în dreptul soarelui până i s-a întunecat de tot casa boierului.
Cucurigu! Boieri mari, dați punguța cu doi bani!
Văzând iar cocoșul teafăr, boierul crăpă de ciudă. Nu știa ce să mai facă să scape de el.
Îl arunc în cămara cu bani, poate va înghiți vreo monedă și îi va sta în gât, se gândi boierul.
Zis și făcut. Luă cocoșul de o aripă și îl azvârli în cămara cu bani unde cocoșul începu să înghită toți banii și toate lăzile cu bogății. Apoi o zbughi iar la fereastra boierului.
Cucurigu! Boieri mari, dați punguța cu doi bani!
Văzând că nu are ce să mai facă, boierul îi dădu punguța, numai-numai să plece odată.
Și iata cocoșul nostru cel mândru cum, în drum spre casă, a adunat cu admirație în urma lui toate păsările din ograda boierească de ți se părea că e nuntă, nu altceva.
Cucurigu! Cucurigu! Începu cocoșul imediat ce ajunse înapoi la stăpânul său la poartă.
Cum auzi glasul cocoșului, moșneagul îi deschise poarta uimit. Cocoșul său se făcuse mare cât un elefant. Și în urma lui veneau cârduri întregi de păsări care mai de care mai frumoase.
Stăpâne, așterne o păturică aici, în mijlocul ogrăzii, spuse cocoșul, apoi scutură puternic din aripi și umplu ograda și livada moșului cu cirezi de vite, păsări și un ditamai muntele de bani care străluceau în soare de îți luau ochii.
Văzând toate acestea, baba răutăciosă plesnea de ciudă.
Dă-mi și mie niște galbeni, spuse ea rușinată.
Ba pune-ți pofta în cui, măi babă. Când ți-am cerut ouă nu mi-ai dat. Bate-ți acum găina și pune-o să-ți aducă galbeni, că așa am făcut și eu cu cocoșul meu.
Biata găină abia reuși să scape din mâinile babei și o luă la fugă pe drum. Și cum mergea ea încet, văzu o mărgică și o înghiți, apoi se întoarse la casa babei.
Cot, cot, cotcodac!
Bucuroasă, baba îi deschise poarta și după vreo oră fugi să vadă ce i-a făcut găina. Și când se uită în cuibar… ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Așa de tare o bătu baba pe găină, că săraca nu mai scăpă din mâinile zgârcitei.
Iar moșneagul cel bogat își făcu grădini frumoase și case mari, iar pe babă o puse să aibă grijă de găinile lui, în timp ce pe cocoș îl plimba numai cu salba de aur la gât și încălțat cu ciuboțele galbene cu pinteni la călcâie.
ISBN 978-973-0-27022-8.
Cei patru frați
Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată… un tâmplar bogat și vestit în toate satele din jur pentru talentul său. Bătrânul avea și patru fii, frumoși și voinici, harnici și cuminți. Deși avea toate motivele să fie fericit și mulțumit, tâmplarul avea totuși o mare nemulțumire. Toată viața sa nu călătorise mai departe de orașul cel mai apropiat. Deși culmea, satul lui era așezat pe malul mării, iar marea, când o vezi cât de întinsă și de frământată e, îți înfinge-n inimă un dor de ducă, de-ți vine să lași totul și să fugi unde vezi cu ochii.
Într-o bună zi omul și-a chemat cei patru fii și le-a spus.
– Dragii mei, să știți de la mine că omul nu trebui să stea fixat într-un singur loc ca un copac. Vă sfătuiesc să plecați în lume, ca să nu vă pară rău mai târziu că nu știți nimic din ce e pe fața pământului. Vă dau bani de drum, ca să bateți țara-n lung și lat. Dupa 3 ani, după ce veți vedea și afla lucruri pe care nu le-ați fi putut învăța stând aici, vă aștept acasă. Vă voi pune la încercare și cine va fi cel mai bun, va primi toata averea mea.
Cei patru tineri își luară la revedere și plecară în lume pentru 3 ani. Dar timpul zboară repede, și, în ziua hotărâtă, cei patru băteau la ușa casei părintești. S-a bucurat bătrânul, dar era curios să vadă ce învățaseră în călătoriile lor.
– Ei, băieți acum a venit vremea să-mi arătați ce puteți! Începem cu cel mai mare, că tot e tâmplar, ca mine. Dacă se dovedește vrednic, îi las toată averea.
– Bine, tată, răspunse fiul cel mare, să mergem în grădină ca să vă arăt ce pot.
În gradină tânărul găsi un trunchi de copac scurt și noduros. Scoase de la brâu niște scule și începu să cioplească atât de repede, că înainte ca tatăl și frații lui să-și dea seama, trunchiul se transformă într-un scaun de toată frumusețea, de nici n-ai fi crezut că era făcut de o mână omenescă.
– Așază-te, tată, ca să vezi dacă e și bun pe cât e de frumos!
Tatăl, nu-și mai revenea din uimire și spuse
– Mare minune, dragul meu! Am văzut și petrecut multe la viața mea, dar meșter ca tine nu mi-a fost dat să întâlnesc. Dacă nu aș fi văzut cu ochii mei ce poți să faci, nu aș fi crezut. Tu vei fi moștenitorul meu!
– Nu te grăbi tată, săriră cu gura ceilalți feciori, pe noi nu ne-ai încercat încă!
– Aveți dreptate! Dar până să se ivească prilejul să-l încerc și pe al doilea, haideți în livadă să vedeți cum au crescut merii în lipsa voastră.
Pe când se uitau ei la meri, cerul se întunecă și începu o ploaie cu fulgere și tunete și cu o grindină cât oul de porumbel.
– Iaca, tată, și prilejul să-ți arăt de ce sunt eu în stare, spuse al doilea fecior care învățase meșteșugul armelor. Și spunînd acestea, scoase de la șold o sabie lungă și subțire pe care o răsuci prin aer cu atâta viteză, încât niciun bob de gheață nu căzu nici pe meri, nici pe tatăl și frații lui. Era ca un vîrtej sclipitor care se mișca cu atâta viteză că nici nu-l puteai urmări. După câteva minute, vijelia trecu, lăsîndu-le livada neatinsă.
