Ești cadru didactic? Poți să folosești cardul Pluxee - Prima de carieră didactică pentru achiziționarea volumelor noastre. Alege!
0

Croitorașul cel viteaz

– Magiun! Magiun delicios de vânzare! Hai la magiun! Ei bine, ca toate poveștile, și povestea noastră începe cu… a fost odată un croitoraș care, în timp ce cosea o vestuță frumoasă, a auzit vocea unei vânzătoare de magiun. Apropo, știi ce e magiunul? E un fel de dulceață, ca o pastă dulce, pe care o poți pune în clătite. Acum că ai aflat, hai să ne întoarcem la poveste.

 – Mmmmm, magiun delicios, s-a gândit croitorașul. Tanti, hai până la mine în atelier să văd ce magiun de prune ai de vânzare.

Și uite-așa femeia urcă 3 etaje, cu toate coșurile grele pline cu magiun, până sus în atelierul de croitorie, cu gândul că o să vândă câteva kilograme bune de marfă.

 – Dă-mi să gust din toate! îi spuse băiatul în timp ce cântărea în mână fiecare borcan.

 – Da, nu-i rău, spuse într-un final. Vreau să cumpăr, dar puțin. Sau hai, dă-mi jumătate de kilogram, să îmi fac pofta.

Apoi scoase câteva felii de pâine din dulap și unse una cu magiun.

 – Nu mănânc până nu termin de cusut vesta, se gândi băiatul și își puse felia cu magiun în față ochilor, lângă ațe și ace de cusut.

Dar mirosul era așa dulce, încât croitorașul abia reușea să se concentreze la ce avea de făcut. Și ce să vezi? În jurul feliei se adunară o mulțime de muște care pofteau la dulcele gustos.

 – Fugiți de aici, muștelor, că nu v-am invitat la masă! Hai, zburați, spunea croitorașul din ce în ce mai supărat. Văzând că nu merge cu vorba bună, că de… muștele nu vorbesc limba oamenilor și nu înțeleg ce le spunem noi, croitorașul luă o băsmăluță și începu să lovească în dreapta și stânga, nimerind 7 zburătoare.

 – Măi, dar ce grozav și curajos sunt! își zise el. Merit toată admirația!

Și croitorașul nostru se apucă să își coasă un brâu, ca o curea, pe care scrise din cusături ȘAPTE DINTR-O LOVITURĂ.

Cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai mândru de el. Auzi și tu…. 7 dintr-o lovitură!

Și porni cu grabă spre lumea mare, ca să își încerce norocul, vorba aceea. Luă cu el două felii de pâine, un rotocol de brânză și o vrăbiuță ca să îi țină de urât. Și cum mergea el așa, ajunse pe vârful unui munte unde zări un Uriaș care privea liniștit în zare.

 – Bună ziua, prietene, spuse croitorașul fără frică. Mă întrebam… oare nu te plictisești să stai aici pe munte și să nu faci nimic? Ești prea mare și voinic pentru așa ceva! Hai cu mine să descoperim lumea!

– Să vin cu un coate-goale ca tine? Nu, mulțumesc.

– Ce-ai spus? Coate-goale? Păi tu nu știi cine sunt eu! spuse croitorașul și își deschise haine pentru a-i arăta uriașului brâul lui.

Degeaba citi uriașul mesajul cu 7 dintr-o lovitură, că nu îl crezu pe băiat și decise să îl pună la încercare.

 – Ia spune, croitorașule, dacă poți să strângi o piatră ca aceasta în mână până când picură apă din ea. Uite, așa cum fac eu acum!

 – Aaaa, e foarte simplu pentru mine, spuse băiatul, în timp ce scoase din buzunar bucata de brânză pe care și-o luase de acasă pentru drum, și o strânse așa tare încât din ea începu să curgă mult, mult zer. Acum ce mai ai de zis? Mă crezi?

Uriașului nu îi venea să creadă că o piticanie de om poate face așa ceva, așa că îl mai puse la o încercare:

 – Aruncă și tu ca mine o piatră atât de sus încât să ajungă până la nori, spuse Uriașul în timp ce arunca un pietroi suuuuus, sus, sus.

 – Da, n-am ce zice, răspunse croitorașul. Dar degeaba arunci o piatră dacă se întoarce înapoi. Eu o să arunc un pietroi atât de sus încât nu o să se mai întoarcă pe pământ.

Acestea fiind zise, băiatul scoase din buzunar vrăbiuța și îi dădu drumul spre nori zbrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr.

 – Ce să zic? Văd că te pricepi, spuse Uriașul. Dar vreau să te mai pun la un test. Mă ajuți să ducem în spate un ditamai copacul sau o să plângi ca un bebeluș?

 – Da sigur că reușesc! Ia tu în spate tulpina, că e mai ușoară, și lasă-mă pe mine să iau coroana, că e mai grea, are și crengi, și frunze….

Zis și făcut. Uriașul își puse pomul pe umăr, iar băiatul se prinse de o crenguță în așa fel încât Uriașul să nu îl vadă din cauza frunzelor dese.

Vai și ce îl mai treceau apele pe Uriaș, ca tare greu era copacul, iar croitorașul cânta și fluiera liniștit și relaxat!

 – Nu mai am cuvinte, spuse la un moment dat Uriașul. Recunosc… Ești… destul de curajos și puternic! Hai cu mine în peștera uriașilor ca să te prezint tuturor verilor și fraților mei. Poți să dormi cu noi, dacă vrei.

Și uite așa croitorașul nostru ajunse într-o peșteră mare, maaaare unde o mulțime de uriași se îndopau cu mâncare în jurul focului.

 – Poți să dormi aici, îi spuse Uriașul. Cred că ești foarte obosit.

Dar paturile uriașilor erau atât de mari încât băiatul se mulțumi să se ghemuiască într-un colțișor și să doarmă liniștit. Pe la miezul nopții, Uriașul păși tip-til și lovi cu toată puterea patul în care dormea croitorașul.

 – Gata, își spuse, de acum am terminat cu piticania!

Dar degeaba se bucură, că a doua zi croitorașul se trezi binedispus și gata de noi aventuri. Nici nu știa ce gând rău îi pusese Uriașul cu o seară în urmă!

Tare se mai înspăimântară toți uriașii când îl zăriră pe croitoraș viu și nevătămat, așa că o luară toți la fugă de frică să nu se supere băiatul pe ei și să îi facă pilaf, vorba aceea.

Are rost să vă spun ce bucurie a fost pe oamenii din acele ținuturi când au aflat că uriașii au plecat și nu le mai mănâncă animalele??

 – Tinere, ești așa de curajos încât împăratul vrea să te cunoască! Spuse un soldat care fusese trimis să îl aducă pe croitoraș la palat. Toată țara vorbește despre tine și curajul tău!

Zis și făcut. Croitorașul ajunse în fața împăratului și iată ce află: oastea avea nevoie de oameni curajoși ca el, mai ales că era capabil să lovească 7 inamici dintr-o lovitură. În plus, împăratul îi promise că îi dă jumătate din împărăție și pe fata lui drept soție dacă reușește să îl scape de un inorog care trăia de mult timp în pădurea de lângă palat și făcea o mulțime de stricăciuni.

 – Aaaaa, e ușor pentru mine, împărate. Lasă inorogul în seama mea! Spuse croitorașul și luă cu el o secure și o sfoară.

Cum îl zări pe băiat, inorogul nărăvaș se repezi asupra lui, gata-gata să îl împungă cu cornul. Dar omul fu mai isteț și se ascunse după un copac fix când animalul era gata să îl împungă. Și ce credeți că s-a întâmplat? Daaaaaa, inorogul s-a înfipt direct în truchiul copacului!

 – Eiiii, te-am păcălit, mititelule, spuse croitorașul, în timp ce îl lega cu sfoara. La împărat cu tine!

Greu i-a fost împăratului să își țină cuvântul și să îi dea fata și averea, chiar dacă în sinea lui se bucura că a scăpat de inorog, dar nu prea avea ce să facă… Mai-mai că ar fi vrut să îl mai pună și la alte încercări, dar asta e când își dai cuvântul. Trebuie să te ții de promisiune!

Și uite așa se termină povestea noastră… povestea croitorașului care a ajuns un rege bogat datorită istețimii lui și, de ce nu, datorită curajului de a porni în aventura vieții lui.

Rescriere după Frații Grimm,

Interpretare – Claudia Lungu

Liliacul nerecunoscător

Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată un liliac care zbura de colo până colo, în toate părțile, văitându-se de frig.

Auzindu-l, vulturul, de care se temeau şi ascultau toate păsările cerului, l-a întrebat:

– Ce-i cu tine, liliacule, de ce tremuri tot timpul?

– Mi-e frig, nu vezi ce golaş sunt? Toate păsările sunt împodobite cu pene, numai eu sunt așa! i-a răspuns liliacul supărat.

– Dar tu nu eşti pasăre… cu toate acestea, o să încerc să te ajut.

Așa că vulturul, mai-marele păsărilor, a chemat toate înaripatele și a reuşit să le convingă să-i ofere liliacului măcar câte o pană, ca să-l ferească de frig. Deodată, liliacul s-a pomenit cu stoluri de păsări, care mai de care mai dornice să-i ofere cu generozitate câte o pană, încât a ajuns mai frumos decât oricare dintre ele. Chiar și Pasărea-paradisului era geloasă pe frumusețea lui!

Spre uimirea tuturor, liliacul s-a repezit în zbor deasupra unei ape, să se oglindească și a rămas cu ochii ațintiți multă vreme asupra propriului său chip din apă. Îi plăcea ce vedea.

De a doua zi însă totul s-a schimbat.

Dacă până atunci era rușinos, din ziua în care păsările l-au împodobit cu pene, animăluțul a devenit înfumurat şi răutăcios. Se plimba mereu cu nasul pe sus și nu răspundea nici măcar la “Bună ziua”.

Aflând de această schimbare de comportament, vulturul a chemat din nou păsările la întâlnire, însă liliacul nu a vrut să se ducă. Supărate, înaripatele au decis să își penele înapoi. Aşa cum se grăbiseră să i le dăruiască, tot așa fiecare zburătoare se repezi să-şi ia pana înapoi.

Neputincios, liliacul a trebuit să înapoieze fiecare pană. De ruşine, când s-a văzut iarăşi dezgolit, și-a întins larg aripile şi a zburat departe, departe, ca să se ascundă şi până în ziua de astăzi nu mai apare decât noaptea.

Adaptare după o poveste australiană 

Interpretare  – Claudia Lungu

 

Insula șarpelui proroc

Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată… un marinar. În cele ce urmează îți vom spune cea mai veche poveste marinărească, așternută pe hârtie acum 4000 de ani, pe Țărmul Mării Roșii.

Așa cum îți spuneam, a fost odată un marinar foarte ghinionist pe care nenorocul îl pândise pretutindeni. După o călătorie lungă pe mare, clătinându-se încă pe valuri, el privi spre țărm cu melancolie și începu să le povestească celor câțiva oameni care mai rămăseseră cu el pe corabie așa:

– Acum mai bine de 4 luni mă aflam pe o corabie cum nu ați mai văzut de mare. Nu îmi era frică de nimic și puteam să prezic orice furtună și orice dezlănțuire a vântului chiar de la prima adiere. Călătoream alături de alți marinari către minele de aramă ale regelui din peninsula Sinai. Tocmai când ne aflam în largul mării, vânturile ne-au împins corabia departe, spre miazăzi, și asupra noastră s-a abătut o furtună cum nu mai văzusem până atunci. Un val imens ne-a spulberat corabia și toți prietenii mei au pierit. Eu singur m-am pomenit aruncat pe o scândură și marea m-a dus pe țărmul unei insule necunoscute.

Am stat 3 zile singur fără să știu ce să fac. Dormeam în scorbura copacilor și mâncam o mulțime de fructe și legume pe care le găseam pe insulă: smochine, struguri, pere dulci, pepeni sălbatici și chiar pește când reușeam să pescuiesc.

Într-o zi, în timp ce aprindeam focul cu ajutorul unui lemn uscat, am auzit un zgomot puternic ca și cum un val se lovise de stânci. Dar… ce să vezi… m-am pomenit în fața mea cu un șarpe lung de 30 de metri, cu barbă albă și solzi de aur. M-am aruncat pe burtă și mi-am imaginat că o să mă înghită imediat, dar mare mi-a fost mirarea când șarpele mi-a vorbit cu grai omenesc:

– Cine te-a adus aici, străine / Pe această insulă, la mine? Dacă simt cumva că ai mințit / Vei pieri în flăcări negreșit!

N-am putut să scot nicio vorbă de frică, așa că târâtoarea m-a înhățat și m-a dus în peștera ei cu prag argintiu, punându-mi aceeași întrebare.

– Cine te-a adus aici, străine?

Când am văzut că nu are de gând să mă mănânce, i-am povestit toată aventura prin care am trecut.

– O, nu te teme, omule! Dacă ai ajuns la mine în peșteră, voi avea grijă să te întorci înapoi acasă.

Apoi mi-a spus că voi sta 4 luni încheiate pe insulă, după care va veni o corabie egipteană și cu ea voi ajunge acasă pentru a-mi îmbrățișa din nou familia.

Și șarpele rămăsese fără cei 70 de frați, surori și veri. Într-o noapte, în timp ce el era plecat, pe insulă se prăbușise o stea în flăcări și toată familia lui arsese. Din fericire, din rămășițele stelei luase naștere o fată frumoasă care l-a îngrijit și l-a ajutat să treacă peste tristețe, așa cum făcea și el acum cu marinarul din poveste.

– Și am trăit așa multe săptămâni, înconjurați de toate bunătățile și mirodeniile de pe insulă, își continuă marinarul povestea. Nu îmi lipsea nimic. Peștera era plină de comori – saci cu mirodenii frumos mirositoare, grămezi de aur și argint.

În ziua când s-au împlinit 4 luni de când mă aflam pe insula șarpelui proroc, am ieșit de dimineață și m-am urcat în cel mai înalt pom și, exact cum îmi spusese șarpele, am văzut pe mare corabia cu care azi ne-am întors aici, la țărm. La plecare, sarpele mă aștepta cu daruri – tămâie, piper, un elefant, câțiva ogari și maimuțe la fel de mari ca oamenii. Da, așa cum ai auzit! Elefant, ogari și maimuțe.

După cum vedeți, dragi prieteni, un rău se poate termina uneori cu bine. Să învățați și voi din necazuri și să fiți mereu optimiști. Nu se știe niciodată când veți primi un ajutor neașteptat.

Poveste din vremea vechilor faraoni, adaptată după textul cu același nume

Penelul Fermecat

Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată … un băiețel sărac și orfan, pe nume Iang. Îi plăcea nespus de mult să deseneze și visa să ajungă pictor. Într-o zi, trecând prin fața unei școli, el văzu un profesor pictând, iar mișcările pensulei pe panză îl vrăjiră atât de mult încât spuse cu voce tare:

– Vreau și eu să învăț să pictez! Împrumută-mi și mie o pensulă!
Dar profesorul s-a uitat la cât de sărăcăcios arăta băiețelul și i-a raspuns:

– Un zdrențăros ca tine vrea să ajungă pictor? Du-te de aici, pictura nu e pentru tine!

– Dacă așa stau lucrurile, atunci am să le demonstrez tuturor oamenilor că un copil sărac și orfan ca mine poate să ajungă pictor! s-a gândit atunci Iang.
Din ziua aceea, s-a pus pe treabă și de fiecare dată când avea ocazia își imagina cum ar arăta obiectele din jurul său într-un tablou pictat chiar de el: desena cu ajutorul crenguțelor în țărână, pe scoarța copacilor și cu degetul ud pe pietricele tot felul de păsări și animale pe care le vedea. Deși nu avea bani să își cumpere pensule, băiatul nostru nu s-a dat bătut și, iată că, într-o noapte, în vis i-a apărut un bătrân cu barba albă, îmbrăcat în haine împodobite cu cele mai frumoase picturi. Moșneagul îi întinse un penel și îi zise:

– Îți dăruiesc această pensulă fermecată pe care o meriți datorită muncii tale.
Când s-a trezit, Iang și-a dat seama că are în palmă un penel de aur exact ca cel din vis.

