Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată o fetiță pe nume Alice care stătea pe malul unui râu alături sora sa când deodată zări un Iepure Alb alergând cu ochii la ceasul din buzunarul vestei:

– Vai, vai, ce mult am întârziat!

– Ce o mai fi și ciudățenia asta? se gândi Alice și o luă la fugă după el până la o vizuină destul de mare.

– Oare cât de adâncă e vizuina aceasta? se întrebă ea în timp ce aluneca tot mai jos, printr-un fel de tunel care se termina în mijlocul unei săli lungi cu multe, multe uși. Ah… și Dina ce o să facă diseară fără mine, dacă nu ajung la timp acasă? spuse fetița cu gândul la pisica ei.

– Uite o cheie aurie! Sigur cu ea pot descuia una dintre ușile de aici!

Alice avusese dreptate, cheia era potrivită, dar era imposibil ca un om să intre pe ușă pentru că era atât de mică încât abia dacă putea un șoricel să se strecoare pe acolo. Vai, și ce grădină minunată se vedea dincolo de ușiță!

BEA-MĂ! descoperi fetița că scrie pe o sticlă mică, așezată pe masa unde fusese și cheia.

– Hmmm… dacă pe sticluță nu scrie otravă, atunci vreau să gust. E așa de bun! Ca un amestec delicios de plăcintă cu vișine, cremă de ananas, friptură de curcan și pâine prăjită cu unt…. Ooooo, ce ciudat mă simt! strigă fetița în timp ce se făcea mică-mică, tot mai mică.

Nu trecu mult și privirea îi căzu pe o cutiuță care se afla sub masă. În ea găsi o prăjitură pe care scria

Mănâncă-mă, așa ca Alice mușcă o bucățică și se lungi așa de tare încât se lovi cu capul de tavan.

– Ce mă fac? spuse biata Alice și începu să plângă minute în șir până când în jurul ei se făcu o ditamai balta de lacrimi.

– Vai, vai, Regina! O să se supere foarte tare dacă întârzii, se auzi din nou vocea Iepurelui Alb care scăpă din mână un evantai și o pereche de mănuși.

– Stai, domnule Iepure, așteaptă! Ce lucruri ciudate se petrec azi! Și când te gândești că ieri totul era… normal!

Și cum stătea și se minuna, făcându-și vânt cu evantaiul, fetița începu să se micșoreze exact cât trebuie pentru a intra prin ușa care ducea spre grădină.

– Hei, Mary Ann, intră repede în casă și adu-mi o pereche de mănuși și un evantai!

Era Iepurele Alb, care o confundase pe Alice cu doamna care obișnuia să îi facă ordine în vizuină.

Pentru că oricum nu avea altceva de făcut, Alice alergă spre vizuină, dar se trezi în fața unei ciuperci mari pe care stătea o omidă albastră, cu brațele încrucișate, și fuma dintr-o pipă lungă.

– Dumneata cine mai ești?

– Domnule Omidă, nu prea mai știu cine sunt acum. M-am schimbat de multe ori în ultimul timp, deci nu pot spune decât că mi s-au întâmplat tot felul de ciudățenii. Ba mă fac mică, ba mă fac mare și nu prea îmi amintesc lucruri de care ieri eram sigură.

– Dacă mănânci dintr-o parte a ciupercii crești mare, iar din cealaltă te faci mică.

Și Alice lua o mușcătură care o ajută să ajungă iar la înălțimea ei obișnuită.

-Hei, iată o căsuță! Ooo, și la ușă bate un fel de valet care seamănă cu un… pește.

– Am o invitație pentru Ducesă. Regina o așteaptă la crichet.

Curioasă, Alice înaintă spre casă și acolo o descoperi pe Ducesă legănând un copil care grohăia ca un purcel și strănuta hapciu-hapciu încontinuu din cauza prafului de piper care plutea în aer. Se pare că bucătăreasa gătea chiar atunci o supă cu prea mult piper. Lângă ele torcea o pisică cu gura până la urechi.

– Bună ziua. Îmi puteți spune de ce pisica dumneavoastră rânjește așa?

– Fiindcă-i o pisică din Cheshire.

– Pisicuță de Cheshire… îmi poți spune în ce direcție să o iau ca să plec de aici?

– Păi… asta depinde de locul unde vrei să ajungi. Dacă o iei spre dreapta, ajungi la casa Pălărierului, iar dacă mergi spre stânga, ajungi la Iepurele de Martie. Dar toți sunt cam săriți de pe fix… spuse pisica în timp ce tot apărea și dispărea încet, de la vârful cozii până la gură. În urma ei rămânea adesea doar rânjetul, după ce tot corpul dispărea ca printr-o magie.

– Mă duc spre Iepurele de Martie, că Pălărieri am mai văzut! se gândi Alice și porni spre stânga pâna ajunse la o casă mare unde Iepurele de Martie și Pălărierul luau ceaiul, înghesuiți la o masă. Între ei dormea buștean un Bursucel pe care cei doi îl foloseau drept pernă. Deși masa era mare, toți stăteau într-un singur colț.

– Nu mai e loc! Nu mai e loc și pentru tine!

– Ba e loc destul, răspunse Alice cam supărată, și se așeză într-un fotoliu mare, la un capăt al mesei, unde începu o discuție amețitoare despre timp, ceai și tot felul de alte ciudățenii.

Ce aiuriți, se gândi Alice, și porni mai departe până ajunse la un copac în care, dacă intrai printr-o ușă, ajungeai în grădina cea frumoasă. Trei grădinari, sub forma unor cărți de joc, se certau între ei, în timp ce vopseau trandafirii albi din grădină cu vopsea roșie.

– Îmi puteți spune de ce vopsiți trandafirii?

– Știți domnișoară, aici trebuia să fie o tufă de trandafiri roșii, dar din greșeală noi am plantat trandafiri albi. Dacă descoperă Regina, o să ne taie capul. Aoleu, Regina, vine Regina!

Atunci Alice văzu alaiul, printre care se afla și Iepurele Alb. Regele și Regina de cupă, împodobiți de sus până jos cu inimi, treceau mândri printre supuși.

– Asta cine e? întrebă regina când o zări pe Alice.

– Mă numesc Alice.

– Treceți toți la locurile voastre, să jucăm crichet!

– Dar cum să jucăm pe terenul acesta? se gândi Alice. E plin de găuri, iar îl loc de mingi sunt arici. Oooo, vai, și în loc de bastoane sunt păsări flamingo.Toți se ceartă, țipă și joacă fără nicio regulă. În plus, Regina are un singur fel de a rezolva problemele: îi amenință pe toți că le taie capul.

În clipa aceea, toate cărțile din pachet se năpustiră asupra ei și fetița scoase un țipăt. Dintr-o dată se trezi pe mal, cu capul în poala surorii ei care o striga:

– Trezește-te, Alice! Ce mult ai dormit!

– O, am avut un vis atât de ciudat!