– Băiete, îi spuse tatăl. Asta a fost vrăjitorie curată.
– Ei, îți trebuie doar puțină îndemânare, răspunse modest tînărul.
După această întâmplare, tatăl, care nu ma putea de bucurie, porni cu fii prin sat, ca să-l vadă toată lumea. Ajungând ei în dreptul fierăriei, îi spuse celui de al treilea, care învățase meșteșugul de fierar.
– Acum e rîndul tău să ne arăți ce poți!
Dar cum tocmai atunci se vedea venind un călăreț, flăcăul le făcu semn să tacă, puse urechea la pământ, apoi, ridicându-se, le spuse.
– Calul călărețului care vine n-are potcoava de la piciorul stâng din față!
Pe urmă, alergă la fierărie, apucă un clește înroșit și, din câteva lovituri de ciocan făcu o potcoavă, o răci și ieși în drum chiar în clipa în care călărețul trecea prin față. Ținti bine și aruncă potcoava fix sub piciorul calului. Totul se petrecu atît de repede, încât călărețul nici nu-și dădu seama de ce făcuse flăcăul și trecu pe lângă ei ca fulgerul, fără să se oprească.
Dar cei cinci bărbați auzeau acum limpede și țăcănitul celei de-a patra potcoave. Tatăl era uluit.
Așa ceva nu vezi de două ori în viață!
Dar cum timpul trecuse, bărbații se îndreptară spre casă, fiindcă li se făcuse cam foame. La plită, bătrâna lor mama nu-și mai vedea capul de treburi, căci nu e o glumă să faci mîncare pentru cinci bărbați voinici care ar mânca și pietre.
– Iaca a venit și vremea mea, spuse mezinul. Măicuță, omleta nu se face așa. trebuie s-o arunci în sus și pe urmă s-o prinzi iar în tigaie, ca pe o clătită, dacă vrei să fie pufoasă!
– Apăi, dragul mamei, te-ai cam țăcănit prin cele străinătățuri. Uite ce, a ajuns oul mai deștept decât găina? Cine a mai văzut să arunci omleta ca pe clătite? Mai bine caută-ți de treburile tale, că m-a prins amiaza și eu încă n-am terminat mâncarea!
– Ba nu, mamă, lasă-mă pe mine să o fac și dacă nu ți-o plăcea, nu mă mai apropii de bucătărie. Tată, ia tava asta și duceți-vă în curte, să așteptați omleta!
Băiatul bătu omleta repede, deschise ușa cuptorului și o zvărli prin flăcări în așa fel, încât să iasă pe hornul casei. Pe urmă, alergă în curte, luă tava de la tatăl său, tocmai la timp, ca să prindă omleta rumenă ca o pasăre de aur.
– Gustați, spuse tânărul, întinzând tava către tatăl și mama sa.
Era așa de aromată și gustoasă omleta, ca dacă te-ai fi ridicat atunci de la o masă copioasă, tot ți-ar fi lăsat gura apă privind-o.
– Dragii mei, le spuse tatăl, nu cred că există cineva pe lumea asta care să-mi poată spune care dintre voi e mai îndemânatic. Eu, unul, nu pot și de aceea vă las casa și averea mea la toți patru, să o stăpâniți sănătoși și să trăiți ca niște frați buni. Și acum să mergem să mâncăm, că e păcat să lăsăm o așa minune de omletă să se răcească!
Rescriere după povestea normandă Cei patru frați
Insula șarpelui proroc
Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată… un marinar. În cele ce urmează îți vom spune cea mai veche poveste marinărească, așternută pe hârtie acum 4000 de ani, pe Țărmul Mării Roșii.
Așa cum îți spuneam, a fost odată un marinar foarte ghinionist pe care nenorocul îl pândise pretutindeni. După o călătorie lungă pe mare, clătinându-se încă pe valuri, el privi spre țărm cu melancolie și începu să le povestească celor câțiva oameni care mai rămăseseră cu el pe corabie așa:
– Acum mai bine de 4 luni mă aflam pe o corabie cum nu ați mai văzut de mare. Nu îmi era frică de nimic și puteam să prezic orice furtună și orice dezlănțuire a vântului chiar de la prima adiere. Călătoream alături de alți marinari către minele de aramă ale regelui din peninsula Sinai. Tocmai când ne aflam în largul mării, vânturile ne-au împins corabia departe, spre miazăzi, și asupra noastră s-a abătut o furtună cum nu mai văzusem până atunci. Un val imens ne-a spulberat corabia și toți prietenii mei au pierit. Eu singur m-am pomenit aruncat pe o scândură și marea m-a dus pe țărmul unei insule necunoscute.
Am stat 3 zile singur fără să știu ce să fac. Dormeam în scorbura copacilor și mâncam o mulțime de fructe și legume pe care le găseam pe insulă: smochine, struguri, pere dulci, pepeni sălbatici și chiar pește când reușeam să pescuiesc.
Într-o zi, în timp ce aprindeam focul cu ajutorul unui lemn uscat, am auzit un zgomot puternic ca și cum un val se lovise de stânci. Dar… ce să vezi… m-am pomenit în fața mea cu un șarpe lung de 30 de metri, cu barbă albă și solzi de aur. M-am aruncat pe burtă și mi-am imaginat că o să mă înghită imediat, dar mare mi-a fost mirarea când șarpele mi-a vorbit cu grai omenesc:
– Cine te-a adus aici, străine / Pe această insulă, la mine? Dacă simt cumva că ai mințit / Vei pieri în flăcări negreșit!
N-am putut să scot nicio vorbă de frică, așa că târâtoarea m-a înhățat și m-a dus în peștera ei cu prag argintiu, punându-mi aceeași întrebare.
– Cine te-a adus aici, străine?
Când am văzut că nu are de gând să mă mănânce, i-am povestit toată aventura prin care am trecut.
– O, nu te teme, omule! Dacă ai ajuns la mine în peșteră, voi avea grijă să te întorci înapoi acasă.