Prima dată a desenat o pasăre… iar pasărea și-a desfăcut aripile și s-a înălțat spre cer.

Apoi a desenat un pește care a mișcat din coada și a sărit în râul din fața cămăruței unde locuia băiatul.

Și tot așa, Iang a început să deseneze toate lucrurile pe care și le doreau oamenii săraci din jurul său: unuia i-a desenat o căruță, altuia o lopată, o șa pentru cal și tot așa.

Auzind acestea, bogătașul acelui ținut l-a adus cu forța la el acasă pe Iang și i-a poruncit să deseneze tot ce îi cerea el. Dar băiatul nostru nu a vrut să picteze pentru el nici măcar un bob de orez.

– Închideți-l în grajd fără mâncare și lemne pentru foc! le-a poruncit bogătașul slugilor lui.
După 3 zile de ninsoare și frig, bogătașul s-a dus să vadă ce face Iang și l-a găsit ronțăind plăcinte langă un foc puternic și un pat confortabil.

– Aha, s-a folosit de penelul magic, își spuse bogătașul. Trebuie să îl ucidem, le spuse el slugilor.
Dar ce să vezi? Iang fugise de mult cățărându-se pe o scară până pe acoperiș, apoi pe un cal pictat tot de el. Văzând că nu scapă de omul cel rău, care îl urmărea, băiatul a desenat un arc și a trimis o săgeată drept spre bogătaș care s-a prăbușit la pământ.
După multe zile, Iang a ajuns într-un orășel unde oamenii nu auziseră de el și a început să picteze pentru a-și câștiga traiul. Desigur că putea să picteze bani care să se transforme în bani adevărați, dar el dorea să fie corect și să muncească așa cum fac toți ceilați oameni. Tot ce trebuia să facă astfel încat tablourile să nu prindă viață era să le lase neterminate: fără un ochi, fără o aripă sau fără un picior.
Până într-o zi când a desenat un cocor fără un ochi. Din neatenție, o pată de cerneală a căzut peste desen tocmai în locul ochiului și pasărea a înviat, luându-și zborul pe fereastră.
Vestea s-a răspândit repede pană la urechile împăratului din China, care l-a poftit la palat.
Dar nici de data aceasta pictorul nu a dorit să îi îndeplinească dorințele celui mai puternic, așa că atunci când a fost rugat să deseneze un dragon, el a pictat o broască râioasă, iar când i s-a cerut o pasăre Phoenix, el a pictat o găină jumulită.

– Încuiați-l în turn și aduceți-mi penelul! strigă împăratul supărat.
Și iată că împăratul a început să deseneze singur, dar fără talent, teancuri întregi de bani și cărămizi de aur care se transformau pe loc în pietre. Ba mai mult, a încercat să deseneze și un stâlp de aur care s-a transformat pe loc într-un șarpe gata-gata să-l înghită.
Speriat, împăratul l-a eliberat pe Iang și i-a spus:

– Sunt gata sa-ți ofer mâna fiicei mele. Dar până una-alta, vreau să îmi pictezi marea.
Deși nu era deloc încântat de fata împăratului, care i se părea foarte urată, pictorul a desenat câteva linii și în fața împăratului a apărut o mare cu apă limpede ca o oglindă.

– De ce nu sunt și pești în apă? Și… Vreau și o corabie să mă plimb.
Imediat Iang a pictat peștii și o corabie de toată frumusețea, iar împăratul s-a urcat la bord alături de fiica sa.

– Acum vreau vânt, să plutim mai repede, porunci împăratul.
Iang a desenat atunci o furtună cu nori negri, valuri înalte și fulgere.

– Prea mult vânt! Opreste-te! a strigat împăratul.

Dar Iang nu auzea nimic și continua să picteze valuri atât de mari încât corabia s-a scufundat.
Nimeni nu știe ce s-a întamplat cu Iang după moartea împăratului, dar se spune că până la adânci bătrâneți a trăit printre oameni săraci pictând pentru ei tot ceea ce le trebuia pentru a duce o viață liniștită.

Rescriere după povestea chineză Penelul fermecat

Turtiţa năzdrăvană

Ca toate poveștile și aceasta începe cu… au fost odată un moş care trăia alături de băbuța lui într-o căsuță sărăcăcioasă.

Într-o zi, moşul o rugă pe babă:

– Fă-mi și mie o turtiţă! Mi-e foame și mi-e așa poftă! Miamiii Miami….

– Din ce să o fac, măi, moșule? Nu prea avem cu ce…

Și băbuța intră în cămară, unde știa că mai are vreo doi pumni de făină… Zis și făcut.

Frământă aluatul cu apă și îl băgă în cuptorul încins. După puţin timp, scoase o turtiţă rumenă şi apetisantă pe care o puse pe fereastră să se răcească.

Moșul stătea nerăbdător la masă adulmecând mirosul plăcut și așteptând ca turtița să fie numai bună de mâncat. Taaare bine arăta! Dar când să o ia HAȚ de la fereastră, turtița începu să danseze și să cânte, să se rostogolească pe masa, pe dulap, să sară într-un picior și să râdă. Apoi HOP sări peste prag direct în curte, spre poartă și o zbughi departe de casă, înspre pădure.

Cum de se poate așa ceva? Ei bine, în povești se întâmplă o mulțime de lucruri neașteptate!

Sunt turtița răsfățată

Dintr-o ladă adunată

Din cămară măturată

În cuptor sunt rumenită

Pe fereastră sunt răcită

Pe moșneag l-am păcălit

Și de băbuță am fugit.

Și cum sărea ea de colo- colo și făcea gălăgie, un tufiș începu să se miște, iar din el sări un iepuraș:

– Turtiţă, turtiţă, vreau să te mănânc! spuse el pofticios.

– Nu mă mânca Urechi-Lungi, hai mai bine să-ţi cânt un cântecel frumos. O să-ţi placă foarte mult!

Sunt turtița răsfățată

Dintr-o ladă adunată

Din cămară măturată

În cuptor sunt rumenită

Pe fereastră sunt răcită

Pe moșneag l-am păcălit

Și de băbuță am fugit.

Iepuraș rămâi cu bine,

N-ai să pui lăbuța pe mine!

Şi se rostogoli mai departe, chiar sub nasul iepurelui, dispărând în iarbă și râzând cu poftă. Merse ce merse și după o vreme dădu nas în nas cu un lup fioros:

– Turtuţă, turtiţă, am să te mănânc.

– Nu mă mânca, lupule, stai să-ţi cânt un cântecel. Și turtița începu din nou să cânte:

Sunt turtița răsfățată

Dintr-o ladă adunată

Din cămară măturată

În cuptor sunt rumenită

Pe fereastră sunt răcită

Pe moșneag l-am păcălit

Și de băbuță am fugit.

Pe iepure l-am amăgit.

Nu mă prinzi nici tu pe mine,

Că nu mi-e frică de tine!

Şi până să o înhațe lupul, turtița HOP dispăru.

Dar pădurea era din ce în ce mai deasă și mai întunecoasă, iar turtița se rostogolea fără niciun pic de teamă la vale.

– Turtiţă, turtiţă, ia stai să te mănânc, spuse un urs maaare și înfometat.

– Urs grăsan, nu poți tu să mănânci o turtiță ca mine!

Și turtița începu iar să țopăie.

Moșul a rămas flămând

Iepurele căutând

Lupul tare supărat

Și tu cam înfometat.

 

Ei bine, turtița noastră reușise să păcălească toate animalele care îi ieșiseră în cale. Cu cât se rostogolea mai mult, cu atât devenea și mai curajoasă până când….. în fața ei apăru o vulpe vicleană, cum sunt vulpile în general.

– Oh, bună ziua, turtiţă! Ce frumoasă şi ce rumenită eşti. Dar încotro mergi tu așa voioasă?

Turtiţa se bucură ca s-a găsit cineva care s-o laude, se opri şi spuse:

– Mulțumesc, nu doar sunt frumoasă și rumenită, am și o voce minunată! Vrei să auzi cum cânt?

– Aș vrea să te ascult, dar știi… eu sunt cam bătrână și nu aud foarte bine. N-ai vrea să mi te urci pe bot ca să te aud mai bine? Uite, aici lângă mustăți. Hai, vino mai aproape!

– Ba cum să nu vreau? spuse turtița si începu să cânte cât o țineau puterile:

Sunt turtița răsfățată

Dintr-o ladă adunată

Din cămară măturată

În cuptor sunt rumenită

Pe fereastră sunt răcită

Pe moșneag l-am păcălit

Și de băbuță am fugit

Pe iepure l-am amăgit.

Şi în urmă am lăsat

Iepuraşul urechiat

Hap, când lupul a cascat gura

L-am lăsat, m-am dus de-a dura

Am fugit de Moş Martin

Şi de nimeni nu îmi pasă

Fug eu şi de vulpe, lasă.

– Îţi mulţumesc, turtiţă, spuse vulpea în timp ce dădea din coadă. Frumos mai cânți! Parcă te-aş mai asculta! Îmi mai cânți o data? Dar mă cam dor urechile, că tare am îmbătrânit! Știi ce? Hai mai bine sus pe limba mea și mai cântă-mi o dată, ca ești foarte talentată.

Naivă, turtiţa sări pe limba vulpii, iar vulpea nici nu așteptă să termine primul vers că, HAP, o înghiţi pe loc.

Interpretare LMG Turtiţa năzdrăvană – Claudia Lungu

Fetița cea înțeleaptă

Ca toate poveştile şi aceasta începe cu a fost odatã… o familie cu doi fraţi. Unul era sãrac, iar celãlalt bogat. Cel sãrac avea o iapã care trãgea la caruţa, iar cel bogat un armãsar. Intr-o searã, iapa celui sãrac a fãtat un mânz care şi-a fãcut culcuş sub cãruţa bogatului.

– Frate, a strigat cel bogat, vino sã vezi cum cãruţa mea a fãtat un mânz.

– Ha, ha, cum se poate ca o caruţã sa fete un mânz? Iapa mea l-a fãtat! A spus mezinul.

– Dacã l-ar fi fãtat iapa ta, atunci l-am fi gãsit sub ea, nu sub cãruţa mea.

S-au certat cât s-au certat şi, pânã la urmã, au ajuns la judecatã. Acolo judecãtorul le-a spus 4 ghicitori şi le-a dat timp de gandire 3 zile. Iatã cum sunau ghicitorile:

– Ce este cel mai iute şi mai puternic de pe lume? Ce este mai gras pe lume? Ce este mai moale? Si ce este cel mai drag?

Fratele cel bogat şi-a rugat nevasta sã îl ajute, iar ea i-a spus:

– Nu existã nimic mai rapid decat iapa. Daca îşi pune mintea, ajunge chiar şi un iepure din urmã.

– Dar la a doua ghicitoare care e raspunsul? A întrebãt barbatul

– Stii doar cã hrãnim un porc bãlţat. E asa de gras cã nici nu se mai poate ţine pe picioare, a rãspuns femeia.

– Si ce crezi cã este pe lume mai moale?

– E clar cã salteaua cu puf. Altceva mai moale nici nu iţi poti închipui, a rãspuns sigurã pe sine nevasta.

– Iar eu sunt convins cã cel mai drag de pe lume e nepoţelul meu, Ivanuska, s-a gândit fratele bogat.

In acest timp, fratele cel sãrac a început sã plângã gândindu-se cum sã iasã din încurcaturã. Când a deschis uşa casei sale micute, în prag l-a întâmpinat fetiţa lui de 7 ani care l-a întrebat de ce este atât de trist.

– Cum sã nu oftez şi sã nu fiu trist? Mi-a spus judecatorul 4 ghicitori şi n-am sã le ghicesc niciodatã rãspunsul.

– Spune-mi-le şi mie, tatã!

Zis şi fãcut. Dupã ce a aflat întrebarile, fetiţa a spus:

– Du-te, tãtuca, şi spune-i judecãtorului cã cel mai puternic şi mai iute de pe lume este vântul. Mai gras decat orice este Pãmântul, fiindcã hrãneşte şi creşte tot ce trãieşte pe el, iar cea mai moale este mâna pentru cã, pe orice s-ar culca omul, tot mâna şi-o pune sub cap. Iar mai drag decât somnul nu e nimic pe lume!

Dupã ce judecãtorul a ascultat rãspunsurile fraţilor, l-a intrebat pe cel sarac:

– Sigur le-ai ghicit tu sau te-a învaţat cineva?

– Acasã am o fatã de 7 ani, a rãspuns barbatul. Ea m-a învaţat.

– Dacã fata îţi este asa de înţeleaptã, du-i acest fir de mãtase şi spune-i cã panã dimineaţã sã-mi coasã un prosopel cu flori.

Omul a luat firul şi a pornit descurajat spre casã.

– Mare necaz e pe capul nostru. Trebuie ca pânã dimineaţã sã coşi un prosop din firul ãsta.

– Nu fi necajit, tatã, a rãspus fetiţa, rupand o nuia din mãtura. Du-te şi spune-i judecãtorului sã gãseasca un meşter care sã facã din nuiaua aceasta un rãzboi pe care sã îi ţes prosopelul.

Zis şi fãcut, dar dupã ce bãrbatul i-a transmis judecãtorului spusele fetei, acesta din urmã i-a dat 150 de ouã şi i-a spus:

– Du-i-le fetei tale şi spune-i cã pânã maine sã-mi scoata 150 de pui din ele.

– Vai, am scãpat de o belea si am dat de alta, i-a spus bãrbatul fetei lui. Insã ea a rãspuns din nou cu încredere:

– Nu te necaji, tatã. Spune-i judecãtorului cã pentru aceste ouã am nevoie de grãunţe fãcute in aceeaşi zi, asa cã trebuie sã are campul, sã-l semene si sã-l secere într-o singurã zi.

Auzind acestea, judecãtorul a spus:

– Dacã fata ta e atat de înţeleaptã, sã vinã maine dimineatã la mine nici pe jos, nici cãlare, nici goalã, nici îmbracatã, nici cu vreun dar, nici fãra el.

Ei, se gandi omul. Cu aşa o poruncã nici mãcar fata mea nu o sã o poatã scoate la capãt. E clar cã am încurcat-o!

– Nu te necãji, tatã. Dã o fugã la vanãtor sş cumpãrã-mi un iepure viu şi o prepeliţã.

A doua zi, fata s-a îmbrãcat cu un nãvod, a încãlecat pe iepure, a luat prepeliţa in manã şi a pornit spre judecãtor. Acesta a întampinat-o chiar la intrare.

– Iatã, un mic dar pentru tine – şi i-a dat prepeliţa. Dar cand sã o apuce, prepeliţa zbrrrrr, a şi zburat.

– Bravo, ai facut exact asa cum am spus, a zis judecatorul impresionat de fatã. Spune-mi: cu ce vã hrãniţi voi, cã stiu cã sunteţi foarte saraci.

– Tatãl meu prinde peste pe uscat, nu pune capcane în apã, iar eu car pestele în poalã si fac bors.

– Ha ha, peştele nu creşte pe uscat, a strigat atunci fratele cel bogat, care auzise toata discuţia. Pestele inoata in apã!

– Ha ha, atunci spune tu unde s-a mai vazut o cãruţã care sã fete un mânz? A rãspuns razand fata cea isteaţã.

Aşa cã judecãtorul a hotãrat sã îi înapoieze manzul bãrbatului sãrac, iar pe fata acestuia a luat-o la el, cã tare impresionat a fost de isteţimea ei.

