Ca toate poveștile, și aceasta începe cu… a fost odată un băiețel pe care îl chema Hansel. El locuia într-o căsuță de la marginea unei păduri alături de tata, mama vitregă și surioara Gretel. Tatăl nu era nici inginer, nici doctor, nici bancher sau vreo alta meserie modernă, ci un simplu tăietor de lemne care abia reusea sa își intretină familia cu putinii bani pe care îi câștiga.

– Ce ne facem, că iar nu ne ajung banii de mâncare? întreba uneori și apoi ofta.

– Ştii ceva, bărbate, spuse într-o zi mama vitregă. Mâine dimineață ia copiii și du-i unde-i pădurea mai deasă. Fă un foc, dă-le ultima bucățică de pâine și lasă-i acolo, că noi nu mai putem să avem grijă de ei.

 Hansel, care auzise discuțiile dintre părinți, puse la cale un plan: în timpul nopții se ridică din pat, îşi puse hăinuţa și se strecură afară. Imediat zări o mulțime de pietricele albe care străluceau în lumina lunii și își umplu buzunarele cu ele. Apoi se-ntoarse în casă şi-i şopti lui Gretel, în somn:

– Fii liniştită, totul va fi bine, surioară.

 A doua zi, imediat cum răsări soarele, copiii porniră la joacă în pădure, ca în fiecare zi. Și pentru că tot avea buzunarele pline, Hansel lăsă în urma lor, pe cărare, câte o pietricică.

– Hai în poienița aceea care se vede în depărtare! Vreau să îmi fac o coroniță de flori.

– Gretel, nu mai am pietricele în buzunar și îmi e frică să nu ne pierdem. Aaa, dar pot să las pe potecă niște frimituri din bucata aceasta de pâine pe care ne-a dat-o tata dimi….

 Dar fetița era deja în poiană și, luându-se cu joaca, copiii se rătăciră. Curând se lăsă noaptea, iar ei nu mai reușiră să găsească drumul spre casă.

– Vaaai, începu Gretel să plângă. Cum o să ieşim din pădure?

– Ai răbdare, micuțo, că imediat răsare luna şi atunci o să găsim drumul înapoi, o să vezi. În lumina ei pietricelele o să sclipească și ne vor duce acasă. Iar până la pietricele ne vor ghida frimiturile, stai fără grijă. Dar ce să vezi? Păsările mâncaseră în urma lor toată pâinica!

– Offf, e imposibil să găsim drumul înapoi…

 Cip-cirip! Auziră ei la un moment dat. Era o pasăre mica și alba care cânta așa de frumos! După câteva clipe, ea își întinse aripile și zvârrrrrrrrrrrr zbură prin fața lor.

– Hai să mergem după ea!

 Și copiii porniră după pasărea până când ajunseră la o căsuță tare frumoasă și colorată.

– Oau, nu am mai văzut așa ceva! Pereții sunt din cozonac și turtă dulce, geamurile din zahăr, acoperișul din ciocolată.

– Hai să mâncăm! zise Hansel. Şi să ne fie de bine! Eu o să mănânc o bucată din acoperiş că tare foame îmi e!

– Cronţ, cronţ, cronţ, cine tot ronţăie a mea căscioară?! Cine, cine e afară?

 Dar copiii erau prea entuzismați de bunătăți și niciunul nu răspunse, așa că dintr-o dată la ușa apăru o femeie bătrână și cocoșată, deloc plăcută la vedere. Cum îi zări, femeia le spuse cu un glas mieros:

– Ei, copii, nu vă speriați, nu vă cert. Ia spuneți… cum de ați ajuns la mine? De fapt… hai să îmi povestiți în casă, la căldură. Intrați, nu vă fie frică!

 Înainte să își dea bine seama ce se întâmplă, copiii erau deja în casă, lângă o mulțime de bunătăți: clătite cu gem, lapte dulce, mere și plăcinte. Ba mai mult, bătrâna le oferi și două paturi tocmai bune pentru un somn liniștit în acea noapte.

 Dar băbuța nu era nici pe departe un om bun, ci era o vrăjitoare rea care își construise special casa din dulciuri pentru a-i atrage pe copii. Imediat cum micuții se apropiau, ea îi invita în casă și nu le mai dădea drumul. Se spune că pe unii îi punea să îi țină de urât și să îi spună povești, pe alții îi punea să facă mâncare și pe unii chiar îi mânca.

 Imediat cum se lumină de ziuă, cotoroanța, adică vrăjitoarea, îl prinse pe Hansel de o mână și îl împinse într-o cameră cu bare de fier. Îl încuiase atât de bine încât oricât de mult ar fi încercat să iasă, nu ar fi reușit. Apoi se întorse și o trezi pe Gretel:

– Trezește-te, fetiță somnoroasă, du-te și adu apă, apoi gătește ceva pentru mine și fratele tău. Și fii atentă să faci ceva bun de mâncare pentru că vreau să îl îngrăsăm pe Hansel. Acum e prea slab și vreau să îl mănânc imediat după ce se rotunjește.

 Degeaba începu să plângă Gretel și să spună că nu vrea ca vrăjitoarea să îi mănânce fratele, că, până la urmă, nu i te poți împotrivi unei vrăjitoare.

– Hansel, ia scoate un deget afară, printre barele astea, să vad dacă te-ai îngrășat suficient și pot să te mănânc, spunea baba în fiecare dimineață.

 Dar Hansel știa ce planuri are vrăjitoarea și îi întindea mereu printre gratii câte un oscior mic.

– Măăăi, dar nu te îngrași deloc! Ce mă fac eu cu tine?

 După mai bine de o lună de când îl tot îndopa, vrăjitoarea își pierdu răbdarea și spuse:

– Nu mai pot, azi te mănânc orice ar fi! Gretel, adu un ceaun și hai să îl rumenim bine pe fratele tău! Și să pregătești cuptorul, că vreau pâine coaptă și plăcinte!

 Dar Gretel își făcuse deja planul. Se prefăcu că nu știe cum să aprindă cuptorul și o rugă pe vrăjitoare să o ajute. Baba se apropie de cuptor, apoi își băgă tot capul în el ca să îi arate fetei cum se încing cărbunii și cum se amestecă jarul. Atât i-a trebuit lui Gretel că într-o secundă a împins baba în cuptorul încins și a închis ușa cât de bine a putut, apoi l-a eliberat pe Hansel.

– Am scăpat, am scăpat! Vrăjitoarea a pierit, s-a transformat în scrum!

– Hai să plecăm de aici!

 Dar ce să vezi? Casa era plină de monede de aur și bijuterii, așa că Hansel își umplu buzunarele, iar Gretel șorțulețul și porniră spre casă.

– Bine ați venit! spuse tatăl cu lacrimi în ochi când îi văzu în prag.

– Promitem să nu ne mai îndepărtăm de lângă voi!