Apoi mi-a spus că voi sta 4 luni încheiate pe insulă, după care va veni o corabie egipteană și cu ea voi ajunge acasă pentru a-mi îmbrățișa din nou familia.
Și șarpele rămăsese fără cei 70 de frați, surori și veri. Într-o noapte, în timp ce el era plecat, pe insulă se prăbușise o stea în flăcări și toată familia lui arsese. Din fericire, din rămășițele stelei luase naștere o fată frumoasă care l-a îngrijit și l-a ajutat să treacă peste tristețe, așa cum făcea și el acum cu marinarul din poveste.
– Și am trăit așa multe săptămâni, înconjurați de toate bunătățile și mirodeniile de pe insulă, își continuă marinarul povestea. Nu îmi lipsea nimic. Peștera era plină de comori – saci cu mirodenii frumos mirositoare, grămezi de aur și argint.
În ziua când s-au împlinit 4 luni de când mă aflam pe insula șarpelui proroc, am ieșit de dimineață și m-am urcat în cel mai înalt pom și, exact cum îmi spusese șarpele, am văzut pe mare corabia cu care azi ne-am întors aici, la țărm. La plecare, sarpele mă aștepta cu daruri – tămâie, piper, un elefant, câțiva ogari și maimuțe la fel de mari ca oamenii. Da, așa cum ai auzit! Elefant, ogari și maimuțe.
După cum vedeți, dragi prieteni, un rău se poate termina uneori cu bine. Să învățați și voi din necazuri și să fiți mereu optimiști. Nu se știe niciodată când veți primi un ajutor neașteptat.
Poveste din vremea vechilor faraoni, adaptată după textul cu același nume, Editura Vox.
Lectura: Andra Cărbunaru
Povestea pescarului
Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată… un pescar pe nume Martin care trăia, alături de soția sa, pe malul unui lac, într-o casă sărăcăcioasă.
Martin iubea lacul, mai ales că în zilele senine apa strălucea ca solzii argintii de pește, iar când era înnorat, lacul părea că ascunde ceva misterios. Deși Martin mergea în fiecare zi cu barca la pescuit, nu reușea să prindă mare lucru și adesea se întorcea cu năvodul gol-goluț.
– Se spune din bătrâni că e bine să atârni de năvod un os din aripa unei găini negre, dacă vrei să prinzi mult pește, îi spuse într-o zi soția lui Martin.
– Offf, nu știu ce soluție să mai caut, a răspuns pescarul, cu gândul că are o singură găină neagră în coteț și îi e oricum milă de ea. Dar nu avea ce să facă, așa că porni să caute găina.
– Stăpâne, stai! Lasă-mă să trăiesc și îți voi spune un secret, zise pasărea cu voce omenească.
Uimit, Martin se opri să o asculte.
– Vezi copacul acela acoperit cu vâsc de pe malul celălalt? Sub vâsc, într-o scorbură, se află o comoară. Traversează lacul cu barca și așteaptă asfințitul. Crede-mă, nu o să îți pară rău.
Zis și făcut. Uimit de cele aflate, Martin se urcă în barcă și porni spre celălalt mal, așteptând apusul soarelui.
Când ultimele raze se ascunseră printre valuri, pescarul se apropie de trunchiul bătrân al copacului și deodată observă printre frunzele de vâsc ceva strălucitor. Incredibil! Scorbura ascunsă era plină cu bani de aur.
– Poți să iei numai o monedă, auzi dintr-o dată. Când o să ai nevoie, te poți întoarce să mai iei, dar numai câte un ban. Nu uita.
Pescarul se uită în jur. Lângă mal se afla o fată frumoasă, cu o coroniță de liliac alb pe cap. Trebuie să fie zâna apelor, se gândi el, surprins de toate întâmplările prin care trecuse. Martin luă repede un bănuț și comoara dispăru, ca și cum n-ar fi existat vreodată. Știa că de acum nu va mai fi sărac.
După mai mulți ani de când Martin se tot ducea să ia câte o monedă la nevoie, pescarul nostru avea tot ce își dorea. Ba mai mult, începuse să nu mai pescuiască, dormea până târziu și se baza mereu că va putea lua câte un ban din scorbură. Cu toate acestea, nu trecea zi fără să se gândească:
– Ce ar fi dacă aș lua toată comoara deodată? Aș fi foarte bogat…
După multe gânduri, se urcă în barcă și porni spre celălalt mal. Când soarele coborî de pe cer, Martin stătea lângă comoară, uimit de strălucirea banilor. Fără să ezite, luă toate monedele și le băgă în geantă.
– Trooosc!
Deodată, copacul se clătină și se scufundă în valuri, în timp ce Martin căzu la pământ. Unde era pomul? Nici urmă de el! Dar banii din geantă? Nici ei nu erau de găsit. Totul dispăruse.
În timp ce valurile legănau câteva flori de liliac alb, pescarul realiză că zâna îl pedepsise pentru lăcomia sa. În adâncul sufletului știa că nu banii, ci munca prin care îți câștigi banii e corectă.
Deși pare doar o poveste din bătrâni, când te uiți la suprafața apei, o să vezi că strălucește ca aurul, ca și cum ar ascunde sub valuri o comoară scufundată. Dar când te apropii, totul dispare. Ce spui? Nu-i așa?
Tabloul fermecat
Ca toate poveștile, și aceasta începe cu a fost odată… o femeie care locuia la poalele munților alături de băiețelul ei. Femeii îi plăcea tare mult sa coasă și era chiar foarte îndemânatică, iar toate tablourile de mătase care ieșeau din mâna ei erau impresionante.
Într-o zi, copilul a găsit o pictură care înfățișa o casă mare în mijlocul unei grădini cu flori colorate, o câmpie verde, livadă, o grădină de zarzavat și un lac albastru cu mulți pești zglobii. Femeia s-a uitat la desen și s-a îndrăgosti pe loc de acea casă. Dar, pentru că nu avea bani să cumpere o asemenea minunăție, s-a hotărat să țeasă un tablou după acel desen. Măcar atât putea face! Dar lucrul era greu și zilele de țesut s-au transformat în luni. Seara femeia lucra în lumina rășinii de brad, care făcea mult fum, și de aceea au început să o doară ochii. Dar nu s-a lăsat. A continuat să țeasă.