Rescriere dupa un basm popular rusesc, Interpretare: Claudia Lungu

Prințesa Broscuță

Ca toate poveștile şi aceasta începe cu a fost odatã… un ţar care avea 3 fii. Într-o zi, ţarul le-a spus bãieţilor sãi:

– Copii, faceţi-vã câte un arc şi trageţi câte o sãgeatã în văzduh, apoi aşteptaţi fetele care se vor întoarce cu sãgeţile voastre şi luaţi-le de soţii. Iar dacã vreunul dintre voi nu o sã îşi primeascã sãgeata înapoi, acela va ramâne neînsurat.

Fiul cel mare a tras, iar sãgeata i-a fost adusã de fiica unui domnitor. Cel mijlociu a tras şi a primit sãgeata de la fata unui general. Iar cu sãgeata celui mai mic, pe nume Ivan, s-a întors o broascã.

– Cum sã mã însor cu o broascã? a spus printre lacrimi Ivan.

A plâns el cat a plâns, dar pânã la urmã nu a avut ce sã facã şi s-a însurat cu ea.

Dupã un timp, ţarul şi-a dorit sã vadã cât de pricepute sunt nurorile lui şi a poruncit sã se faca o întrecere de cusut.

Ivan s-a pus din nou pe plâns, uitându-se cum broasca lui sãrea şi orãcaia pe podea.

– Ce sã mã fac eu cu broscuţa aceasta? Toţi o sã radã de mine!

Dar ce sã vezi? Cand Ivan a adormit, broscuţa şi-a dat jos pielea şi s-a transformat într-o fatã superbã. Ea a cusut o cãmaşa, cu ajutorul slujitoarelor ei, a împãturit-o şi a lãsat-o lângã sotul sãu. Apoi s-a transformat din noua in broascã, de parcã nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ivan s-a trezit, s-a bucurat, a luat cãmaşa şi i-a dus-o tatãlui sãu.

– Aşa zic si eu cãmaşã! A spus ţarul. Sã te îmbraci cu ea numai la ocazii speciale!

– Cãmaşa ta e bunã de purtat numai ca sã te duci pânã la baie, i-a spus el apoi fiului mijlociu, care venise şi el cu cãmaşa cusutã de soţia sa.

– Iar a ta poate fi îmbracatã doar într-o camerã întunecoasã, i-a spus fratelui cel mare.

A doua zi, ţarul le-a cerut nurorilor sã îi coacã o pâine. Deşi la început nevestele primelor doi fraţi râdeau de broscutã, acum ele şi-au trimis slujitoarea sã vadã cum preparã broscuţa pâinea ei. Zis şi fãcut, numai cã broasca cea isteaţã şi-a dat seama cã e urmaritã şi, dupa ce a framântat aluatul, l-a pus în cuptor şi a aruncat peste el multa cenuşã. Vãzând acestea, slujitoarea le-a spus fetelor care e reţeta şi ele au facut exact la fel, trasformând pâinicile în nişte lipii arse şi urate.

Imediat cum slujitoarea a plecat, broscuţa s-a transformat iar într-o fatã frumoasã şi a copt o pâinica gustoasã care a fost exact pe placul ţarului.

Dupa aceea, ţarul s-a gândit sã organizeze un bal ca sã vadã ce norã danseazã cel mai frumos.

– Cum sã mã duc la bal cu broasca? Statea Ivan şi se gândea?

Atunci broscuţa i-a zis:

– Nu mai plânge, Ivan. Du-te la bal, cã vin şi eu peste o orã.

Si aşa a fãcut. Dupa ce şi-a dat jos pielea, broscuţa s-a transformat într-o fatã frumoasã, îmbrãcatã într-o rochie strãlucitoare. Cand a vãzut-o, Ivan a rãmas fãrã cuvinte. Era superbã şi atrãgea toate privirile.

Imediat cum s-au asezat la masã, printesa a început sã ascundã în mânecã oasele de la fripturã şi resturile de bãuturi din pahare. Vãzand ce face, nurorile celelalte au fãcut la fel.

Si iatã cã a venit vremea dansului, cand prinţesa cea frumoasã a ieşit alãturi de soţul ei pe ring. Si au dansat atât de frumos încât toţi invitaţii s-au minunat. Iar când fata mişca mâna dreapta, lânga ei se infãţişau paduri şi cascade, iar când mişca mâna stanga îşi luau zborul tot felul de pãsãri frumos colorate.

Au ieşit şi celelalte douã nurori la dans, dar, cum dãdeau ele din mâini, le zburau oasele din maneci, iar resturile de bãuturi îi stropeau pe invitaţi.

– Ajunge! Ajunge! A strigat ţarul.

Aproape de sfârşitul balului, Ivan a plecat mai repede spre casã unde a gãsit pielea de broascã. Fãrã sã stea pe ganduri, a aruncat-o in foc.

– Ei, Ivan, n-ai mai avut rãbdare. Aş fi fost a ta, dacã nu te grãbeai sã arunci pielea în foc. Acum sunt nevoitã sã plec. Dacã mã vrei înapoi, trebuie sã mã cauţi peste 9 mãri şi 9 ţãri. Panã atunci… rãmai cu bine!

Atât de dor i s-a fãcut lui Ivan de soţia sa, încât nu a mai stat pe ganduri şi a pornit în cãutarea ei. A mers mult timp, pânã când a ajuns într-o pãdure în mijlocul cãreia era o cãsuţã.

– Ptiu! De mult nu a mai mirosit în casa mea a carne de om! A spus bãtrana care locuia acolo. Unde mergi?

– Bunicuţo, am plecat în cãutarea soţiei mele. Stii pe unde ar putea fi?

– Ei, fiule, a trecut şi ea pe aici şi mi-a vorbit despre tine, dar nu am vãzut-o de mult timp. Mergi la sora mea mijlocie cã sigur ştie ea mai multe.

Si aşa a fãcut Ivan.

– Mult ţi-a mai luat sã ajungi aici, i-a spus sora cea mijlocie lui Ivan. Sã ştii cã fata e acum la sora mea cea mare şi e gata sã se cãsãtoreasca cu alt baiat. Du-te la ea, dar ai grijã – când te vei apropia se va preface într-un fus cu fir de aur pe el, iar sora mea va împleti acest fir. Cand va termina, va aşeza fusul în ladã şi o va încuia. Tu sã gaseşti cheia, sã descui lada şi sã rupi fusul in douã. Dupa ce vei face asta, fata o sa aparã în faţa ta.

Fix cum a zis bãtrana, aşa s-a întamplat. Ivan a gãsit fusul şi l-a rupt, iar înaintea lui a apãrut frumoasa lui soţie.

– Hai sã încãlecãm pe acest covor zburãtor, i-a spus fata.

Și într-o clipã covorul i-a dus cu viteza pãsãrilor în zbor tocmai la ei acasã unde au trãit fericiţi, spre bucuria tuturor celor care îi cunoşteau.

Rescriere dupã un basm rusesc, Interpretare: Claudia Lungu

Jack și Vrejul de Fasole

Ca toate poveștile, și aceasta începe cu… a fost odată un băiețel pe nume Jack. Am să vă spun povestea lui și a unor boabe de fasole fermecate care l-au ajutat să urce până la cer, dincolo de nori, în țara unui Uriaș lacom. Da, așa cum ați auzit: boabe fermecate! Stiu că v-ați aștepta ca, după ce pui în pământ un bob de fasole, să crească un vrej micuț care să facă alte boabe, dar în povești totul e posibil, nu-i așa?

Se zice că Jack și mama lui trăiau într-o casă micuță, la marginea unui oraș. Mama cosea cât era ziua de lungă, să facă rost de câțiva bani în plus pentru familie, iar Jack îngrijea văcuța pe care o aveau și grădina cu zarzavaturi din spatele casei.

Ei bine, după o iarnă lungă, Jack își dădu seama că nu mai au cu ce să își hrănească vaca, așa că îi spuse mamei cu tristețe:

  • Trebuie să vindem vaca, nu mai avem nici măcar un fir de iarbă pentru ea.
  • Offf, Jack… îmi pare rău… ai dreptate, trebuie să o duci la târg. Dar ai grijă să o vinzi cu un preț bun, îi răspunse mama.

Zis și făcut. Băiatul porni spre târg și, cum mergea cu văcuța la pas, în cale îi ieși un bătrânel slab, cu haine cam sărăcăcioase, care îl întrebă:

  • Unde duci vaca asta, băiete?

     –   O duc la târg să o vând, căci nu avem cu ce să o hrănim.

– Dacă îmi dai mie vaca, îţi ofer în schimb câteva boabe de fasole fermecate. Ai încredere în mine și vei scăpa de grija banilor de acum înainte.

După câteva momente de gândire, Jack acceptă şi se întoarse acasă cu boabele magice.

  • Ce ai facut, băiete? Cum să dai văcuța pe niște boabe de fasole? Spuse mama suparată și aruncă boabele pe fereastră. Sigur bătrânul acela te-a păcalit!

Ei bine, dis de dimineață, Jack deschise ochii și ce credeți că văzu? Spre mirarea lui, geamul de la camera sa era acoperit cu o plantă ciudată care se înălța până dincolo de nori. Nu-i venea să creadă ochilor! Se pare că, peste noapte, boabele de fasole se transformaseră într-un vrej atât de înalt încât nu îi puteai zări capătul, așa că Jack își luă inima în dinți și se cățără pe tulpină. Dupa ce urcă timp de vreo oră, în fața lui apăru un palat mare, întunecos, cu ziduri de piatră. Nu părea că e locuit de un om bun, cum era mama lui, dar Jack se gândi să încerce ușa de la intrare, că tare foame îi era și spera că va găsi ceva pe-acolo.

  • Cioc, cioc, e cineva acasă? Mă întreb dacă se poate să îmi dați ceva de mâncare pentru că nu am apucat să mănânc micul-dejun, spuse Jack. Am plecat în grabă de acasă…

În timp ce rostea cu voce tare aceste gânduri, din palat ieși o femeie.

  • Bună, micuțule. Ți-aș oferi cu plăcere ceva de mâncare, dar îmi este frică să nu te găsească Uriașul care trăiește în acest palat, că sigur te mănâncă.

Nici nu termină bine de rostit aceste cuvinte, că se auzi un Buuuuum! Deodată, totul se cutremură. Uriaşul cobora scările.

  • Fugi repede în cămara aceasta, spuse femeia, în timp ce îl împingea pe Jack în magazia cu mâncare.
  • Feee-fiii-foo-fuuum! Aici miroase a carne de om! Cine a îndrăznit să intre în casa mea? întrebă nervos Uriașul.
  • Nu a intrat nimeni, spuse femeia, așa miroase mâncarea pe care ți-am pregătit-o! Hai, așează-te la masă și nu mai căuta în toate colțurile camerei, că nu o să găsești nimic.

Așa că Uriașul se așeză la masă și începu să mănânce cu poftă câteva pulpe întregi de vacă, două gâște, un curcan și un porc întreg. Apoi goli un butoi cu vin și îi ceru femeii să îi aducă sacul cu bani ca să îi numere. Da, era un fel de obișnuință a lui să își numere banii și să se laude cu averea pe care o are.

Nici nu vă pot spune cât de multe monede de aur erau în acel sac! Ce să mai…

Uriașul era tare bogat!

Imediat după ce i-a numărat, Uriașul a adormit fericit, chiar în acel loc; era foarte obosit după cât de mult mancase. În acest timp, Jack ieși tiptil din ascunzătoare, luă câteva monede, o gâscă ce făcea ouă de aur și o harpă care știa să cânte singură, le puse într-un sac și alergă spre ieșire. Dar chiar în momentul în care trecu pragul, sacul se lovi de ușă și aceasta începu să scarțâie, iar uriașul se trezi.

  • Cine e hoțul care a îndrăznit să îmi fure banii? țipă el în timp ce alerga să găsească vinovatul.

Dar Jack se gândise deja la asta și îi legase șireturile de la pantofi, așa că reuși să ajungă înaintea Uriașului la vrejul de fasole și să alunece repede pe el, spre casă.

În timpul acesta, mama lui Jack îl căutase toată dimineața și era îngrijorată că nu știa unde dispăruse. Dintr-o dată, ea auzi că cineva o strigă de sus, dinspre cer, și îl zări pe Jack coborând de pe vrejul de fasole cu un sac mare și greu.

  • Repede, mamă, adu un topor! Trebuie să tăiem vrejul!

Zis și făcut. Mama alergă cu un topor și îl ajută pe Jack să taie planta, fix în momentul în care Uriașul cobora nervos în urma băiatului. Degeaba a încercat să se salveze, că a căzut de la ditamai înalțimea, direct în curtea căsuței lui Jack și a mamei lui, iar în locul în care a căzut s-a format o groapă uriașă.

  • Să nu mai pleci fără să mă anunți, spuse mama, în sfârșit liniștită că își putea îmbrătișa băiatul.

Așa cum vă puteți imagina, din acel moment mama și Jack nu au mai dus grija banilor. Ba mai mult, și-au ajutat și vecinii să ducă o viață mai bună.

Repovestire dupa textul cu același nume, de Joseph Jacobs, Interepretarea – Claudia Lungu

Prâslea și merele de aur

Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un împărat puternic și mare care avea o grădină frumoasă, cum nu se mai văzuse. În cel mai îndepărtat colț al grădinii se afla un măr care făcea mere de aur, dar împăratul nu reușise niciodată să guste un fruct copt pentru că un hoț fura merele din pom fix când se coceau.

Într-o zi, fiul cel mare al împăratului spuse:

 – Tată, lasă-mă pe mine să am grijă de măr în următoarele nopți. Vreau să prind hoțul și să îți aduc fructele pe care ți le dorești.

 – Dragul meu, atât de mulți oameni viteji au încercat și nu au reușit… dar te las să încerci pentru că vreau să văd pe masa mea măcar un măr de aur înainte să mor.

Fiul se puse la pândă o săptămână întreagă: noaptea pândea și ziua se odihnea. Dar într-o dimineață se întoarse la tatăl său și îi spuse cu tristețe că pe la miezul nopții adormise și dimineața merele nu mai erau în pom.

Ei bine, după un an veni și fiul mijlociu cu aceeași rugăminte, dar și el păți exact ca fratele său.

 – O să îl tai, spuse împăratul trist. Ce rost are să mai țin un pom de care nu pot să mă bucur?

 – Tată. Te rog, mai lasă-l un an să-mi încerc și eu norocul, spuse atunci cel mai mic dintre băieți.

 – Fugi de aici! îi răspunse împăratul. Nu ai șanse să reușești. …Dar nu am nimic de pierdut… o să îl mai las totuși un an, însă sunt sigur că te vei întoarce la fel de rușinat ca și frații tăi.

Și uite așa mai trecu un an, iar când merele erau aproape coapte, Prâslea își luă câteva cărți de citit, două țepușe, arcul și tolba cu săgeți. Apoi alese un loc în care să se ascundă, bătu țepușele în pământ și se așeză între ele, astfel încât, dacă adoarme și cade, să se lovească de ele și să se trezească.

Hmmmm, dar noaptea era atât de liniștită, iar somnul îi părea atât de dulce! Și fix când să adoarmă, băiatul se lovi în țepușe și rămase treaz până spre dimineață când auzi un fâșâit venind dinspre pomul cu mere de aur. Fșșșșșșșșșșșș, fșșșșșșșșșșș. Imediat luă arcul și trase o săgeată spre crengile pline cu mere coapte.

 – Ahhhhhhhhhhhh, se auzi dinspre pom. Apoi… liniște.

Cum se lumină puțin, culese câteva mere, le așeză pe o tăviță de aur și le duse la tatăl sau. Niciodată nu a fost împăratul mai fericit decât atunci când a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată!

 – Acum, zise Prâslea, vreau să plec în căutarea hoțului. O să merg pe urma firicelului de sânge din grădină.

 – Lasă-i și pe frații tăi să te însoțească, e posibil să ai nevoie de ajutor, spuse împăratul.

