Știai că și poveștile adevărate încep cu... a fost odată? Despre Mihai Eminescu se spune că a fost poetul fără pereche, un geniu al versului, jurnalist, prozator, iubitor de teatru, natură și folclor. Numele lui apare în manuale și în discursuri, dar dincolo de imaginea solemnă se ascunde un tânăr cu multe pasiuni.
Mihai Eminovici s-a născut într-o zi rece de iarnă, pe 15 ianuarie 1850. Era fiul lui Gheorghe și al Ralucăi, părinți care aveau unsprezece copii.
Mihai a crescut în mijlocul naturii. Îi plăcea să alerge prin păduri, se oprea lângă izvoare și asculta sunetul apei, fără să știe că, peste ani, aceste amintiri aveau să se transforme în versuri nemuritoare.
Când a trebuit să plece de acasă, drumul l-a dus la Cernăuți, unde a început cursurile Liceului German. Mihai iubea istoria și literatura, însă matematica îi dădea bătăi de cap. Fiind un mare iubitor de sport, alerga pe terenul de fotbal și înota excelent.
La numai 16 ani, Mihai a prins curaj și a trimis câteva dintre poeziile sale la revista Familia, condusă de Iosif Vulcan. Era un gest îndrăzneț pentru un adolescent. Vulcan a fost atât de impresionat, încât a decis să schimbe numele sub care semna autorul. Așa s-a născut Mihai Eminescu.
Nu a trecut mult timp și Mihai Eminescu a descoperit una nouă pasiune care avea să-l cucerească definitiv: teatrul. Lumea scenei, luminile, replicile și emoția spectacolelor îl fascinau. S-a apropiat de actorii dintr-o trupă de teatru, i-a urmărit, i-a ajutat și, curând, a ajuns să-i însoțească în turnee prin țară. Așa a început cariera lui ca sufleor și copist.
Îngrijorat de viitorul fiului său, Gheorghe Eminovici a hotărât că Mihai are nevoie de studii serioase și l-a trimis la Viena, să urmeze cursuri de filosofie. Orașul era plin de idei nou, biblioteci uriașe și cafenele în care se vorbea despre artă, politică și literatură. Eminescu s-a adaptat imediat. De fiecare dată când primea bani de acasă, nu stătea pe gânduri: alerga prin anticariate și își cumpăra cărți, multe cărți. Apoi lua cafea și se închidea în camera lui, unde putea sta zile întregi citind fără oprire.
În această perioadă viața i-a scos în cale și marea iubire: Veronica Micle. Era o femeie fermecătoare, delicată, pasionată de muzică și poezie. Totuși, iubirea lor nu a fost niciodată împlinită pe deplin. Când s-au cunoscut, Veronica era deja căsătorită cu profesorul Ștefan Micle.
În tot acest timp, acasă, în Iași, câțiva oameni pasionați de cultură și literatură puneau bazele unei societăți care avea să schimbe lumea scrisului românesc. Junimea își propunea să descopere și să susțină scriitorii români. La conducerea grupului se afla Titu Maiorescu, un critic sever, dar drept. Când a citit pentru prima dată poeziile lui Eminescu, a știut imediat că are în față un om special:
— Am găsit, în sfârșit, un poet!
Zilele erau obositoare: Mihai alerga după știri, scria articole, corecta texte. Nopțile, însă, erau ale poeziei. Scria până târziu, cu mintea plină de gânduri și cu inima grea. Lipsurile materiale erau apăsătoare, dorul de Veronica nu-i dădea pace, iar munca neîntreruptă îl secătuia de puteri. Încet, încet, sănătatea lui a început să se înrăătățească și a fost internat într-un sanatoriu la Viena.
În această perioadă a fost publicat singurul volum tipărit în timpul vieții sale, intitulat „Poesii”, o carte care avea să-l facă nemuritor.
În 1889, la doar 39 de ani, s-a stins din viață la București, fără ca cineva să poată spune cu certitudine ce i-a adus sfârșitul.
Lumea poeziei lui Mihai Eminescu este profundă și fascinantă. Cel mai cunoscut poem al său, Luceafărul a fost recunoscut de World Records Academy drept cel mai lung poem de dragoste din lume, cu 98 de strofe.
Eminescu nu a fost doar poet. A scris și proză. În plus, a fost un patriot și un jurnalist pasionat, autor a sute de articole despre istorie, cultură, educație, religie, economie și politică, în care și-a apărat cu fermitate ideile. Prin scrisul său, el rămâne cel mai important poet român.