După un an, ochii munciți ai femeii au început să lăcrimeze pe tabloul de mătase. Și unde cădea o lacrimă, izvorau pârâiașe limpezi și lacuri cu peștișori aurii. După doi ani în care lucrase aproape neîncetat, din ochii ei au început să curgă picături de sânge. Și acolo unde cădeau picăturile, răsărea un soare aprins care încălzea câmpii cu flori colorate.
Abia după trei ani tabloul, nespus de frumos, era gata. Casa avea un acoperiș albastru, ziduri verzi, stâlpii roșii, poarta galbenă. În fața casei era o grădină cu flori, iar în grădină un lac albastru cu peștișori aurii. În stânga casei se vedea o livadă, iar în dreapta era o grădină plină de verdețuri și pepeni galbeni.
La câteva zile după ce termină de țesut, soarele dispăru dintr-o dată de pe cer și se porni un vânt puternic care smulse tabloul din casă și-l purtă în cer, spre Răsărit. De supărare, femeia se prăbuși la pat și începu să se simtă, de la o zi la alta, din ce în ce mai rău. Atunci, fiul său spuse:
– Așa nu se mai poate, mă duc să-ți aduc tabloul de mătase înapoi!
Așa că porni îndată spre Răsărit. După două săptămâni băiatul ajunse la Cheia Muntelui Mare. Și acolo… ce să vezi? În fața lui se aflau o casă de piatră, un cal de piatră și o bătrână cu părul alb.
– Copile, unde te duci?
– Mă duc să-i aduc mamei tabloul la care a țesut trei ani și pe care vântul l-a luat și l-a dus către Răsărit.
– Tabloul a fost luat de zânele de pe Muntele Soarelui, ca model, să țeasă și ele unul la fel. Dar nu e ușor să ajungi la ele, să știi. Mai întâi trebuie să hrănești calul ca să învie. Cu el vei trece Muntele de Foc. Vei ajunge apoi la mare, unde valurile sunt foarte puternice. Abia după aceea îți vei putea cere înapoi tabloul.
Băiatul a ascultat-o, dar nu s-a speriat pentru că îi promisese mamei să-i aducă înapoi tabloul fie ce-o fi.
Așa că a hrănit calul, l-a încălecat și a luat-o la goană către răsărit. Apoi a trecut de flăcările Muntelui de Foc și de valurile reci ca gheața ale mării și, în cele din urmă, a ajuns la castelul de la Muntele Soarelui, exact cum îi spusese bătrâna.
– Zâne frumoase, le spuse el fetelor din castel, vă rog să îmi înapoiați tabloul, este al mamei mele!
– Promitem să terminăm astăzi de țesut, așa că așteaptă în castelul nostru o noapte, după care poți lua tabloul cu tine.
Băiatul s-a învoit și, cum era foarte obosit, a adormit. În acest timp, zânele au agățat în tavan o perlă și sala s-a umplut de lumină pentru ca ele să poată termina de țesut la timp.
O zână mai îndemânatică, îmbrăcată în roșu, a terminat prima de țesut. Dar când a comparat tabloul ei cu cel țesut de mama băiatului și-a dat seama că al ei nu era la fel de frumos.
– Ce bine ar fi dacă aș fi și eu în acest tablou! s-a gândit ea atunci. Și cum celelalte zâne nu erau atente, HOP zâna a luat câteva fire de mătase și a țesut chipul ei pe tablou.
Când s-a trezit, băiatul a luat tabloul, l-a pus la piept sub haină, a încălecat și a luat-o la goană spre casă. Cum a văzut tabloul la care muncise 3 ani, ochii mamei s-au luminat.
– Băiatul meu, e întuneric aici. Să mergem afară să-l privim!
Zis și făcut. Dar cum au ieșit afară și au pus tabloul pe pajiște, din senin un vânt parfumat a pornit iar tabloul s-a mărit, întinzându-se pe mulți kilometri de câmpie. Coliba nu mai era, iar în locul său apăruse un palat, înconjurat de o gradină și o livadă, exact ca acelea țesute în tablou. Singurul lucru diferit era o fată îmbrăcată în roșu care privea florile lângă un lac cu peștișori. Era zâna care-și țesuse portretul în tablou. Devenise și ea reală!
Văzând cât este de frumoasă și blândă, mama băiatului o invită pe fată să locuiască cu ei. Nu a durat mult și băiatul a cerut-o de soție pe minunea de fată și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
Adaptare după o poveste chineză
Vizită
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un băiețel de vreo opt anișori, pe nume Ionel Popescu, singurul fiu al doamnei Maria Popescu. Într-o zi de 7 ianuarie, când se sărbătoresc oamenii ce poartă numele de Ion, Ioana, Ionel, un prieten vechi al doamnei Popescu veni în vizită cu o minge mare și elastică de cauciuc. Surpriza ii plăcu foarte mult doamnei Popescu, dar mai ales copilului, care își aștepta musafirul îmbrăcat în uniformă de maior, adică într-un fel de costum de ofițer din armată.
– Nu te-am mai văzut de mult la teatru, la petreceri, la plimbare… îi spuse musafirul doamnei Popescu.
– Cât era Ionel mititel, mai mergeam, dar de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el! Educația e foarte importantă, răspunse cu seriozitate gazda.
Chiar atunci, discuția fu întreruptă de o voce răguşită, de femeie bătrână, care se plângea din camera alăturată că Ionel este obraznic.
– Ionel! strigă doamna Popescu; Ionel! Vino la mama! Apoi, încet, către musafir:
– Nu ştii ce ştrengar se face… şi deştept…
Vocea răgușită se auzi din nou, mai tare și mai speriată:
– Sări, doamnă, sări! S-aprinde!
De data aceasta, mama se ridică repede să meargă după el. Dar când să iasă pe uşă, apăru micul maior cu sabia în mână. Mama îl luă în braţe şi-l sărută…
-Nu ţi-am spus să fii cuminte, că dacă pățești ceva, moare mama? Vrei să moară mama?