Zis și făcut. Și uite așa porniră cei trei frați pe urma hoțului de mere și merseră mult, mult, până lângă o prăpastie adâncă.

 – O să cobor pe frânghie, spuse Prâslea. Voi să fiți atenți când o să scutur frânghia și să mă trageți înapoi sus.

Pe tărâmul celălalt toate lucrurile erau schimbate: pământul cu irabă, florile, copacii, animalele. Băiatul porni cu un pic de teamă înainte și tot merse până când în fața lui zări mai multe palate din aramă.

 – Nu îmi vine să cred că văd un om! spuse o fată frumoasă, ieșind dintr-un palat în întâmpinarea lui Prâslea. Cum ai ajuns aici, băiat curajos? Aici e moșia a trei frați zmei, care ne-au răpit de la părinții noștri, pe mine și pe cele două surori ale mele, cu gândul că vom fi soțiile lor.

 – Spune-mi mai multe despre acești zmei și promit că vă ajut să ajungeți acasă cu bine.

 – Vai, ascunde-te, spuse atunci fata. În curând vine zmeul din acest palat și dacă te găsește aici e vai de pielea ta. Obișnuiește să arunce buzduganul de la mare distanță, direct în cui.

N-apucă să termine de vorbit, că se auzi buzduganul cum șuieră, lovește în ușă, în masă, apoi se așează în cui. Dar Prâslea luă buzduganul și îl aruncă înapoi cu putere.

 – Hmmmmmmm, aici miroase a carne de om de pe tărâmul celălalt, spuse zmeul uimit.

 – Da, am venit să prind hoții de mere, spuse atunci Prâslea.

 – Ei bine… Cum vrei să ne lupătăm, micuțule? În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne luptăm?

 – În luptă, că e mai dreaptă, răspunse Prâslea.

Și se luptară ore întregi, până când zmeul îl băgă pe Prâslea în pământ până la glezne; apoi Prâslea îl băgă în pământ pe zmeu până la genunchi și îl înfrânse odată pentru totdeauna.

Așa se întâmplă și cu zmeul mijlociu, iar când Prâslea ajunse la cel mai puternic zmeu, cel care avea palate de aur, totul părea cunoscut: buzduganul, masa, cuiul.

 – Cine a avut curaj să calce hotarele mele și să intre în casa mea?

 – Eu sunt, zise Prâslea.

 – Dacă ești tu, îi răspunse zmeul, am sa te înving în luptă.

Și se luptară, se luptară, zi de vară, până-n seară…

 – Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale și pune peste mine ca să capăt puteri, spuse zmeul în timp ce zări pe cer pasărea mare și neagră.

 – Corbule, corbule! îi zise și Prâslea, dacă vei pune peste mine seu, îți voi da să mănânci pe săturate.

Corbul, fără a mai întârzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste viteazul Prâslea, și băiatul prinse mai multă putere.

 – Frumușica mea, dă-mi puțină apă să mă răcoresc și-ți promit că ne căsătorim mâine, spuse zmeul către fata cea mică de împărat.

 – Frumușica mea, îi zise și Praslea, dă-mi mie apă, și-ți promit că te duc pe tărâmul nostru și acolo ne căsătorim.

Și uite așa. Cu ajutorul corbului și al fetei, Prâslea îl doborî și pe ultimul zmeu.

 – Mulțumim, băiat curajos, spuseră fetele în cor! Ne-ai salvat!

  • Înainte să urcăm pe tărâmul de sus, hai să transformăm palatele și bogățiile în mere, spuse fata cea mai mare.

Uitasem să vă spunem, dragi copii, că fiecare fată avea un bici fermecat cu care dacă lovea, toate bogățiile zmeilor se transformau în mere pe care le puteai băga în buzunar și le puteai lua cu tine unde mergeai.

 – Hai acum să mergem pe tărâmul celălalt, spuse Prâslea către fete. Am să vă leg de câte o frânghie, iar frații mei vă vor trage sus.

Și uite așa urcă fata cu mărul de aramă, apoi fata cu mărul de argint și, la final, mezina, care îi lăsase mărul ei lui Prâslea.

Dar cum frații cei mari erau geloși pe Prâslea, hotărâră ca pe el să nu îl mai tragă sus, ci să îl lase pe tărâmul zmeilor.

Tare trist a fost băiatul când și-a dat seama de planul fraților lui, mai ales că nu știa cum să iasă la suprafață. Și cum stătea el și se gândea, auzi un țipăt și zări un balaur care voia să mănânce niște pui de vultur. Atunci Prâslea scoase paloșul, se repezi la balaur și îl făcu bucățele.

Fericită și recunoscătoare, mama puilor îl luă în spate și zbură cu el suuus, spre tărâmul celălalt. Cu ajutorul mărului de aur, el se reîntâlni cu fata cea mică, care recunoscu imediat băiatul care o salvase din ghearele zmeului.

Toată împărăția s-a bucurat că fiul cel mic s-a întors sănătos, mai puțin frații cei mari care ar fi dat orice să îl dea dispărut pe Prâslea. Și uite așa povestea noastră se termină la petrecerea dată în cinstea căsătoriei dintre fata cea frumoasă și Prâslea cel voinic, care au urcat pe tronul împărăției și au domnit fericiți mulți, mulți ani.

→ Descarcă fișa de evaluare aici: Prâslea și merele de aur

Adaptarea după un text scris de Petre Ispirescu

Interpretarea Claudia Lungu

Un proiect susținut de Fundația Orange prin programul Lumea prin Culoare și Sunet

 

Sarea în bucate

Ca toate poveștile si aceasta începe cu… a fost odată un împărat care avea trei fete. Tare le mai iubea împăratul și le oferea tot ce avea el mai bun, încercând să le ocrotească și să le învețe câte în lună și în stele. Într-o zi acesta le-a chemat în sala tronului, acolo unde se țineau balurile împărățești și fetivitățile importante, și a întrebat-o pe cea mai mare dintre ele:

– Fata mea, cum mă iubeşti tu pe mine?

– Cum să te iubesc, tată? Ca mierea de albine! Nimic nu poate fi mai dulce pe lume!

Tare s-a bucurat împăratul să audă acest lucru!

– Dar tu cum mă iubeşti, fata mea? a întrebat-o pe cea mijlocie.

– Ca zahărul, tată.

Împăratul s-a bucurat când a auzit cât de mult îl iubesc fetele, apoi a întrebat-o și pe cea mica.

– Tu cum mă iubeşti, fata mea dragă?

– Ca sarea în bucate, tată! răspunse ea zâmbind cu dragoste.

La auzul vorbelor ei, surorile au început să râdă, iar împăratul s-a încruntat şi a zis:

– Așa răsplătești tu grija și dragostea tatălui tău? Am făcut tot ce a fost mai bun pentru voi. Să pleci de aici, cu sarea ta cu tot!

Tristă, fata cea mică îşi făcu bagajul şi porni din sat în sat, până ajunse la curtea unui alt împărat. Acolo, văzând-o cuminte, doamna care făcea curățenie a luat-o ca ajutor și i-a dat cheile mai multor camere în care tânăra sa facă curat. După ce a pus în ordine toate lucrușoarele din dulapuri și camere, ba chiar și din cămară, fata a început să citească din cărțile pe care le găsea în biblioteca palatului. Când era mica îi plăcea mult să citească și să asculte povești.

Aflând despre hărnicia și istețimea fetei, soția împăratului începu să o îndrăgească mult și să o ia cu ea peste tot unde mergea. Și cum se plimbau ele într-o zi prin grădina palatului povestind despre cărțile pe care le iubeau, au dat ochii cu fiul împărătesei. Era atât de frumos încât la Soare te puteai uita, dar la el ba. Venise să își anunțe mama că îl va însoți pe tatăl său în lupta care urma să înceapă, împotriva regelui vecin.

Zis și făcut. După o luptă de 3 zile și 3 nopți, băiatul se întorse grav rănit, iar regina, alături de fata cea frumoasă, îl îngrijiră zi și noapte. Așa cum vă puteți imagina, tinerii au început să se îndrăgească și, după ce s-a însănătoșit, băiatul i-a spus mamei:

 – Mamă, vreau să mă însor.

 – Ce veste bună! Să-ţi căutam o fată de împărat, atunci.

 – Nu, mamă, inima mea e la fata frumoasă care a avut grijă de mine. O iubesc, mamă, nu vreau să mă însor cu altcineva.

Deși știa că o fată oarecare nu se poate mărita cu un fiu de împărat, că așa erau regulile pe atunci, mama băiatului o îndrăgea pe fată și știa cât de cuminte, blândă și isteață este, așa că spuse Da!

 – Fiule, îmi doresc să fii fericit, așa că sunt de acord cu nunta voastră.

S-au trimis sute de invitații și s-au pregătit o mulțime de bunătăți pentru nunta cea mare. Desigur că a fost invitat și tatăl fetei, că doar era un împărat cunoscut în acele zone. Nimeni nu a bănuit nimic, iar fata a păstrat secret faptul că era fiică de împărat.

Și ce credeți voi că făcea mireasa în ziua nunții? Gătea cu mâna ei preparatele pe care voia să le mănânce tatăl său. După ce le-a terminat de copt, l-a rugat pe cel care trebuie să le ducă la masă să fie atent și să îi ofere tatălui său doar ce a gătit ea. Zis și făcut.

După ce se aşezară toţi la masă, împăratul luă o înghițitură din primul fel de mâncare, dar puse furculița jos. Mâncarea sa n-avea nici un gust! Hmmmm, ce ciudățenie! Luă apoi o bucățică de friptură din farfuria vecinului din stânga sa şi văzu că mâncarea lui e delicioasă. La fel și a vecinului din dreapta, așa că spuse:

– Bine, împărate vecin, m-ai chemat la nunta fiului tău ca să-ţi baţi joc de mine?

– Vai de mine, măria-ta! Cum se poate să-ţi treacă prin gând una ca aceasta?

– Mâncarea tuturor e bună, numai a mea nu se poate înghiți. E foarte…. Dulce!

În sală se făcu liniște, iar mireasa se ridică și spuse:

– Eu ți-am gătit mâncarea, tata. Fără sare, numai cu miere și cu zahăr. Am vrut să vezi că fără miere şi fără zahăr se poate trăi, dar nu și fără sare.

Rușinat, împăratul îi ceru iertare pentru că nu i-a prețuit înțelepciunea și dragostea. Apoi o luă în brațe și o invite pe ringul de dans pentru a valsa împreună.

Adaptare după basmul Sarea în bucate, Petre Ispirescu – Interpretare LMG – Claudia Lungu

Hansel și Gretel

Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un băiețel pe care îl chema Hansel. Locuia într-o căsă micuță, la marginea unei păduri, alături de părinții lui, tatăl și mama vitrega, și surioara Gretel. Tatăl nu era nici inginer, nici doctor, nici bancher sau vreo altă meserie modernă, ci un simplu tăietor de lemne care abia reușea să își întrețină familia cu puținii bani pe care îi câștiga.

-Ce ne facem, că iar nu ne ajung banii de mâncare? întreba uneori tatăl și apoi ofta cu gândul că nu le poate oferi copiilor tot ce își doresc.

– Ştii ceva, bărbate? spuse într-o zi mama vitregă. Mâine dimineață ia copiii, du-i unde-i pădurea mai deasă și lasă-i acolo, că noi nu avem cum să avem grijă de ei. Poate vor găsi pe cineva care să îi crească mai bine decât o facem noi.

– Nu, nu putem să îi lăsăm singuri în pădure… spuse tatăl întristat. O să ne descurcăm noi cumva. Hai acum să dormim, mâine va fi o zi mai bună.

A doua zi, imediat cum răsări soarele, cei doi frațiori porniră la joacă în pădure, așa cum făceau în fiecare zi. Le plăcea să alerge printre copaci și să se ascundă, să se urce în cele mai înalte vârfuri și să descopere unde e căsuța lor, să costruiască tot felul de mușuroaie pentru furnici și o mulțime de alte jocuri pe care le inventau pe loc. Hansel obișnuia să lase o mulțime de semne pe potecutele pe care treceau care să le aminteasca drumul înapoi spre casă. Pădurea era deasă și tatăl le spunea mereu că nu au voie să se îndepărteze prea mult, ca să nu se piardă. Hansel obișnuia să adune în buzunare pietricele able strălucitoare pe care le lăsa în urma lor, pe potecă, atunci când se îndepărtau mai mult de locurile cunoscute. Știa că imediat cum răsare Luna, pietrele strălucesc în lumina ei și se pot întoarce acasă.

– Hansel, hai să ne jucăm și în poienita aceea care se vede în depărtare! Vreau să îmi fac o coroniță de flori, spuse fetița la un moment dat.

– Gretel, nu mai am pietricele în buzunar și îmi e frică să nu ne pierdem.

– Nuuuu, eu vreau în poieniță! Spuse Gretel în timp ce fugea deja spre câmpul cu flori.

– Offff, bine, vin și eu…. Am o idee! O să las în loc de pietricele câteva firimituri din pâinica pe care ne-a dat-o tata de dimineață și o să fie ușor să găsim drumul înapoi, se gândi fratele mai mare.

Zis și făcut. Hansel lăsă firimituri și pietricele în urma lor și fugi la joacă până aproape de înserat. Dar planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg, știți vorba aceea… pentru că păsările din pădure au ciugulit tooooate, toate rămășițele de pâine pe care le aruncase Hansel pe drum, iar copiii se treziră singuri în mijlocul pădurii, fără nicio idee despre cum să se întoarcă acasă.

       – Vaaai, începu Gretel să plângă. Cum o să ieşim din pădure? E imposibil să găsim drumul înapoi spre casă!

Degeaba încercaseră frații să își amintească pe unde veniseră că, de data aceasta, se pierduseră de-adevăratelea. Și le era atât de foame!

Cip-cirip! auziră ei la un moment dat.

Era o pasăre mică și albă care cânta așa de frumos! După câteva clipe, ea își întinse aripile și zvârrrrrrrrrrrr zbură prin fața copiilor.

–           Hai să mergem după ea, spuse Gretel, oricum nu știm încotro să o luăm.

Și cum alergau ei după micuța pasăre albă, ce credeți că zăriră în fața ochilor? Ei bine… o căsuță frumoasă, colorată, chiar în mijlocul pădurii.

–           Mmmmmm… ce frumos miroase! spuse Gretel. Oaaaaa, căsuța aceasta e făcută din cozonac proaspăt și pâinică. Cum se poate așa ceva? Hansel, uite! Geamurile sunt din zahăr, iar acoperișul din bomboane rotunde maaari și colorate.

–           Mi-e foame și poftă, hai să mâncăm! spuse băiețelul. Eu aș mușca puțin din acoperiș, iar tu poți să guști din vata de zahăr care acoperă ușa. Mmmmmmmmmmmmmm….

Până să termine de vorbit Hansel, surioara lui deja se înălțase în vârful picioarelor și rupsese o bucățică dintr-un burlan făcut din acadele și turtă dulce.

–           Ronț, ronț, cine îmi ronțăie casa? se auzi dintr-o dată. Spune, cine ești? întrebă vocea de dincolo de ușă.

Dar copiii erau prea entuzismați de bunătăți și niciunul nu răspunse, așa că dintr-o dată ușa se deschise și în prag apăru o femeie bătrână și cocoșată, deloc plăcută la vedere. Cum îi zări, femeia le spuse cu un glas mieros:

–           Ei, copii, nu vă speriați, nu o să vă cert că îmi mâncați din căsuță. Ia spuneți… cum de ați ajuns la mine? De fapt… … hai să îmi povestiți în timp ce mâncați ceva bun, la masă. Intrați, nu vă fie frică!

