Ca toate poveștile, și aceasta începe cu a fost odată… un împărat care, alături de soția sa, visau să aibă un copil care să le moștenească regatul. Nu trecea zi fără să-și spună unul altuia: O, ce pustiu ne e palatul şi ce fericiţi am fi de-am avea şi noi un copil!

 Spre uimirea tuturor, împărăteasa rămase însărcinată și născu o fetiță foarte frumoasă. Pentru că își dorea să sărbătoreasca vestea nașterii, împăratul organiză o petrecere mare la care invite și ursitoarele ca să le câştige bunăvoinţa. Deși în regat existau mai multe ursitoare, tatăl decise ca una dintre ele să nu fie invitată, și în toiul petrecerii, în timp ce fetiței i se uraseră cele mai frumoase lucruri, se auzi un zgomot puternic, iar ursitoarea care nu fusese invitată intră val vârtej în încăpere:

– Când fata va împlini cincisprezece ani, eu îi doresc să se-nţepe cu un fus şi să moară!

– O, nuuu…. se auzi murmurul celor din sală.

– Draga mea… nu vei muri, ci vei cădea într-un somn adânc timp de o sută de ani, spuse ultima ursitoare bună, care nu apucase încă să îi ureze nimic copilei.

 Disperat, împăratul ordonă să fie ars pe loc orice fus din regat, apoi uită de blestem.

 Și uite așa timpul trecu, iar fata crescu. Era prietenoasă, frumoasă la chip și la suflet, înțeleaptă și cuminte. Fix în ziua în care împlinea cincisprezece ani, de plictiseală, începu să exploreze fiecare cameră din castel până ce ajunse în turnul vechi. Mare îi fu uimirea când văzu în această încăpere o bătrână torcând.

– Bună ziua, cine ești și ce faci aici, în turn?

– Iaca, torc şi eu să-mi treacă timpul!

– Dar ce e acel obiect care se răsuceşte aşa de repede? întrebă fata, luând fusul în mână.

– Au! imediat cum îl atinse, se înţepă la deget şi blestemul ursitoarei rele se împlini.

 De îndată fata se cufundă într-un somn adânc și, odată cu ea, întreg palatul amorți blocat în timp: părinții fetei, bucătarul curții regale, caii din grajd, câinii, ba chiar și vântul își opriră parcă suflarea.

 În jurul palatului începură să crească mărăcini tot mai înalți an de an, iar locuitorii înțeleseră că ursitoarea cea rea și-a îndeplinit scopul. Mulți crai au încercat să pătrundă prin zidul de mărăcini, dar niciunul nu a reusit să se mai întoarcă de acolo.

 Dar iată că, după scurgerea celor o suta de ani, apăru pe acele meleaguri un fecior de împărat care află de la un bătrân de povestea Frumoasei adormite.

– Vreau să o salvez!

– Nu-ți risca viața! Alți tineri mai puternici decât tine au încercat să pună la pământ gardul de mărăcini și nu s-au mai întors.

– Nu îmi e teamă!

 Când feciorul se apropie de palat, mai-mai că nu-i veni să-şi creadă ochilor, căci mărăcinii se prefăcuseră pe dată în flori mari şi frumoase ce se dădeau la o parte din faţa lui, lăsându-l să treacă spre palatul unde animalele și oamenii dormeau adânc.

 În cele din urmă, ajunse în turn şi deschise uşa cămăruţei în care se afla Frumoasa Adormită.

– Ce frumoasă e! se gândi băiatul și o sărută.

 De îndată frumoasa clipi, deschise ochii şi-l privi cu drag.

-Unde mă aflu? Cine ești tu ? E adevărat sau visez?

Și băiatul îi povesti toată întâmplarea.

 Deodată, castelul își recăpătă strălucirea. Caii se ridicară și își scuturară coama, păsările își luară zborul, bucătarul puse oalele pe foc.

– Oooo, ce somn adânc! spuse împăratul dezmorțindu-se. Am visat ceva ciudat…
Și așa se termină povestea Frumoasei adormite – cu o nuntă mare și împărătească la care, cele mai fericite erau ursitoarele bune, cele care vegheaseră permanent somnul dragei lor copile.