Doamna Popescu îl mai sărută de câteva ori pe copil, îl scuipă să nu-l deoache şi-l lasă jos. El puse sabia în teacă, salută milităreşte şi merse într-un colţ al camerei unde, pe două mese, pe canapea, pe fotolii şi pe jos, stăteau îngrămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, Ionel își alese o trompetă şi o tobă. Atârnă toba de gât, puse trompeta la gură şi, legănându-se pe un cal de lemn, începu să bată toba şi să sufle-n trompetă. Bum! Bum! Tu-tuuu! Era imposibil să mai poți vorbi în gălăgia aceea!
Într-un moment de scurtă liniște, bărbatul îi spuse copilului că un maior nu bate toba și nici nu cântă la trompetă. Maiorul comandă şi merge-n fruntea soldaţilor cu sabia scoasă. Auzind acestea, Ionel aruncă cât colo toba și trompeta și începu să comande, atacând tot ce întâlnea în cale:
– Înainte, marş!
Tocmai atunci, servitoarea intră cu tava cu dulceaţă şi cafea. Cum o văzu, maiorul țipă cu putere și se repezi asupra ei de parcă ar fi fost un inamic de război.
-Ţine-l, doamnă, că mă dă jos cu tavă cu tot!
Doamna Popescu sări în fața copilului să apere servitoarea, dar spada o lovi chiar pe dumneaei, în obraz, sub ochiul drept.
-Vezi? Vezi, dacă ești obraznic? Era să-mi scoţi ochiul… Ţi-ar fi plăcut să mă omori? Sărută-mă, să-mi treacă şi să te iert! Maiorul sări de gâtul mamei şi o sărută…
– Se poate fuma? întrebă musafirul. Doamna Popescu, râzând, ca în glumă, spuse că și lui Ionel îi place să fumeze.
– Să-l vezi ce caraghios e cu ţigara-n gură, să te prăpădeşti de râs… ca un om mare.
-A! asta nu e bine, domnule maior, zice musafirul; tutunul e otravă…
-Dar tu, tu de ce fumezi? întrebă obraznic maiorul în timp ce amesteca încet cu lingura în borcanul cu dulceaţă. Gustă vreo trei-patru linguriţe și ieși cu borcanul în hol. În doar câteva clipe, se-ntoarse cu acesta gol, se apropie de musafir, luă o țigară de pe masă şi, fumând în joacă, începu să se plimbe prin cameră. Mama îl admiră și-l îl scuipă să nu-l deoache. Fără să stea mult pe gânduri, Ionel se repezi la mingea primită şi începu să o trântească sus, jos, sus, jos până la tavan.
-Ionel! fii cuminte! Vrei să mă superi? Vrei să moară mama?
Dar maiorul trânti și mai tare mingea de parchet. Mingea lovi cana musafirului care tocmai voia să bea o gură de cafea, iar băutura fierbinte se varsă pe pantalonii eleganți ai bărbatului.
-Ai văzut ce-ai făcut?… Nu ţi-am spus să fii cuminte? Vezi? Ai supărat pe domnul! Apoi, întorcându-se către musafir, spuse cu multă bunătate:
-Nu e nimic! iese… Cafeaua nu pătează! iese cu puțină apă caldă!
Apoi, deodată, doamna Popescu se schimbă la faţă. Țipând, se ridică de pe scaun:
-Ionel! mamă! Ce ai?
Maiorul, alb ca varul și cu ochii pierduţi, căzu la pământ.
-Vai de mine! ţipă mama. Îi e rău copilului!… Ajutor! Moare copilul!
Musafirul îl ridică pe copil, îl stropi bine cu apă și îi spuse.
-Vezi, domnule maior? Nu ţi-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? Altădată să nu mai fumezi!
Obosit de atâta agitație, bărbatul își luă la revedere și porni spre casă. Dar, imediat ce se descălță înțelese de ce Ionel ieşise în hol — ca să-i toarne borcanul cu dulceaţă în şoşoni!
Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată… un padișah. Un ce? Un padișah, adică un împărat turc sau, mai bine zis, un sultan. Dar hai să lăsăm vorba şi să ascultăm povestea.
Padișahul de care îți povestesc avea 3 băieâi – dupa ce primii doi și-au găsit soții în ținuturile vecine, iată că a venit și vremea celui mai mic băiat să se însoare.
Într-o iarnă, pe când prinţul se afla la vânătoare, prin faţă lui trecu repede, ca o săgeată, o căprioară. O secundă a fost de ajuns să îi întâlnească privirea și prințul a şoptit fără voie:
– Vai, de-aş putea întâlni o fată cu ochi așa de blânzi, m-aș îndrăgosti imediat de ea.
Și cum mergea el prin pădure cu gândul la căprioară, o creangă de brad îl lovi pe obraz şi o picătura de sânge căzu pe jos, în zăpadă.
– Ah! Mi-aș dori să găsesc o soție cu pielea albă ca neaua şi buzele roşii ca picătura de sânge. Tare aș mai iubi-o!
Și din acel moment, băiatul nu a mai avu liniște. Se gândea numai la fata pe care și-o imaginase în acea zi.
Ce n-a făcut padişahul-tată să ii ia gândul de la fata aceea imaginară! Dar nimic nu a funcționat, așa că băiatul a plecat să își caute mireasa în lumea întreagă.
A mers mult, a străbătut nenumarate țări și orașe necunoscute, dar nicio fată nu se potrivea cu cea din gândul său. După multe zile, s-a oprit obosit în fața unei fântâni unde o bătrânică mică, mică şi adusă de spate, încerca să ia apă într-un ulcior.
– Te ajut eu, bunicuțo. Și îți duc ulciorul până acasă, dacă mă lași, apoi îmi văd de drum, spuse băiatul.
– Mulțumesc, băiat bun. Inteleg că ai drum lung de făcut, așa că ia, te rog, câteva portocale din spatele căsuței mele; să le ai în călătoria ta.
Prințul o ascultă şi luă trei portocale.
– Nu uita, mai spuse bătrâna: cojește portocalele doar în preajma unei ape și o să-ţi fie tare bine. Şi-acum, drum bun!