Înainte să își dea bine seama ce se întâmplă, copiii erau deja în casă, lângă o mulțime de bunătăți: clătite cu gem, lapte dulce, mere și plăcinte. Cum să refuzi așa ceva, mai ales când ești obosit și înfometat după drum? Ba mai mult, bătrâna prietenoasă le oferi și două paturi cu așternuturi frumos mirositoare, tocmai bune pentru un somn liniștit în acea noapte.

Eiiii, dragi ascultători… Dar ce credeți voi? Băbuța nu era nici pe departe un om bun, ci era o vrăjitoare rea care își construise special casa din dulciuri pentru a-i atrage pe copii la ea. Imediat cum micuții se apropiau, ea îi invita în casă și nu le mai dădea drumul. Se spune că pe unii îi punea să îi țină de urât și să îi spună povești, pe alții îi punea să îi facă mâncare și pe unii chiar îi mânca. Aveți grijă, deci, să nu vă pierdeți, cum au făcut cei doi frați, și nici să nu intrați în casele unor oameni pe care nu îi cunoașteți!

       – Pe ăştia nu-i las să scape! se gândise vrăjitoarea când îi zărise pe cei doi frați la ușă.

Și chiar așa se întâmplă. Imediat cum se lumină de ziuă, cotoroanța, adică vrăjitoarea, îl prinse pe Hansel de o mânuță și îl împinse într-un fel de grajd cu bare de fier, ca o cușcă pe care o vedeți voi la grădina zoologică. Îl încuiase atât de bine încât oricât de mult ar fi încercat să iasă, nu ar fi reușit. Apoi se întorse și o trezi din somn pe Gretel spunându-i:

–           Trezește-te, fetiță somnoroasă, du-te și adu apă, apoi gătește ceva pentru mine și fratele tău. Și fii atentă să faci ceva bun de mâncare pentru că vreau să îl îngrăsăm pe Hansel. Acum e prea slab și vreau să îl mănânc imediat după ce se rotunjește.

Degeaba începu să plângă Gretel și să spună că nu vrea ca vrăjitoarea să îi mănânce fratele, că, până la urmă, nu i te poți împotrivi unei vrăjitoare, așa că fetița se puse pe gătit.

În fiecare dimineaţă, cotoroanța se strecura în grajd şi începea să strige:

       – Hansel, ia scoate un deget afară, printre barele astea, să vad dacă te-ai îngrășat suficient și pot să te mănânc.

Dar Hansel știa ce planuri are vrăjitoarea și îi întindea mereu printre gratii câte un oscior mic. Știți voi, copii, vrăjitoarele bătrâne nu prea văd bine. Ele se bazează mai mult pe miros și auz, așa că nici băbuța din povestea noastră nu își dădea seama dacă e un deget sau un os.

–           Măăăi, dar nu te îngrași deloc! Ce mă fac eu cu tine? se tot întreba femeia.

După mai bine de o lună de când îl tot îndopa pe Hansel, vrăjitoarea își pierdu răbdarea și spuse:

–           Nu mai pot, azi te mănânc orice ar fi! Cât să mai aștept? Gretel, adu aici un ceaun și hai să îl rumenim bine pe fratele tău! Și să pregătești și cuptorul, că vreau pâine coaptă și plăcinte!

Dar Gretel își făcuse deja planul. Se prefăcu că nu știe cum să aprindă cuptorul și o rugă pe vrăjitoare să o ajute.

       – Eşti foarte neîndemânatică, fetiță! spuse baba. Tu nu vezi ce deschizătură mare e aici, la gura cuptorului?? Uite, așa trebuie făcut!

Şi vrăjitoarea se apropie de cuptor, apoi își băgă tot capul în el ca să îi arate fetei cum se încing cărbunii și cum se amestecă jarul cu vătraiul.

Atât i-a trebuit fetitei, că într-o secundă a împins baba în cuptorul încins și a închis ușa cât de bine a putut. Degeaba țipa vrăjitoarea din cuptor și o implora pe fată să îi dea drumul, că Gretel nu avu milă de ea.

Fetița alergă apoi repede-repede la grajdul fratelui său și îl eliberă.

       – Am scăpat, Hansel, am scăpat! Vrăjitoarea a pierit, s-a transformat în scrum!

De atâta fericire, cei doi frați se luară în brate și începură să danseze și să țopăie ca niște iezi liberi pe câmpie.

–           Hai să luam ceva de mâncare din casă și să plecam de aici! Spuse Hansel.

Dar ce să vezi? Casa era plină de monede de aur și bijuterii, așa că Hansel își umplu buzunarele, iar Gretel șorțulețul și porniră spre casă, depaaaaaarte de pădurea înfricoșătoare.

După un drum lung, frații zăriră locuri cunoscute și într-un sfârșit, printre pomii înalți, își văzură casa părintească. Nu vă imaginați cât de repede au luat-o la fugă spre căsuța lor, mama și tata.

Imediat cum au trecut pragul casei, cei doi au sărit în brațele părinților care îmbătrâniseră într-o lună cât alții în ani – de dorul copiilor.

Gretel îşi goli şorţuleţul, iar Hansel buzunarele şi toată sufrageria se umplu de bani, nestemate și diamante.

–           Oaaau, de azi înainte o să avem ce să mâncăm și nu vom mai avea griji, spuse tatăl cu lacrimi în ochi.

–           Promitem să nu ne mai îndepărtăm de lângă voi! spuse Gretel, în timp ce își strângea mult, mult în brațe părinții și fratele.

Ei bine, dragi copii, poveștile au adesea final fericit, dar important e ca voi să învățați ceva din ele. Părinții vor ca voi să fiți fericiți și sănătoși, așa că țineți cont de sfaturile lor și nu uitați să îi îmbrățișați din când în când. Sigur îi veți face fericiți!

Interpretare LMG Hansel și Gretel – Claudia Lungu

Alice în Țara Minunilor

Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un Iepure Alb taaare grăbit. De fiecare dată când Alice, fetița despre care îți vom povesti în continuare, se întâlnea cu el, îl auzea cum se plânge că a întârziat. Unde trebuia să ajungă? Ascultă povestea și vei afla.

Ei bine, aventura noastră începe într-o zi în care micuța Alice stătea pe malul unui râu, lângă sora sa, și se întreba cum de poate să citească o carte fără nicio poză și fără dialog, când deodată zări un Iepure Alb care alerga pe lângă ea, uitându-se cu îngrijorare la un ceas din buzunarul vestei.

– Vai, vai, o să întârzii! Ah, lăbuțele mele! Ah, blana și mustățile mele!

 – Ce o mai fi și ciudățenia asta? Un iepure cu ceas, vestă și buzunare? se gândi Alice și o luă la fugă după el până la o vizuină destul de măricică, ascunsă printre tufișuri.

– Oare cât de adâncă e vizuina aceasta? se întrebă ea în timp ce aluneca tot mai jos, printr-un fel de tunel. Cred că în curând ajung în centrul pământului, așa de mult pare că am coborât! Ah… și Dina ce o să facă diseară fără mine, dacă nu ajung la timp acasă? spuse Alice cu gândul la pisica ei. Sper să nu uite mama și tata să îi pună lapte în farfuriuță la ora mesei!

Și cum se gândea ea la pisică, se trezi în mijlocul unei săli lungi cu multe, multe uși.

– Iată o cheie aurie! observă Alice pe o măsuță din mijlocul sălii.

– Sigur cu ea pot descuia una dintre ușile de aici! mai spuse în timp ce încerca să deschida ușa la care părea că se potrivește cheia.

Alice avusese dreptate, cheia era potrivită, dar era imposibil ca un om să intre pe ușă pentru că era atât de mică încât abia dacă putea un șoricel să se strecoare pe acolo. Vai, și ce grădină minunată se vedea dincolo de ușiță!

BEA-MĂ! Descoperi fetița că scrie pe o sticlă mică, așezată pe masa unde fusese și cheia.

– Hmmm… dacă pe sticluță nu scrie Otravă, atunci vreau să gust, se gândi Alice. Și cum nu scria nimic, fetița se decise să bea. Era așa de bun! Ca un amestec delicios de plăcintă cu vișine, cremă de ananas, friptură de curcan și pâine prăjită cu unt.

– Ooo, ce ciudat mă simt dintr-o dată! strigă fetița în timp ce se făcea mică-mică, tot mai mică.

– Acum am înălțimea perfectă pentru a intra pe ușă, spre grădină, își spuse.

Dai vai! Uitase cheița pe masă și acum nu mai avea cum să ajungă la ea. Nu trecu mult și privirea îi căzu pe o cutiuță care se afla sub masă. În ea găsi o prăjitură pe care scria Mănâncă-mă, așa ca Alice mușcă o bucățică.

– Ce se mai întâmplă acum? E așa de ciudat!

De data aceasta săraca fată se lungi așa de tare încât se lovi cu capul de tavan.

– Ce mă fac? spuse biata Alice și începu să plângă minute în șir până când în jurul ei se făcu o ditamai balta de lacrimi, atât de adâncă încât o mulțime de păsări și tot felul de alte animale care treceau pe acolo, cădeau în ea și erau gata-gata să se înece.

– Vai, vai, Regina! O să se supere foarte tare dacă întârzii, se auzi dintr-o dată.

Da, cum vă închipuiți, era Iepurele Alb, îmbărcat foarte elegant, care, din cauza grabei, scăpă din mână un evantai și o pereche de mănuși.

– Stai, domnule Iepure, așteaptă! Încercă să spună Alice, în timp ce ridica de jos evantaiul și mănușile. Ce lucruri ciudate se petrec azi! Și când te gândești că ieri totul era normal!

Și cum stătea și se minuna, făcându-și vânt cu evantaiul, fetița începu să scadă în înălțime. Desigur că evantaiul era de vină, dar partea bună era că Alice ajunsese acum la înalțimea potrivită pentru a intra prin ușa care ducea spre grădină.

– Hei, Mary Ann, intră repede în casă și adu-mi o pereche de mănuși și un evantai!

Era Iepurele Alb, care se întorsese îngrijorat după ce pierduse și o confundase pe Alice cu doamna care obișnuia să îi facă ordine în vizuină.

– Ah, o să mă execute! auzi în urma ei Alice, în timp ce alerga spre casa iepurelui să îi aducă evantaiul și mănușile.

– Ce bizar, acum fac și comisioane pentru un iepure care mă confundă cu altcineva! se gândi Alice.

Și cum alerga ea în jurul vizuinei, se trezi în fața unei ciuperci mari pe care stătea o omidă albastră, cu brațele încrucișate, și fuma dintr-o pipă lungă.

– Dar dumneata cine mai ești? întrebă omida somnoroasă, fără să o bage prea mult în seama pe Alice.

– Domnule Omidă, nu prea mai știu cine sunt acum. M-am schimbat de multe ori în ultimul timp, deci nu pot spune decât că mi s-au întâmplat tot felul de ciudățenii. Ba mă fac mică, ba mă fac mare și nu prea îmi amintesc lucruri de care ieri eram sigură. De exemplu, am uitat o poezie pe care o știam foarte bine.

După un minut, două, domnul Omidă căscă și coborî de pe ciupercă, spunând nepăsător:

– Dacă mănanci dintr-o parte a ciupercii crești mare, iar din cealaltă te faci mică.

Of, greu i-a fost fetiței să se lămurească din ce parte să mănânce dar, după mai multe peripeții, a reușit să ajungă iar la înălțimea ei obișnuită.

 – Fooarte curios ce se întamplă. Niciodată nu știu ce o să devin și cât o sa cresc de la un minut la altul, se gândea Alice în timp ce înainta printr-o poieniță. Dar ce să vezi? În fața ei apăru o căsuță, iar la ușă bătea tocmai atunci un lacheu care semăna mult cu un pește. Știi ce e acea un lacheu? E un fel de valet, sau un servitor.

Ei bine, Lacheul-Pește fu primit la ușă de un lacheu cu față de broască. Îi aduse Ducesei care stătea acolo o invitație la crichet din partea Reginei. Curioasă, Alice înaintă spre casă și acolo o descoperi pe Ducesă legănând un copil cam… ciudat, care grohăia ca un purcel și strănuta hapciu-hapciu încontinuu din cauza prafului de piper care plutea în aer. Se pare că bucătăreasa gătea chiar atunci o supă cu prea mult piper. Lângă ele torcea o pisică cu gura până la urechi.

– Bună ziua, spuse Alice. Îmi puteți spune de ce pisica dumneavoastră rânjește așa?

– Fiindcă-i o pisică din Cheshire, zise Ducesa, destul de supărată.

– Nu știam că pisicile din Cheshire rânjesc așa… se gândi Alice, în timp ce privea pisica cu gheare foooarte lungi și o mulțime de dinți.

– Pisicuță de Cheshire, începu fata cu puțină teamă… îmi poți spune în ce direcție să o iau ca să plec de aici?

– Păi… asta depinde de locul unde vrei să ajugi. Dacă o iei spre dreapta, ajungi la casa Pălărierului, iar dacă mergi spre stânga, ajungi la Iepurele de Martie. Dar toți sunt cam săriți de pe fix… De fapt.. toți suntem cam nebuni pe aici. Spuse pisica în timp ce tot apărea și dispărea încet, de la vârful cozii până la gură. În urma ei rămânea adesea doar rânjetul, după ce tot corpul dispărea ca printr-o magie.

– Ma duc spre Iepurele de Martie, că Pălărieri am mai vazut! se gândi Alice și porni spre stânga pâna ajunse la o casă mare unde Iepurele de Martie și Pălărierul luau ceaiul, înghesuiți la o masă. Între ei dormea buștean un Bursucel pe care cei doi îl foloseau drept pernă. Deși masa era maaare, toți stăteau într-un singur colț.

 – Nu mai e loc! Nu mai e loc și pentru tine!

– Ba e loc destul, răspunse Alice cam supărată, și se aseză într-un fotoliu mare, la un capăt al mesei.

– A câta zi din lună e azi? întrebă Pălărierul

– A patra, răspunse Alice, după ce se gândi puțin.

 – Of, cu două zile în urmă! Ți-am spus să nu ungi roțile cu unt, spuse Pălărierul, uitându-se furios spre Iepure.

– Era un unt foarte gustos!

 – Da, dar odată cu untul au intrat și câteva firimituri de pâine.

Iepurele se uită la ceas și apoi îl înmuie în ceașca lui cu ceai.

– Ce ciudățenie amuzantă! se gândi Alice. Un ceas care arată ziua și nu arată ora. Și ce ciudat că l-a înmuiat în ceai!

– Nu prea înțeleg ce se întâmplă aici, spuse Alice cu voce tare.

– Păi sigur că nu, ce știi tu despre Timp? Îl cunoști? spuse Pălărierul. Dacă vrei să știi, eu îl cunosc, dar s-a cam supărat pe mine și acum ceasurile noastre arată mereu ora 6.

– Aaaa, acum înteleg! spuse Alice. Ăsta e motivul pentru care sunt atât de multe cești și farfurioare pe masă. E mereu ora ceaiului.

– Dacă ești așa deșteaptă, întrerupse Iepurele discuția, ia spune o poveste.

– Nu cred că știu vreuna, spuse Alice luată prin surprindere.

 – Atunci nu mai vorbi! Hai să îl trezim pe Bursucel și o să ne spună el, strigă Pălărierul.

– Uhhh… ce lipsă de respect, se gândi Alice și se ridică de la masă. Mai bine plec decât să iau ceaiul cu acești aiuriți.

După doar câteva minute de mers pe jos, Alice descoperi un copac cu o ușă care ducea în interiorul lui. Nimic nu i se mai părea imposibil, așa că intră în copac și ajunse tocmai în grădina cea frumoasă, lângă o tufă de trandafiri albi. Trei grădinari, sub forma unor cărți de joc, se certau între ei, în timp ce vopseau trandafirii albi cu vopsea roșie.

 – Îmi puteți spune de ce vopsiți trandafirii? întrebă Alice nedumerită.

