Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată… un pui de brad. Ce frumoasă era pădurea în care crescuse, ce aer curat îl înconjura și ce mulți copii îl îndrăgeau vara, când se așezau la umbra lui pentru a mânca zmeură din coșulețe împletite chiar de ei.

– Vreau să cresc mai repede! Cred că e tare bine să fii brad mare, nu mai am răbdare. Dacă aș fi la fel de înalt precum ceilalți arbori mi-aș întinde ramurile și mi-aș înălța vârful sus-sus.

Și uite așa puiul de brad nu se mai bucura de păsărelele care îi cântau cu prietenie, de razele soarelui sau iepurii săltăreți pentru că era prea ocupat să își imagineze cum va fi când va crește mai mare.

– Oh, să crești și să ajungi adult este singura bucurie din această lume!

Timpul a trecut și brăduțul a devenit înalt și puternic.

Toamna veneau mereu tăietorii de lemne și tăiau câțiva dintre arborii cei mai mari, iar brăduțul nostru se întreba încotro se duceau, doborâți la pământ și apoi încărcați în căruțe mari și greoaie.

– Păsărelelor, voi, care călătoriți peste mări și țări, știți unde sunt duși copacii mari?

– Piu piu, știu eu! Am văzut că mulți sunt încărcați pe vapor și duși pe mare.

– Ba noi știm mai bine, au răspuns vrăbiuțele. Ne-am uitat pe fereastră în oraș. Îi așteaptă o splendoare și o glorie mai mari decât ți-ai putea imagina. Oamenii îi împodobesc cu luminițe și decorațiuni în centrul unor camere uriașe.

– Oare cum e marea? Cum sunt luminițele și decorațiunile? Când o să aflu și eu? Și… oare ce minunății se întâmplă după ce brazii sunt împodobiți atât de frumos? Oh, ce mult îmi doresc…

Și iată că a venit iarna.. În apropierea Crăciunului au fost tăiați mulți arbori tineri.

– Ce copac frumos! E tocmai bun! a auzit, într-un final brăduțul nostru. Gata, îi venise timpul, i se îndeplinea dorința.

Dar… Vai! Toporul s-a înfipt adânc în lemn și durerea lui a fost mare. Dintr-o dată bradul și-a dat seama că nu își va mai vedea prietenii alături de care crescuse. Dar era prea târziu să își ia la revedere, oamenii îl încărcaseră deja în căruță.

După un drum lung și nu chiar plăcut, înghesuit între alți copaci, bradul a ajuns la destinație.

– Este superb! Îl luam noi!

Și uite așa bradul a ajuns într-un salon frumos, lângă o sobă călduroasă, canapele îmbrăcate în mătase, cărți rare și jucării colorate. Mai mulți oameni au venit apoi și i-au împodobit crenguțele cu nuci aurite, lumânărele roșii, caramele și decorațiuni din hârtie colorată. Iar în vârf… în vârf…. Oaaaau! Un om mai înalt i-a așezat o stea mare și aurie.

– N-am văzut niciodată așa ceva. Totul e extraordinar! s-a gândit bradul. Noaptea asta va fi plină de strălucire! Oare ce se va întâmpla mai departe? Voi prinde rădăcini aici?

În cele din urmă, oamenii au aprins lumânările., dar pentru brad acest lucru a fost îngrozitor. Îi era atât de frică să nu ardă!

– Ce brad frumos! spuneau copiii, dansând în jurul lui, desfăcând fundițe, cadouri și răsfățându-se cu dulciuri.

Dintr-o dată nimănui nu îi mai păsa cu adevărat de brad, ci de toate bunătățile așezate pe ramurile lui.

– Vrem o poveste! strigară dintr-o data copiii către un omuleț prietenos.

În gălăgia greu de descris, toți au ascultat povestea lui Terron Coscorron zis și Hopa Mitică, în timp ce brăduțul se gândea la măreția care îl va aștepta din nou în ziua următoare.

– Mâine n-o să-mi mai fie frică! O să mă bucur pe deplin de toata splendoarea mea, decorațiuni și povești. Gata, acum știu ce se va întâmpla. Sunt pregătit!

Dar de dimineața nimic nu a mai fost la fel. Doi oameni au venit și l-au scos din salon, apoi l-au urcat într-un pod întunecos.

– Cred că trebuie să aștept primăvara aici, s-a gândit el după multe zile în care a stat singur în pod. Când va fi mai cald oamenii o să mă așeze din nou în pământ. Mi-e dor de zăpada din pădure și de prietenii mei.

– Chiț, chit, ce brad bătrân!

– Hei, nu sunt bătrân!

– De unde vii? Vorbește-ne despre locul cel mai frumos de pe pământ. Ai fost acolo? întrebară câțiva șoricei curioși și puțin cam răutăcioși.

Și bradul a început să le povestească despre tinerețea lui.

– Oh, câte ai vazut! Ce norocos ești!

– Eu? Da, la urma urmelor, au fost vremuri tare bune…
După multe zile de așteptare, într-un final, bradul s-a reîntâlnit cu oamenii. Veniseră să îl scoată afară, în curte.

– În sfârșit o să îmi întind iar ramurile în soare s-a gândit el, dar… ce să vezi. Toate erau uscate.

– Ha ha, uite ce a mai rămas din pomul ăsta bătrân și urât de la Crăciun! a spus unul dintre copiii pe care îi văzuse dansând în jurul lui în noaptea de Ajun.

– Doar steluța din vârf a rezistat, o vreau eu!

– Ba eu!

– Ba eu!

Arborele a privit splendoarea florilor și prospețimea grădinii în care fusese adus, apoi s-a privit pe el și s-a prăbușit la pământ. Ce bine ar fi fost să rămâna în pădurea lui!