Cu acest gand prinţul porni la drum dar uită repede de spusele bătrânei şi scoase o portocală din buzunar, ca tare sete îi era! Abia se apucă s-o cureţe de coajă când HOP, din portocală ieşi o zână frumoasă, exact ca aceea pe care și-o imagina el.
-Apă! șopti ea.
Dar de unde să îi dea băiatul apă, când el se afla în mijlocul unei câmpii? In doar câteva minute, zâna pieri, iar prințul rămase foarte trist, cu gândul la ea. Tare ar fi vrut să desfacă și portocala cealaltă, ca să vadă dacă și din ea ieșea o fată la fel de frumoasă. Și cum nu s-a putut opri, a cojit portocala, iar din ea a apărut o altă zână dar şi ea a dispărut, pentru că prinţul nu a gasit strop de apă să-i dea.
– Trebuie sa găsesc un izvor, se gândi atunci băiatul.
Zis și făcut. Dupa mai multe ore de mers, ajunse în sfârșit la un izvor și desfăcu ultima portocală. Din ea se ivi o zână mai frumoasă decat primele două.
– Apă, ceru ea şi băiatul padişahului îi oferi să soarbă apă proaspătă. Dintr-o dată zâna își reveni și deveni la fel de frumoasă ca în visele prințului.
– Te voi iubi mereu, îi spuse el fetei. Vino cu mine la împărăția tatălui meu și vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți, ca în povești.
– Vin, prinț drag, sigur ca vin!
Aproape de hotarul împărăției, prințul o rugă pe fată să îl aștepte lângă o fântână, ca el să meargă înainte și să își anunțe familia că vine cu aleasa lui, apoi să se întoarcă să o ia cu întreg alaiul de nuntă, cum e tradiția acolo.
Și cum stătea ea lângă fântână, apăru o fată tare urâtă. Era din împărăţia vecină şi venise cu ulciorul după apă. Imediat cum vazu chipul frumos al zânei oglindit alături de al său simți cum o cuprinde gelozia. Iar când zâna îi povesti de ce e acolo, fata cea rea începu să se gândească cum să facă să îi ia locul și să se marite ea cu prințul.
– Vino mai aproape, fată frumoasă, să te văd! spuse fata cea rea, și imediat cum zâna se apropie, o îmbrânci în fântână cu toată puterea. Pe loc, lângă fântănă răsări o floare albă, delicată.
Nu trecu mult şi băiatul se întoarse dupa aleasa sa.
Când împăratul și curtenii o văzură, încremeniră. Dar cel mai uimit era chiar prințul. Cum să fie posibil așa ceva? Nu putea da înapoi, așa că o urcă pe cal și porni cu ea spre palat. Dar, când să plece, observa floarea albă pe care o luă şi o puse lângă inima sa, în buzunar.
– Dragul meu logodnic, dă-mi mie floarea pe care ai luat-o de la fântână! spuse fata cea rea.
Fără să se poata împotrivi, prințul i-o oferi, iar fata o strivi între degete şi o aruncă pe jos. Pe locul unde căzu apăru o pasăre cu penele strălucitoare, care zbura în jurul palatului, printre flori.
– Ce te tot ţii după mine? întrebă grădinarul când văzu că pasărea tot zboară printre copaci și flori.
– Spune-mi… Ce face prinţul?
– E bine, sănătos.
– Dar logodnica lui?
– Stă închisă în camera ei, pentru ca prințul nu vrea să se căsătorească cu ea până nu e din nou frumoasă, cum o știa el.
– Offf, oftă pasarea și zbrrrrr se înălță pe cer.
Intr-o zi, când prințul se plimba prin gradină, observă pasarea și o luă cu el la palat. Dar fata cea urătă își dădu imediat seama că pasarea e de fapt zâna și îl rugă pe prinț să o alunge. Zis și făcut. Dar în urma ei rămase o pană aurie care zbura încet, încet în vânt, pâna la casa pădurarului de la marginea ținutului.
De atunci, în fiecare seară, pădurarul își găsea casa strălucind de curățenie, iar masa plină de mâncare bună.
– Oare cine face toate acestea pentru mine? se întreba nedumerit omul.
– Eu sunt, o fată fără adăpost, transformată în floare, pasăre și acum în pana pe care ai păstrat-o în casa ta. Te rog, nu mă alunga și în schimb eu voi avea grijă de căsuța ta așa cum știu eu mai bine.
– Cum aș putea să te refuz, spuse padurarul. Rămâi cu mine!
Zis și făcut până într-o zi când prințul ieși să se plimbe prin pădure, cu gândul la frumoasa pe care o pierduse. Pașii îl purtară spre capătul pădurii unde zări casa, iar prin fereastra luminată pe cine credeți că văzu? Pe zâna din portocală, frumoasa din visul său, cea pentru care rătăcise prin lume şi pe care o pierduse atât de repede!
– Ești chiar tu, frumoasa mea! Unde ai dispărut?
Când fata îi povesti cum s-au întâmplat lucrurile, prințul alergă spre împărăție și o alungă pe fata cea rea, apoi se căsători cu zâna din portocală.
– Te voi iubi mereu, frumoasa mea!
Rescriere după un basm popular turcesc
Dani Oțil – Peter Pan
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată o noapte senina și liniștită, așa cum sunt, adesea, nopțile în Londra. În casa familiei Darling, cei trei copii Michael, John și Wendy se joacă și fac o mulțime de năzdrăvănii… că de’… știți și voi cum sunt copiii înainte de somn, când nu vor să stea în pat.
Imediat cum părinții stinseră lumina și spuseră „Noapte bună”, pe fereastra deschisă a camerei se strecură tiptil un băiețel foarte ciudat. E chiar Peter Pan, personajul din poveștile preferate ale lui Wendy, urmat de zâna Clopoțica, micuță cât o palmă de copil.
– Uite-o, Clopoțica! S-a ascuns sub dulapul cu sertare. O văd! Nici nu apucă să termine bine ultimul cuvânt, că Peter lovi un scaun care căzu cu zgomot pe podea. Buuuf!
– Hei, cine ești tu? M-ai trezit din somn! spuse uimită Wendy.