– Știți domnișoară, aici trebuia să fie o tufă de trandafiri roșii, dar din greșeală noi am plantat trandafiri albi. Dacă descoperă Regina, o să ne taie capul. Așa că îi vopsim acum, înainte să vină și să îi vadă.

 – Aoleu, Regina, vine Regina! strigă atunci grădinarul care arăta ca o carte de joc cu cifra 5 pe ea.

Atunci Alice văzu alaiul, printre care se afla și Iepurele Alb. Regele și Regina de cupă, împodobiți de sus până jos cu inimi, treceau mândri printre supuși.

 – Asta cine e? întrebă Regina când o zări pe Alice.

 – Mă numesc Alice, spuse fetița cu respect.

 – Și ăștia cine sunt? întrebă uitându-se la cei trei grădinari care stăteau speriați cu fața spre pământ.

 – De unde să știu eu? răspunse Alice.

 – M-ați amețit, tăiați-le capul tuturor! spuse, uitându-se spre Alice și spre grădinari.

 – Prostii! zise Alice cu hotărâre.

– Treceți toți la locurile voastre, să jucăm crichet! ordonă regina nervoasă.

Crichetul e un joc între 2 echipe, în care trebuie să introduci mingea în poarta adversarului folosindu-te nu de picior, ca la fotbal, ci de niște bastoane speciale.

 – Dar cum să jucăm pe terenul acesta? se gândi Alice. E plin de găuri, iar îl loc de mingi sunt arici. Oooo, vai, și în loc de bastoane sunt păsări flamingo.

Deși Alice încercă să mânuiască pasărea-flamingo, totul era în zadar. Săraca înaripată se tot răsucea, iar aricii nu stăteau ghemuiți, ci se tot mișcau din loc.

 – E foarte greu jocul ăsta și nu îl înțeleg. Cum să fac să plec rapid fără să mă vadă nimeni?

Și cum se uita ea în jur, deodată zări o față cunoscută cu un zâmbet maaare.

– Asta e pisica de Cheshire! Ce bine că am și eu cu cine să vorbesc!

– Cum te descurci? o întrebă pisica.

– Uhh, greu! Am impresia că nu se joacă deloc crichet. Toți se ceartă, țipă și joacă fără nicio regulă. În plus, Regina are un singur fel de a rezolva problemele: îi amenință pe toți că le taie capul.

Dar… dacă stau să mă gândesc mai bine… cui îi pasă? Nu sunt altceva decât un pachet de cărți de joc.

În clipa aceea, toate cărțile din pachet se năpustiră asupra ei și fetița scoase un țipăt, dând din mâini, ca să le alunge.

Dar ce să vezi? Alice se trezi dintr-o dată întinsă pe mal, cu capul în poala surorii ei care o striga:

– Trezeste-te, Alice! Ce mult ai dormit!

– O, am avut un vis atât de ciudat!

Rescriere dupa traducerea textului Alice în Țara Minunilor, de Lewis Carrol, Interpretare – Claudia Lungu  

Povestea pescarului

https://youtu.be/OHtAlPpXtP0

Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată… un pescar pe nume Martin care trăia, alături de soția sa, pe malul unui lac, într-o casă sărăcăcioasă.

Martin iubea lacul, mai ales că în zilele senine apa strălucea ca solzii argintii de pește, iar când era înnorat, lacul părea că ascunde ceva misterios. Deși Martin mergea în fiecare zi cu barca la pescuit, nu reușea să prindă mare lucru și adesea se întorcea cu năvodul gol-goluț.

 – Se spune din bătrâni că e bine să atârni de năvod un os din aripa unei găini negre, dacă vrei să prinzi mult pește, îi spuse într-o zi soția lui Martin.

 – Offf, nu știu ce soluție să mai caut, a răspuns pescarul, cu gândul că are o singură găină neagră în coteț și îi e oricum milă de ea. Dar nu avea ce să facă, așa că porni să caute găina.

 – Stăpâne, stai! Lasă-mă să trăiesc și îți voi spune un secret, zise pasărea cu voce omenească.

Uimit, Martin se opri să o asculte.

 – Vezi copacul acela acoperit cu vâsc de pe malul celălalt? Sub vâsc, într-o scorbură, se află o comoară. Traversează lacul cu barca și așteaptă asfințitul. Crede-mă, nu o să îți pară rău.

Zis și făcut. Uimit de cele aflate, Martin se urcă în barcă și porni spre celălalt mal, așteptând apusul soarelui.

Când ultimele raze se ascunseră printre valuri, pescarul se apropie de trunchiul bătrân al copacului și deodată observă printre frunzele de vâsc ceva strălucitor. Incredibil! Scorbura ascunsă era plină cu bani de aur.

 – Poți să iei numai o monedă, auzi dintr-o dată. Când o să ai nevoie, te poți întoarce să mai iei, dar numai câte un ban. Nu uita.

Pescarul se uită în jur. Lângă mal se afla o fată frumoasă, cu o coroniță de liliac alb pe cap. Trebuie să fie zâna apelor, se gândi el, surprins de toate întâmplările prin care trecuse.

Martin luă repede un bănuț și comoara dispăru, ca și cum n-ar fi existat vreodată. Știa că de acum nu va mai fi sărac.

După mai mulți ani de când Martin se tot ducea să ia câte o monedă la nevoie, pescarul nostru avea tot ce își dorea. Ba mai mult, începuse să nu mai pescuiască, dormea până târziu și se baza mereu că va putea lua câte un ban din scorbură.

Cu toate acestea, nu trecea zi fără să se gândească:

 – Ce ar fi dacă aș lua toată comoara deodată? Aș fi foarte bogat…

După multe gânduri, se urcă în barcă și porni spre celălalt mal. Când soarele coborî de pe cer, Martin stătea lângă comoară, uimit de strălucirea banilor. Fără să ezite, luă toate monedele și le băgă în geantă.

 – Trooosc!

Deodată, copacul se clătină și se scufundă în valuri, în timp ce Martin căzu la pământ.

Unde era pomul? Nici urmă de el! Dar banii din geantă? Nici ei nu erau de găsit. Totul dispăruse.

În timp ce valurile legănau câteva flori de liliac alb, pescarul realiză că zâna îl pedepsise pentru lăcomia sa. În adâncul sufletului știa că nu banii, ci munca prin care îți câștigi banii e corectă.

Deși pare doar o poveste din bătrâni, când te uiți la suprafața apei, o să vezi că strălucește ca aurul, ca și cum ar ascunde sub valuri o comoară scufundată. Dar când te apropii, totul dispare. Ce spui? Nu-i așa?

Adaptare după povestea polona Pescarul

Interpretare – Claudia Lungu

 

Măgarul care a salvat o cetate

Ca toate poveștile, și aceasta începe cu a fost odată… un biet om care nu avea altă avere decât un măgar prăpădit și jigărit. Cineva îi dăduse ideea să meargă într-o cetate îndepărtată unde, acest animal, nefiind cunoscut, ar fi putut obține ceva galbeni.

https://youtu.be/CdDG4sWQI04

Ajunse în cetatea pomenită și începu să-și laude animalul.

– Acesta este un animal rar, începu el. Poate cuceri cetăți. Este cel mai mare cuceritor al lumii…

Până și regele auzi de acest animal și-l chemă la el.

– Cât ceri pentru animalul acesta cu puteri miraculoase?, îl întrebă regele.

– Măria Ta, cer atâția galbeni cât cântărește, răspunse omul care prinsese gust de aur.

Și regele îi dădu greutatea măgarului în aur.

În curând, cetatea se află în pragul războiului cu cetatea vecină. Dar nimănui nu-i păsa decât să îngrașe măgarul și toți își puseră speranța salvării în animalul acela.

Și, într-adevăr, când dușmanii ajunseră aproape de cetate, oamenii au eliberat măgarul, iar acesta, fericit că se afla în libertate, începu să ragă atât de fioros, încât dușmanii, speriați și de arătarea cu urechi cât toate zilele, și de răgetele lui fioroase, o rupseră la fugă.

În cetatea învingătoare, măgarul a rămas multă vreme cea mai respectată și mai temută viețuitoare. I s-au pregătit cele mai bune mese și cea mai aleasă băutură și toți curtenii, mereu în jurul lui, căutau să-l mângâie, convinși că atingându-l se vor molipsi de vitejia lui.

Adaptare după povestea tadjikisană Măgarul care a cucerit o cetate, apărută la Editura Vox, Interpretare – Claudia Lungu

Cei patru frați

Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată… un tâmplar bogat și vestit în toate satele din jur pentru talentul său. Bătrânul avea și patru fii, frumoși și voinici, harnici și cuminți. Deși avea toate motivele să fie fericit și mulțumit, tâmplarul avea totuși o mare nemulțumire. Toată viața sa nu călătorise mai departe de orașul cel mai apropiat. Deși culmea, satul lui era așezat pe malul mării, iar marea, când o vezi cât de întinsă și de frământată e, îți înfinge-n inimă un dor de ducă, de-ți vine să lași totul și să fugi unde vezi cu ochii.

Într-o bună zi omul și-a chemat cei patru fii și le-a spus:

 – Dragii mei, să știți de la mine că omul nu trebui să stea fixat într-un singur loc ca un copac. Vă sfătuiesc să plecați în lume, ca să nu vă pară rău mai târziu că nu știți nimic din ce e pe fața pământului. Vă dau bani de drum, ca să bateți țara-n lung și lat. Dupa 3 ani, după ce veți vedea și afla lucruri pe care nu le-ați fi putut învăța stând aici, vă aștept acasă. Vă voi pune la încercare și cine va fi cel mai bun, va primi toata averea mea.

Cei patru tineri își luară la revedere și plecară în lume pentru 3 ani. Dar timpul zboară repede, și, în ziua hotărâtă, cei patru băteau la ușa casei părintești. S-a bucurat bătrânul, dar era curios să vadă ce învățaseră în călătoriile lor.

 – Ei, băieți acum a venit vremea să-mi arătați ce puteți! Începem cu cel mai mare, că tot e tâmplar, ca mine. Dacă se dovedește vrednic, îi las toată averea.

 – Bine, tată, răspunse fiul cel mare, să mergem în grădină ca să vă arăt ce pot.

În gradină tânărul găsi un trunchi de copac scurt și noduros. Scoase de la brâu niște scule și începu să cioplească atât de repede, că înainte ca tatăl și frații lui să-și dea seama, trunchiul se transformă într-un scaun de toată frumusețea, de nici n-ai fi crezut că era făcut de o mână omenescă.

 – Așază-te, tată, ca să vezi dacă e și bun pe cât e de frumos!

Tatăl, nu-și mai revenea din uimire și spuse

– Mare minune, dragul meu! Am văzut și petrecut multe la viața mea, dar meșter ca tine nu mi-a fost dat să întâlnesc. Dacă nu aș fi văzut cu ochii mei ce poți să faci, nu aș fi crezut. Tu vei fi moștenitorul meu!

– Nu te grăbi tată, săriră cu gura ceilalți feciori, pe noi nu ne-ai încercat încă!

– Aveți dreptate! Dar până să se ivească prilejul să-l încerc și pe al doilea, haideți în livadă să vedeți cum au crescut merii în lipsa voastră.

Pe când se uitau ei la meri, cerul se întunecă și începu o ploaie cu fulgere și tunete și cu o grindină cât oul de porumbel.

– Iaca, tată, și prilejul să-ți arăt de ce sunt eu în stare, spuse al doilea fecior care învățase meșteșugul armelor. Și spunînd acestea, scoase de la șold o sabie lungă și subțire pe care o răsuci prin aer cu atâta viteză, încât niciun bob de gheață nu căzu nici pe meri, nici pe tatăl și frații lui. Era ca un vîrtej sclipitor care se mișca cu atâta viteză că nici nu-l puteai urmări. După câteva minute, vijelia trecu, lăsîndu-le livada neatinsă.

 – Băiete, îi spuse tatăl. Asta a fost vrăjitorie curată.

 – Ei, îți trebuie doar puțină îndemânare, răspunse modest tînărul.

După această întâmplare, tatăl, care nu ma putea de bucurie, porni cu fii prin sat, ca să-l vadă toată lumea. Ajungând ei în dreptul fierăriei, îi spuse celui de al treilea, care învățase meșteșugul de fierar.

– Acum e rîndul tău să ne arăți ce poți!

Dar cum tocmai atunci se vedea venind un călăreț, flăcăul le făcu semn să tacă, puse urechea la pământ, apoi, ridicându-se, le spuse.

– Calul călărețului care vine n-are potcoava de la piciorul stâng din față!

Pe urmă, alergă la fierărie, apucă un clește înroșit și, din câteva lovituri de ciocan făcu o potcoavă, o răci și ieși în drum chiar în clipa în care călărețul trecea prin față. Ținti bine și aruncă potcoava fix sub piciorul calului. Totul se petrecu atît de repede, încât călărețul nici nu-și dădu seama de ce făcuse flăcăul și trecu pe lângă ei ca fulgerul, fără să se oprească.

Dar cei cinci bărbați auzeau acum limpede și țăcănitul celei de-a patra potcoave. Tatăl era uluit.

Așa ceva nu vezi de două ori în viață!

Dar cum timpul trecuse, bărbații se îndreptară spre casă, fiindcă li se făcuse cam foame. La plită, bătrâna lor mama nu-și mai vedea capul de treburi, căci nu e o glumă să faci mîncare pentru cinci bărbați voinici care ar mânca și pietre.

 – Iaca a venit și vremea mea, spuse mezinul. Măicuță, omleta nu se face așa. trebuie s-o arunci în sus și pe urmă s-o prinzi iar în tigaie, ca pe o clătită, dacă vrei să fie pufoasă!

 – Apăi, dragul mamei, te-ai cam tăcănit prin cele străinătățuri. Uite ce, a ajuns oul mai deștept decât găina? Cine a mai văzut să arunci omleta ca pe clătite? Mai bine caută-ți de treburile tale, că m-a prins amiaza și eu încă n-am terminat mâncarea!

 – Ba nu, mamă, lasă-mă pe mine să o fac, și dacă nu ți-o plăcea, nu mă mai apropii de bucătărie. Tată, ia tava asta și duceți-vă în curte, să așteptați omleta!

Băiatul bătu omleta repede, deschise ușa cuptorului și o zvărli prin flăcări în așa fel, încât să iasă pe hornul casei. Pe urmă, alergă în curte, luă tava de la tatăl său, tocmai la timp, ca să prindă omleta rumenă ca o pasăre de aur.

 – Gustați, spuse tânărul, întinzând tava către tatăl și mama sa.

Era așa de aromată și gustoasă omleta, ca dacă te-ai fi ridicat atunci de la o masă copioasă, tot ți-ar fi lăsat gura apă privind-o.

 – Dragii mei, le spuse tatăl, nu cred că există cineva pe lumea asta care să-mi poată spune care dintre voi e mai îndemânatic. Eu, unul, nu pot și de aceea vă las casa și averea mea la toți patru, să o stăpâniți sănătoși și să trăiți ca niște frați buni. Și acum să mergem să mâncăm, că e păcat să lăsăm o așa minune de omletă să se răcească!

Rescriere după povestea normandă Cei patru frați

Interpretare: Claudia Lungu

Ivan mincinosul

Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată… un tânăr pe care-l chema Ivan. Într-o bună zi el se tocmi vizitiu la un boier și plecară la drum lung. Iar pentru că la așa o cale lungă tăcerea-i plictisitoare, boierul simțea nevoia să spună verzi și uscate.
Cum mergeau ei așa, sări pe lângă ei un iepure. Boierul, văzându-l, începu să vorbească despre iepuri.
– Să vezi, Ivane ce iepuri am eu acasă la moșie, mari de tot, nu ca pricăjitul ăsta! I-am adus din străinătate. Odată m-am dus la vânătoare și am prins vreo 30 de iepuri. Unul dintre ei era mare cât un berbec. Cred că avea pe puțin 20 de kilograme de grăsime.
Ivan îl ascultă, ce-l ascultă și apoi spuse.
– Hii! Căluților, mai avem puțin ș-o să traversăm podul care se rupe când trec mincinoșii peste el.
Boierul, auzindu-l îi spuse
– Ai auzit, Ivane? Asemenea iepuri am eu. E adevărat că nu au chiar 20 de kilograme de grăsime, dar vreo 10 tot au.
Iepurele-i tot iepure, răspunse Ivan.
Mai merseră ei o bucată de drum, și boierul îl întrebă pe Ivan.
– Mai este mult până la podul acela de care vorbeai?
Indată, boierule, spuse Ivan.
– Să știi, Ivane, continuă boierul, că iepurele acela nu avea chiar 10 kilograme de grăsime, poate doar 4-5.
Pentru mine e totuna, așa să fie, cum spui dumneata, zise Ivan.
După ce mai strabătură o bucată de drum, boierul deveni din ce în ce mai agitat. Îl întrebă din nou pe Ivan.
– Mai e mult Ivane până la pod?
– Acum, acum, coborâm în vale și gata!
– Hm, făcu boierul, știi, Ivane, ca iepurele ăla despre care îți povesteam nu avea deloc grăsime, doar știi ca niciun iepure nu are pic de grăsime.
– E adevărat ca iepurele e tot iepure, răspunse Ivan.
Când trăsura ajunse în vale, boierul îl intrebă iar pe Ivan.
– Da’ unde-i podul cu pricina?
– S-a topit, boierule. Întocmai cum s-a topit și grăsimea iepurelui despre care mi-ați povestit, zâmbi Ivan cu înțeles.

Rescriere după povestea populară ucraineană Ivan și grăsimea de iepure, publicată de Editura Vox, 2000,

Interpretare: Claudia Lungu

Piulița fermecată

Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată…doi frați care locuiau într-un mic sat japonez la malul mării. Fratele mai mare era harnic, iar cel mic, leneș. Într-o zi, fratele cel mare se duse la pădure și tăie lemne de dimineață până la amiază. Când soarele ajunse drept în creștetul capului lui, în fața sa se opri un bătrân. Acesta avea în mână o piuliță de piatră, de aceea în care se curăță orezul.

 – Om bun și harnic, aceasta este o piuliță fermecată, îi spuse. Îți va da tot ceea ce vei dori. Nu trebuie decât să amesteci în ea cu pistilul și să-ți pui o dorință. Ia-o acasă la tine.

Bătrânul misterios îi lăsă darul, și înainte ca băiatul să-și dea seama ce se întâmplase, dispăru. Nici măcar nu apucase să-i mulțumească. Dar luă piulița și alergă fericit către casă.

 – Piuliță, dă-mi te rog, orez! Avem nevoie de orez! se rugă el frumos și învârti pistilul în piuliță, până când o auzi sunând.

Deodată, din piuliță începu să curgă orez, mult orez. Atât de mult, încât toată casa se umplu.

– Îți mulțumesc, piuliță, spuse recunoscător băiatul cel muncitor.

Și pentru că deja avea prea mult, se duse în sat și îl dărui oamenilor.

– Îți mulțumim, îți mulțumim mult, ne-ai ajutat să nu ne moară copiii de foame, îi spuseră sătenii.

Doar fratele său leneș nu vedea cu ochi buni marinimia sa. Dacă aș avea eu o piuliță de asta, aș ști să o folosesc altfel, mormăia el.

Într-o zi, când fratele cel mare plecă la pădure, leneșul se furișă în casă, luă piulița și fugi din sat, direct pe mare. Luă o barcă cu vâsle, puse în ea piulița și vâsli în largul mării. Se îndepărtă repede de mal și când i se păru că se afla destul de departe pentru ca nimeni din sat să nu-l mai poată găsi, se opri din vâslit și se gândi ce ar putea să-i ceară piuliței.

Am găsit. Cel mai mult îmi plac covrigii dulci de orez. Amestecă tare cu pistilul în piuliță, așa cum văzuse la fratele său și porunci.

– Să-mi dai covrigi! Să-mi dai mulți covrigi dulci de orez!

Abia termină porunca, când începură să iasă din piuliță o mulțime de covrigi albi și buni.

– Ce bunătate! Numai covrigi dulci și toți sunt doar ai mei, se entuziasmă leneșul.

Apoi, se repezi și îi mâncă pe toți.

Dar, după atâta dulce, simți nevoia să mănânce și ceva sărat. Învârti din nou pistilul în piuliță și spuse.

– Să-mi dai chiar acum sare! Vreau sare! Toarnă-mi sare!

Și dintr-o data, din piuliță începu să curgă sare albă, fără încetare. Leneșul luă sarea în mână și strigă

– Ajunge! Destul, destul!

Dar sarea curgea fără oprire, până când umplu barca cu totul. Aceasta se scufundă împreună cu leneșul care se ținea de barcă și continua să strige

– Destul, destulă sare!

Dar, din piuliță sarea curgea mereu și pare că nu s-a oprit nici măcar în zilele noastre. De aceea marea este sărată.

Rescriere după povestea populară japoneză Piulița fermecată, publicată de Editura Vox, 2000.

Interpretare:Claudia Lungu

Cei patru muzicanți

Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată… patru muzicanți. Rătăcitori pe drumuri de țară, ei cântau pe la hanuri pentru toți călătorii osteniți. Uneori, muzica le era răsplătită cu o bucată de pâine și ceva bănuți. Alteori, însă…

Într-o seară târzie au poposit lângă ruinele unei cetăți vechi. I-au dat ocol de câteva ori, după care s-au așezat sub un zid, la loc ferit…

  • Înnoptăm aici? întrebă unul dinre ei.

  • Dacă stăpânul acestei cetăți nu are nimic împotrivă, spuse cel mai glumeț dintre ei.

  • Să-i cântăm ceva, poate l-om îmbuna, spuse și al treilea intrând în jocul lor.

  • Hai, spuseră cu toții râzând.

Așa se auziră în acea noapte, la poalele cetății cele mai frumoase cântece de dans și voie bună. Când viorile tăcură, muzicantul cel glumeț se înclină în fața ruinelor ca un dirijor care își primește aplauzele.

  • Slăvite stăpân al cetății, acum ne îngădui să dormim aici, în noaptea asta?

O clipă se făcu liniște. Ceilalți erau gata să continue gluma, când…surâsul le îngheță pe buze. Din înaltul ruinelor se auzi răspicat o voce groasă.

  • Da, vă dau voie!

Muzicanții încremeniră. Totul fusese o glumă, dar acum totul părea să se transforme în ceva ciudat și serios.

Cu pași abia simțiți, stăpânul glasului de mai devreme li se arătă. Era un pitic bătrân, bătrân cu o barbă albă până la pământ și cu o tichie roșie cu ciucuri negri.

  • Vă mulțumesc că nu m-ați ocolit! Vă mulțumesc pentru muzică! Pentru asta aș vrea să vă răsplătesc. N-am comori, aur sau pietre lucitoare. Dar ce vă pot da, vă dau din toată inima. Și, spunând acestea, întinse fiecărui muzicant în parte câte o ramură de nuc. Apoi, dispaăru în ceață, printre ruine.

  • Ce-a fost asta? Am visat? întrebă unul dintre ei într-un târziu.

  • Greu de crezut că putem visa toți patru același vis deodată.

  • Și cu ochii deschiși, spuse altul.

  • Și apoi, uite crengile de nuc!

Doar muzicantul cel glumeț tăcea. Se părea că întâmplarea asta ciudată îl cam pusese pe gânduri.

  • Știti ce, spuse el, cum, necum, mie nu-mi vine să mă culc pe aici. Simt că nu o să-mi fie somnul prea dulce sub ruinile astea. Și apoi, nici patul nu-i foarte moale. Eu zic să pornim mai departe.

Ceilalți s-au uitat unul la altul și au fost de acord.

  • Hai!

  • Dar cu ramurile de nuc ce facem? își aminti unul dintre ei.

  • Faceți ce vreți, eu o arunc pe a mea. N-am ce face cu dânsa, și mă mai și încurcă la drum.

Și cum spuse, așa și făcu. Al doilea și al treilea muzicant îl urmară. Cel din urmă o păstră însă într-un buzunar al hainei. Și porniră la drum. Au mers ei cât au mers, până au ajuns în satul lor și fiecare a poposit la casa lui. Dar, înainte de a se culca, cel de al patrulea muzicant îi dădu copilului său ramura de nuc. Apoi, obosit de atâta drum, adormi într-o clipită.

A doua zi, băiatul îl trezi încă de cu zori.

  • Tată, tată, ce fel de nuci mi-ai adus? Uite, sunt galbene-galbene, și nu le pot sparge nicicum! Ia încearcă și dumneata!

Tatăl se ridică din pat și privi crenguța de nuc – rodise peste noapte numai nuci de aur. Uimit din cale afară, alergă la prietenii lui și le arată minunăția. Aceștia nu stătură mult pe gânduri și porniră în grabă către ruinele cetății. Și toată ziua au răscolit prin iarbă, căutând crenguțele aruncate cu atâta ușurință. Dar nu le-au mai găsit, și s-au întors supărați și cu mâinile goale.

Dar, mulți ani după întâmplarea asta, ei nu au contenit să spună celor care îi ascultau, că omul nu trebuie să disprețuiască niciodată nici cel mai neînsemnat dar…câtă vreme el este dat din toată inima…

Rescriere după povestea populară sârbă Muzicanții

Interpretare – Claudia Lungu

Lupul cel năzdrăvan și Prințul

Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată… un împărat, o împărăteasă și cei 3 copii ai lor. Zi de zi împăratul se plimba în grădina palatului și îngrijea florile pe care le iubea, și din când în când, trăgea cu ochiul spre capătul grădinii unde se afla un pom cum nu mai exista în toată lumea – un măr care făcea mere de aur. Într-o zi, împăratul văzu că pomul înflorește, apoi își scutură florile, iar spre seară a văzut fructele mari și frumoase, gata-gata să se coacă. Apoi a zâmbit de bucurie la gândul că a doua zi o să mănânce mere de aur la masă!

Dar…

Mare i-a fost uimirea în dimineața următoare când, în loc de mere coapte, văzu că pomul avea flori din nou, așa că împăratul era nevoit să mai aștepte încă o noapte pentru a gusta din merele de aur. Dar, ce să vezi? A doua zi, merele lipseau din nou. Se pare că tot ce noaptea se cocea, a doua zi dispărea. Supărat, împăratul a promis că îl va face împărat în locul lui pe acela care îi va aduce merele de aur și îl va prinde pe hoț.

Primul care îi ceru voie împăratului să păzească mărul, a fost chiar fiul său cel mare, dar nu reuși să prindă hoțul. Urmă fiul mijlociu, care se întoarse tot cu mâna goală, spunând că la miezul nopții a căzut într-un somn atât de adânc încât nu și-a mai putut ține ochii deschiși.

Într-un final, a venit și rândul celui mai mic să stea la pândă. Cum veni seara, își luă tolba cu săgeți, arcul și sabia și se duse în grădină. Se hotărî să stea în picioare pe un trunchi de pom tăiat astfel încât să cadă la pământ și să se trezescă, dacă îl ia somnul.

Spre dimineață, fiul cel mic auzi un fâlfâit de aripi și simți că cineva scutură pomul cu mere. Scoase o săgeată și… pac! Încă una… pac! Abia când trase a treia săgeată auzi cum un stol de păsări își ia zborul, lăsând în urmă câteva dintre merele aurite. Și asta nu a fost tot! Când s-a uitat mai bine, a zărit pe jos două pene strălucitoare cu totul și cu totul din aur, pe care le-a luat cu el. Și cum era foarte curajos, se hotărî să pornească în căutarea hoților.

După un drum lung, băiatul ajunse într-o pădure deasă și stufoasă unde zări un lup groaznic de mare, cu fruntea de aramă. Imediat puse o săgeată în arc și se pregăti să tragă, când lupul strigă:

  • Stai Prințule, nu trage cu săgeata, că mult bine ți-oi face si eu vreodată.

Băiatul de împărat puse arcul jos și îi povesti lupului că e în căutarea hoților care fură merele de aur.

  • Știu cine e hoțul, spuse lupul. Este chiar împăratul păsărilor care stă într-o colivie de aur în împărăția vecină. Înainte de a porni la drum ia cu tine acest merișor și când vei avea nevoie de mine, uite-te la el și eu voi veni îndată la tine.

Ajuns la marginea pădurii, Făt-Frumos zări grădina palatului și colivia de aur despre care îi povestise lupul. Se furișă și când să pună mâna pe ea, pasărea țipă o dată și, cât ai zice pește, fiul de împărat se văzu înconjurat de o mulțime de păsări zgomotoase.

Treziți de gălăgie, paznicii palatului alergară spre pasăre și îl găsiră pe Făt-Frumos cu colivia în mână, așa că imediat îl duseră la împăratul acelui ținut ca să-l judece.

  • Te-am prins! Dacă veneai să îmi ceri pasărea, poate ți-o dădeam, spuse împăratul, dar pentru că ai vrut să o furi, trebuie să te omor.

  • Această pasăre, spuse Printul, ne fură merele de aur din grădină.

  • Poate e adevărat, dar regulile sunt reguli. Singurul mod în care te poți salva de la moarte este dacă îmi aduci iapa sălbatică din curtea împăratului meu vecin.

Ce mai putea face acum Prințul? A fost de acord, așa că plecă spre curtea împăratului vecin. Acolo zări minunata iapă albă cu căpăstru aurit, împodobit cu pietre prețioase care luminau ca soarele.

Pe la miezul nopții merse pe vârful degetelor și deschise grajdul cu gândul de a fura minunăția, dar iapa necheză atât de tare încât tot cerul se cutremură.

  • Pentru fapta ta, pedeapsa este moartea, îi spuse împăratul vecin, trezit și el din somn. Doar dacă vei putea să mi-o aduci pe Zâna Zanelor te voi ierta.

Imediat Făt-Frumos își aminti de merișor, îl scoase din sân și se gândi la lup.

  • Ce dorești, Făt-Frumos? Îl întrebă lupul care își făcu imediat apariția.

  • Ce să doresc? Am nevoie de ajutor – și îi povesti tot ce se întamplase.

  • Lasă pe mine, că rezolv eu încurcătura asta, spuse lupul.

Așa că porniră împreună spre Zâna Crăiasă.

Frumoase palate mai avea zâna! Până și lupul se mira de măreția și strălucirea acestor locuri. În câteva minute, lupul ajunse în grădina palatului și se ascunse după o tufă cu trandafiri. Stând acolo și păzind, iată că a ieșit Zâna Zânelor, mai frumoasă decât orice fată de pe fața pământului. Avea un păr lung, de aur, ochi mari, negri ca murele și pielea albă ca spuma laptelui.

Cum se apropie de tufa de trandafiri, lupul se repezi, o luă în spinare și alergă într-un suflet cu ea spre Prinț.

  • Dacă tu m-ai furat, atunci a ta voi fi, îi spuse Zâna.

  • A mea să fii, îi răspunse băiatul îndrăgostit până peste cap.

Văzând lupul dragostea dintre ei, puse la cale un plan. Se dădu de trei ori peste cap și se transformă în Zâna Zânelor, apoi i se arătă împăratului vecin.

  • Curajul tău, Făt-Frumos, te-a scăpat de la moarte, îi spuse împăratul fermecat de frumusețea Zânei, care era de fapt lupul transformat în zână. Cum am promis, te răsplătesc oferindu-ți iapa și căpăstrul minunat.

Imediat Făt-Frumos și Zâna încălecară pe iapă și porniră în goană spre împăratul ce avea pasărea cu pene de aur. Când erau aproape de curtea împăratului, lupul năzdrăvan, care venise în urma lor, se dădu iar de trei ori peste cap și luă forma iepei.