– Cum cine? Sunt Peter Pan și mi-am pierdut umbra la voi în cameră. Uite, o văd, acum e ascunsă sub pat.
Dar umbra nu voia cu niciun chip să se întoarcă și sărea dintr-o parte în alta, prin toată camera, pe deasupra paturilor, printre sertare și jucării.
– Trebuie să o coasem, spunse Wendy sărind din pat. Aduc repede un ac și o coasem de piciorul tău, Peter. Dar… mă tot întreb… Cum ați ajuns la fereastra noastră?
– Foarte simplu! Am zburat! Dacă nu mă crezi, hai cu mine, te duc în Țara de Nicăieri, unde locuiesc eu, și o să-ți prezint toți prietenii de acolo.
– Vreau, vreau! John, Michael treziți-vă, Petre Pan e la noi în casă! Și vrea să ne ducă în Țara de Nicăieri.
– Poftim? întrebă John somnoros. Și cum o să ajungem noi acolo?
– Zburăm! Uite cum! Și, în câteva clipite, Peter Pan îi învăță pe cei trei frați să își ia zborul către nori, împreună cu zâna Clopoțica.
– Abia aștept să mă lupt cu pirați adevărați, spuse cu voce tare micuțul Michael.
A doua la dreapta și tot înainte – acolo era țara copiilor, unde locuia Peter. Imediat cum atinseră pământul, o mulțime de copii rotofei și simpatici se năpustiră spre Wendy, Joh și Michael.
– Hei, hei, ia veniți toți lângă mine, spuse Peter. V-am adus o mamă; vă rog să vă purtați frumos cu ea și să nu o speriați. Arătați-i drumul spre casa noastră și aveți grijă să nu cadă când o să coboare cu viteză prin truchiul de copac, până în camera cea mare.
Zis și făcut.
Frățiorii descoperiră cu uimire Țara de Nicăieri și totul părea perfect până când… știți și voi cum se întâmplă… când îți e lumea mai dragă, hop apare o surpriză sau, în cazul nostru, o corabie mare, plină cu pirați fioroși.
– Arunc-o în apă, se auzi vocea căpitanului. Nu vreau să o mai țin prizonieră; vreau să scăpăm de ea, că mai mult mă încurcă.
– E căpitanul Hook, îi explică Peter Pan lui Wendy. Uite, vezi că are un cârlig în loc de mână? E din cauza mea. În ultimul duel i-am tăiat mâna. Trebuie să o salvăm pe fată, chiar dacă se ajunge din nou la duel.
Și cât ai zice pește, Peter zbură deasupra corabiei.
– Căpitane Hook, dă-i drumul fetei, că de data asta nu mai scapi ușor de mine. Într-o clipită, Peter era deja pregătit să se lupte cu piratul cel rău. Dar nici Peter și nici căpitanul nu observară că, de undeva de jos, din apă, erau priviți de un spectator curios care aștepta nerăbdător finalul luptei – crocodilul care îi mâncase brațul căpitanului după duel și care acum se întorsese după o pradă mai mare.
– Tic! Tac! Tic! Tac! se auzea din burta animalului care înghițise și ceasul piratului, iar acum nu mai putea să scape de ticăit, lucru foarte enervant, de altfel.
A fost nevoie doar de o secundă de neatenție și căpitanul Hook își pierdu echilibrul, alunecând de pe corabie în fălcile mari ale crocodilului înfometat. Noroc că era un excelent înotător și a reușit, și de data aceasta, să scape în ultima clipă.
– Uuu, ce mai zi! a exclamat Wendy. Hai să mergem acasă și să dormim, că am trecut prin destule aventuri astăzi!
– Eu nu vreau să dorm, spuse Michael. Îmi e dor de casă și de… mama.
– Ce este o mamă? întrebă atunci unul dintre copiii din Țara de Nicăieri.
– Mamele sunt cele mai minunate și grozave ființe din lume! încercă Wendy să le explice prietenilor ei. Și, cu cât le povestea mai mult, cu atât o cuprindea mai tare dorul de Londra și de părinți.
– Peter, eu și frații mei trebuie să ne întoarcem acasă, spuse fetița hotărâtă.
– Cum vrei! Clopoțica îți va arăta drumul. Dar să știi că dacă te întorci acasă, o să te faci mare. Numai cei care locuiesc în Țara de Nicăieri rămân mereu copii.
Dar Wendy luase deja o hotărâre – voia acasă, fără să știe că la ieșirea din adăpost, căpitanul Hook și pirații abia așteptau să îi prindă. Și fix așa a fost: până să spună PA, copiii erau deja legați, iar Clopoțica era aruncată într-un felinar în care abia își putea mișca aripioarele.
– Ha, ha , ha… Așa, dragii mei, acum aveți de ales, spuse râzând căpitanul. Ori veți face parte din echipajul meu, ori ajungeți cină pentru rechini! Aveți timp de gândire până mâine dimineață.
Tare grea a fost acea noapte! Și când totul părea fără scăpare, Clopoțica reuși să iasă din felinar și să zboare către Peter Pan.
– Hei, Clopoțica! Oprește-te! Ce faci? exclamă Peter, văzând cu câtă grabă venise zâna la el.
Dintr-o suflare, Clopoțica îi povesti totul lui Peter și porniră amândoi să își salveze prietenii.
-Hook, de data asta chiar că nu mai scapi, spuse Peter luându-și avânt și năpustindu-se către căpitan.
Așa de repede se rotea în aer, încât Hook era mereu luat prin surprindere. După o luptă grea, Peter îl împinse până la marginea corabiei, aproape de balustradă. Acolo, căpitanul își pierdu echilibrul și se prăbuși peste bord între fălcile crocodilului Tic-Tac.
– Victorieeeeee, se auziră dintr-o dată vocile copiilor.
– Întindeți pânzele! Pornim la drum! spuse Peter atunci, din vârful corabiei.
– Încotro mergem? întrebă Wendy mirată.
– Spre Londra!
– Uraaaaaaaa! strigară Michael și John.
În Londra, doamna și domnul Darling tocmai intrară în camera copiilor să vadă dacă dorm liniștiți, când, ce să vezi? Pătuțul lui Wendy era gol, iar fetița dormea cu capul sprijinit pe pervazul ferestrei.