  • Ai scăpat de moarte, Făt-Frumos. Dă-mi iapa și eu îmi voi ține cuvântul. Îți dau pasărea și colivia de aur.

Mare i-a fost uimirea împăratului când, după ce rămase singur cu iapa, aceasta se transformă sub ochii lui într-un lup fioros care o luă la fugă spre pădure până ajunse la Făt-Frumos.

  • De data aceasta ți s-au îndeplinit dorințele, Făt-Frumos, îi spuse lupul băiatului de împărat. Dar în viața ta nu mai promite că poți face lucruri care îți depășesc puterile că eu nu voi fi acolo să te ajut.

Apoi se despărțiră, ducându-se fiecare la treaba lui.

Cum ajunse acasă, Făt-Frumos porunci să se facă un grajd special pentru iapă, iar colivia cu pasărea fu așezată pe un stâlp din grădină.

Fericiți, toți se pregătiră apoi de nuntă și petrecură trei zile și trei nopți fără încetare.

Repovestire după un basm de Petre Ispirescu

Interpretare – Claudia Lungu

ISBN 978-973-0-27161-4.

Punguța cu doi bani

Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată…o babă și un moșneag.

Baba avea o găină care făcea ouă de două ori pe zi, iar moșneagul un cocoș.

  • Măi babă, dă-mi și mie să mănânc niște ouă, măcar de poftă, spuse într-o zi moșneagul.
  • Să o crezi tu, răspunse baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate-ți cocoșul, așa cum mi-am bătut eu găina, și să vezi câte ouă o să facă.

Moșneagul, pofticios și cam hapsân, se luă după gura babei, prinse cocoșul și îi dădu o bătaie bună zicând:

  • Na! Ori faci ouă, ori să pleci din casa mea!

Cum scăpă din mâinile moșneagului, cocoșul zbură departe, umblând amețit pe drumuri. Și cum mergea el, văzu pe jos o punguță cu doi bani pe care o prinse rapid în cioc cu gândul de a i-o duce moșului, dar întâmplarea a făcut ca pe drum cocoșul să fie ochit de un boier care a oprit trăsura, spunându-i vizitiului său:

  • Măi! Ia dă-te jos și vezi ce are cocoșul acela în plisc!

Vizitiul coborî iute, luă punguța cu bani și i-o dă boierului care o băgă în buzunar și pleacă mai departe.

Supărat, cocoșul porni după trăsură, spunând:

  • Cucurigu! Boieri mari, dați punguța cu doi bani!
  • Vizitiule, ia cocoșul acesta obraznic și aruncă-l în fântână, spuse boierul văzând că nu scapă de cocoș.

Imediat vizitiul prinse cocoșul și zvvvvrrrr în fântână cu el. Văzându-se în primejdie, cocoșul începu să înghită apă. Și înghiți. Și tot înghiți până termină toată apă din fântână, apoi porni iar în urma trăsurii.

  • Cucurigu! Boieri mari, dați punguța cu doi bani!
  • Măi, dar ciudat lucru mai e și ăsta, spuse boierul. Lasă că îți vin eu de hac, măi crestatule!

Și cum ajunse acasă o puse pe baba de la bucătărie să îl azvârle într-un cuptor plin cu jar.

Cum văzu nedreptatea, cocoșul începu să verse în foc toată apa pe care o înghițise din fântână. Ba mai mult, după ce stinse focul de tot, continuă să verse apă în toată bucătăria, spre enervarea babei celei rele. Apoi zbură suuuus, la geamul boierului zicând:

  • Cucurigu! Boieri mari, dați punguța cu doi bani!
  • Măi, am dat de belea cu dihania asta de cocoș. Vizitiu! Ia-l de pe capul meu și aruncă-l în cireada boilor și a vacilor ca să-l ia în coarne și să scapăm de el.

Și să vezi cocoșul nostru în mijlocul cirezii cum a înghițit boi, vaci, viței până a făcut o burtă maaaare, mare cât un munte. Apoi se duse iar la fereastra boierului, întinzându-și aripile în dreptul soarelui până i s-a întunecat de tot casa boierului.

  • Cucurigu! Boieri mari, dați punguța cu doi bani!

Văzând iar cocoșul teafăr, boierul crăpă de ciudă. Nu știa ce să mai facă să scape de el.

  • Îl arunc în cămara cu bani, poate va înghiți vreo monedă și îi va sta în gât, se gândi boierul.

Zis și făcut. Luă cocoșul de o aripă și îl azvârli în cămara cu bani unde cocoșul începu să înghită toți banii și toate lăzile cu bogății. Apoi o zbughi iar la fereastra boierului.

  • Cucurigu! Boieri mari, dați punguța cu doi bani!

Văzând că nu are ce să mai facă, boierul îi dădu punguța, numai-numai să plece odată.

Și iata cocoșul nostru cel mândru cum, în drum spre casă, a adunat cu admirație în urma lui toate păsările din ograda boierească de ți se părea că e nuntă, nu altceva.

  • Cucurigu! Cucurigu! Începu cocoșul imediat ce ajunse înapoi la stăpânul său la poartă.

Cum auzi glasul cocoșului, moșneagul îi deschise poarta uimit. Cocoșul său se făcuse mare cât un elefant. Și în urma lui veneau cârduri întregi de păsări care mai de care mai frumoase.

  • Stăpâne, așterne o păturică aici, în mijlocul ogrăzii, spuse cocoșul, apoi scutură puternic din aripi și umplu ograda și livada moșului cu cirezi de vite, păsări și un ditamai muntele de bani care străluceau în soare de îți luau ochii.

Văzând toate acestea, baba răutăciosă plesnea de ciudă.

  • Dă-mi și mie niște galbeni, spuse ea rușinată.
  • Ba pune-ți pofta în cui, măi babă. Când ți-am cerut ouă nu mi-ai dat. Bate-ți acum găina și pune-o să-ți aducă galbeni, că așa am făcut și eu cu cocoșul meu.

Biata găină abia reuși să scape din mâinile babei și o luă la fugă pe drum. Și cum mergea ea încet, văzu o mărgică și o înghiți, apoi se întoarse la casa babei.

  • Cot, cot, cotcodac!

Bucuroasă, baba îi deschise poarta și după vreo oră fugi să vadă ce i-a făcut găina. Și când se uită în cuibar… ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Așa de tare o bătu baba pe găină, că săraca nu mai scăpă din mâinile zgârcitei.

Iar moșneagul cel bogat își făcu grădini frumoase și case mari, iar pe babă o puse să aibă grijă de găinile lui, în timp ce pe cocoș îl plimba numai cu salba de aur la gât și încălțat cu ciuboțele galbene cu pinteni la călcâie.

Repovestire după un text de Ion Creangă, Interpretare – Claudia Lungu

ISBN 978-973-0-27022-8.

Degețica

Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată… o femeie care își dorea tare mult un copilaș, așa că într-o zi s-a dus la o babă ce îndeplinea dorințe și a întrebat-o unde ar putea să găsească un copil.

  • Iată aici un bob de orz, i-a răspuns baba. Ia-l și ține cont că nu e un bob oarecare cum sunt acelea ce cresc pe camp sau pe care le dai de mâncare la găini. Pune-l într-un vas cu flori și o să vezi ce iese!

  • Mulțumesc, mătușă, a răspuns femeia și i-a dat băbuței 5 bănuți, apoi s-a dus și a sădit bobul întocmai cum i s-a spus.

Și, ce să vezi? Îndată a răsărit o floare mare și frumoasă.

  • Ce floare drăgălașă, a spus femeia sărutându-i petalele galbene și roșii.

Poc!

Imediat cum a fost sărutată, floarea s-a deschis și… ce să vezi? În mijloc stătea o fetiță mititică și gingașă cât un deget. De aceea, i-au pus numele Degețica.

Tare frumoasă era acum viața familiei. Părinții i-au făcut micuței leagăn dintr-o coajă de alun, saltea din petale albastre de toporaș și plapumă dintr-o petală de trandafir. Femeia pusese lângă fetiță o farfurie cu apă, iar pe marginea farfuriei așezase flori. Pe apă plutea o petală mare de lalea pe care stătea Degețica, iar dacă voia să meargă dintr-un loc în altul, vâslea cu două fire de păr. Era o plăcere să o vezi, dar și să o auzi cântând cu vocea ei subțirică și dulce.

Într-o noapte, pe fereastra camerei unde dormea fetița a sărit o broască mare si urâtă.

  • Fetița aceasta ar fi perfectă drept sotie pentru fiul meu, s-a gândit broasca, și a furat coaja de alună în care dormea Degețica, îndreptându-se cu ea spre râul mlăștinos unde era casa ei.

  • Cuac-cuac-cuac! a fost tot ce a putut să orăcăie fiul urât al broaștei, când a văzut minunea de fată.

Brrrr, dar tare urât mai era!

  • Șșșș, nu vorbi tare, că o trezești, spuse broasca. Hai să o ducem pe o frunză de nufăr de unde nu poate fugi și noi să pregătim camera din mâl unde o să vă mutați.

Fetița s-a trezit de dimineață și, văzându-se înconjurată de apă, a început să plângă. Atunci broasca a venit să îi prezinte urâtania de fecior și să îi spună că le pregătește o cameră în mâl unde să stea după ce se vor căsători.

Nu! Asta nu putea să se întâmple!

Așa că auzind plânsetul fetiței și planul broaștei, peștii din apă s-au strâns în jurul lujerului de nufăr și l-au ros cu dinții, iar frunza a plutit departe, pe apă. Degețica a trecut așa pe lângă o mulțime de orașe, insecte și păsărele care atunci când o vedeau cântau:

  • Ce fetiță drăgălașă!

Și cum mergea așa pe apă, fericită că broasca nu o mai poate ajunge, alături de un fluture alb care se oprise lângă ea pe frunză, iată că vine în zbor un cărăbuș care o prinde cu lăbuțele lui și zboară cu ea într-un copac.

  • Are numai două picioare! Vai de ea! exclamă o domnișoară cărăbuș care locuia și ea în copac.

  • Și nu are antene! spuse alta.

  • Și uite ce subțire e la mijloc! Parcă ar fi om! E urâtă! Spuneau toate cărăbușoaicele.

Așa că au luat-o și au dat-o jos din copac și au așezat-o pe un bănuțel. Tristă că e urâtă, Degețica a început iar să plângă.

Dar nu era adevărat! Ea era cea mai drăgălașă fetiță din câte îți poți închipui.

Biata de ea a stat toată vara singură în pădure. Și-a împletit un pat din fire de iarbă și l-a agățat sub o frunză de brustur, ca să nu o plouă. A mâncat dulceața florilor și a băut roua adunată de pe frunze dimineața până când a venit iarna cu fulgi mari și reci, iar Degețica a început să tremure de frig.

Chiar la marginea pădurii unde stătea era un lan mare de grâu secerat în care Degețica se aventură până ajunse la ușa unui șoarece de câmp căruia îi ceru o bucățică dintr-un bob de grâu.

  • Săraca de tine! a zis șoarecele. Hai, intră, stai la masă cu mine și încălzește-te. Te primesc aici toată iarna dacă îmi spui povești, că mie îmi plac mult poveștile.

Zis și făcut până într-o zi, când șoarecele a anunțat-o:

  • Azi avem musafiri. Vine un vecin cârtiță. E bogat și are o blană neagră, frumoasă. Ar fi bine pentru tine să te măriți cu el.

Numai de asta nu îi ardea Degețicăi, dar nu avu încotro și îl întâlni pe vecinul cârtiță care se îndrăgosti pe loc de glasul ei fermecător. Acesta săpase de curând un drum pe sub pământ pe unde îi invită pe Degețica și pe soarece să se plimbe.

  • Să nu vă speriați, spuse cârtița, că în tunel se află o rândunică moartă de frig. Rău e să te naști pasăre. Toată vara ciripești și iarna mori de foame și frig, încheie vecinul cu blană neagră, înaintând prin tunel.

Degețica nu a spus nimic. Ei îi erau dragi păsările pe care le auzise cântând în preajma ei. Când tovarasii sai de drum s-au întors cu spatele, ea s-a aplecat asupra rândunicii și i-a sărutat ochii gândindu-se:

  • Poate chiar ea mi-a cântat astă vară și mi-a adus bucurie.

În noaptea aceea fetița nu a putut să doarmă. Se gândea la pasăre, așa că a împletit un covor din fân și a acoperit rândunica. A mai pus pe lângă ea și puțin bumbac pe care îl găsise la șoarece, ca să îi țină de cald.

  • Rămâi cu bine, păsărică drăgălașă, a spus ea, lipindu-și obrazul de pieptul rândunicii.

Dar… deodată Degețica a tresărit speriată. I s-a părut că aude inima păsării bătând. Rândunica nu murise deci, era numai amorțită de frig.

  • Îți mulțumesc, fetiță drăgălașă, a spus rândunica. M-am încălzit și o să prind iar putere să zbor.

  • Vai, a răspuns Degețica. Afară e frig și ninge acum. Mai bine stai aici și eu te voi îngriji. Și așa a făcut. Toată iarna fetița i-a dus apă și mâncare rândunicii, iar când a venit primăvara, pasărea și-a luat rămas-bun.

  • Cirip, cirip! Vino și tu cu mine, te duc în spate până la pădurea cea verde.

Degețica a refuzat, gândindu-se cât de supărat ar fi șoarecele dacă ar pleca, deși tare își dorea să iasă sub cerul albastru și razele calde ale soarelui.

Zilele au trecut și iată că a venit ziua în care Degețica trebuia să se mărite cu urâcioasa cârtiță. Era foarte tristă că va trebui să locuiască în adâncimile pământului fără să mai vadă soarele.

  • Rămâi cu bine, soare, spuse ea. Rămâi cu bine, repetă, și lua o floricică roșie pe care o sărută. Floricică dragă, când o vezi pe rândunică, spune-i rămas-bun de la mine.

  • Chiu-chiu-chiu, auzi ea deodată deasupra capului și când se uită, ce să vadă? Tocmai rândunica!

  • Eu mă duc în țările calde, nu vrei să vii cu mine?

  • Da, da, vin cu tine!

Și fetiță și-a întins picioarele pe aripile păsării, iar rândunica s-a înălțat în înaltul cerului peste păduri și peste ape, sus, deasupra munților mari pe care e veșnic zăpadă. Și au mers ele tot așa până au ajuns la un palat de marmură albă pe care se cățărase viță-de-vie. Acolo își făcuseră cuib o mulțime de rândunele.

  • Aici stau eu, a spus rândunica. Uite, jos sunt flori, o să te așez pe una dintre ele și acolo vei sta tu.

Degețica s-a uitat în jur și chiar în mijlocul florii unde o lăsase rândunica a zărit un omuleț mic și străveziu cu o coroană de aur pe cap. Omulețul era spiridușul florii și imparatul tuturor florilor din jur.

  • E atât de frumos, a exclamat Degețica.

Și Craiul florilor s-a îndrăgostit pe loc de ea, cea mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată.

  • Vrei să fii soția mea și crăiasa florilor? A întrebat-o el.

Degețica i-a răspuns craiului că vrea și atunci toate florile și insectele au venit să sărbătorească alături de ei. Fiecare i-a adus Degețicăi câte un dar. Cel mai strașnic dintre daruri a fost chiar o pereche de aripi cu care fetița putea să zboare din floare în floare.

  • Nu trebuie să te mai cheme Degețica, i-a spus craiul florilor. Nu e un nume frumos. De acum îți vom spune Maia.

Tare bucuroasă a fost și rândunica să vadă cele întâmplate și le-a cântat din cuibul ei cum a știut ea mai bine, iar când a venit timpul, s-a întors din nou în țare de unde plecase când se făcuse frig, la fereastra povestitorului care ne-a spus și nouă această poveste.

Repovestire după versiunea originală scrisă de Hans Christian Andersen

Interpretare – Claudia Lungu

ISBN 978-973-0-27160-7