– Mami! Tati! Peter Pan tocmai ne-a adus acasă din Țara de Nicăieri! spuse ea, în timp ce adormea la loc, obosită după drumul cel lung.
Ce departe erau acum copiii de Țara de Nicăieri! Dar numai ei știau prin ce aventuri trecură și câți prieteni și-au făcut într-o singură noapte.
Adaptare după o versiune a poveștii de J.M. Barrie
Lectura – Dani Oțil
Penelul fermecat
Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată… un băiețel tare sărac pe nume Iang. Lui Iang îi plăcea mult să deseneze și visa să ajungă pictor. Într-o zi, plimbându-se printr-un parc, băiețelul zări un artist pictând, iar mișcările pensulei pe pânză îl vrăjiră atât de mult încât spuse cu voce tare:
– Vreau și eu să învăț să pictez! Împrumută-mi și mie o pensulă!
– Un zdrențăros ca tine vrea să ajungă pictor? Du-te de aici, pictura nu e de tine! îi răspunse omul și își văzu mai departe de tabloul lui.
– Dacă așa stau lucrurile, atunci o să muncesc mai mult și o să ajung pictor, o să vezi!
Din ziua aceea, Iang s-a pus pe treabă și, de fiecare dată când avea ocazia, își imagina cum ar arăta obiectele din jurul său într-un tablou pictat chiar de el: desena cu ajutorul crenguțelor în țărână, pe scoarța copacilor și cu degetul ud pe pietricele tot felul de păsări și animale pe care le vedea.
Deși nu avea bani să își cumpere pensule, băiatul nostru nu s-a dat bătut și, iată că, într-o noapte, în vis i-a apărut un bătrânel cu barba albă și pufoasă, îmbrăcat în haine împodobite cu cele mai frumoase picturi. Moșneagul îi întinse un penel, adică o pensulă, și îi zise:
– Îți dăruiesc aceast penel fermecat pe care îl meriți datorită muncii tale. Sunt sigur că vei ști să îl mânuiești cu pricepere. Și ce să vezi? Când s-a trezit, Iang și-a dat seama că are în palmă o pensulă de aur exact ca aceea din vis.
Prima dată a desenat o pasăre. Pasărea și-a desfăcut aripile și zbrrrrr s-a înălțat spre cer. Apoi a desenat un pește care a mișcat din codiță și a sărit HOP în râul din fața cămăruței unde locuia băiatul. Și tot așa, Iang a început să deseneze toate lucrurile pe care și le doreau oamenii săraci din jurul său: unuia i-a desenat o căruță, altuia o lopată, un cal și o văcuță care să dea lapte. Toate prindeau viață atunci când le picta Iang!
Auzind acestea, bogătașul acelui ținut l-a chemat cu forța la el acasă pe Iang și i-a poruncit să deseneze tot ce îi cerea el – comori de aur, diamante și ale bogății. Dar băiatul nostru nu a vrut să picteze pentru el nici măcar un bob de orez.
– Închideți-l în grajd fără mâncare și lemne pentru foc! le-a poruncit bogătașul slugilor lui.
După 3 zile de ninsoare și frig, bogătașul s-a dus să vadă ce face Iang și l-a găsit ronțăind plăcinte lângă un foc puternic și un pat confortabil.
– Aha, s-a folosit de penelul magic, își spuse bogătașul. Și eu care credeam că o să îl găsesc înghețat de frig și înfometat! Nu se poate așa ceva, Iang trebuie pedepsit!
Dar ce să vezi? Iang fugise de mult cățărându-se pe o scară până pe acoperiș, apoi sărise în spatele unui cal pictat tot de el. Văzând că nu scapă de omul cel rău, care îl urmărea, băiatul a desenat repede un arc și a trimis o săgeată drept spre bogătaș care s-a prăbușit la pământ. După multe zile de mers pe căluțul lui, Iang a ajuns într-un orășel unde oamenii nu auziseră de puterile lui și a început să picteze pentru a-și câștiga traiul. Desigur că putea să picteze bani care să se transforme în bani adevărați, dar el dorea să fie corect și să muncească așa cum fac toți ceilați oameni. Tot ce trebuia să facă astfel încât tablourile să nu prindă viață era să le lase neterminate: fără un ochi, fără o aripă sau fără un picior. Zis și făcut, până într-o zi când a desenat un cocor fără un picior. Din neatenție, o pată de cerneală a căzut peste desen tocmai în locul ochiului și pasărea a înviat, luându-și zborul pe fereastră.
Vestea s-a răspândit repede până la urechile împăratului din China care l-a invitat la palat, cu gândul că trebuie să îi îndeplinească dorințele. Dar nici de data aceasta pictorul nu a dorit să se supună, așa că atunci când a fost rugat să deseneze un dragon, el a pictat o broască râioasă, iar când i s-a cerut o pasăre Phoenix, el a pictat o găină jumulită.
– Ce să fac cu tine, Iang? Văd că nu vrei să îmi îndeplinești dorințele. Aș putea să te arunc în închisoare, dar înainte vreau să mă conving dacă totuși ești bun de ceva, așa că îți ordon să îmi pictezi marea.
Atunci Iang a desenat câteva linii și în fața împăratului a apărut o mare cu apă limpede ca o oglindă.
– De ce nu sunt și pești în apă? Și… Vreau și o corabie să mă plimb! Imediat Iang a pictat peștii și o corabie de toată frumusețea, iar împăratul s-a urcat la bord alături de fiica sa.
– Acum vreau vânt, să plutim mai repede, porunci împăratul. Iang a desenat atunci o furtună cu nori negri, valuri înalte și fulgere.
– Prea mult vânt! Îmi scutură coroana de pe cap! a strigat împăratul.
Dar Iang nu auzea nimic și continua să picteze valuri atât de mari încât corabia s-a scufundat în apele adânci ale mării. Nimeni nu știe ce s-a întamplat cu Iang după asta, dar se spune că până la adânci bătrâneți a trăit printre oameni săraci pictând pentru ei tot ceea ce le trebuia pentru a duce o viață liniștită.
