Ca toate poveștile, și aceasta începe cu a fost odată… o regină care, în timp ce cosea lângă fereastra palatului, se înțepă la deget. Câteva picături de sânge căzură pe zăpada albă așezată pe pervaz, iar regina spuse:

– Ce mult mi-aș dori o fiică! Și aș vrea să aibă pielea albă ca zăpada aceasta, buzele roșii ca sângele și părul negru ca abanosul.

Și dorința i s-a îndeplinit, așa că și-a numit fiica Albă-ca-Zăpada dar, la scurt timp, regina și-a dat ultima suflare, iar regele s-a recăsătorit cu o femeie frumoasă, dar rea. Aceasta se privea mereu într-o oglindă magică și întreba:

– Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din țară?

– Tu ești, regina mea!

Și așa a fost ani de-a rândul până când, într-o zi, oglinda a răspuns:

– Ești frumoasă, regina mea, dar Albă-ca-Zăpada, care a crescut și a devenit o tânără minunată, e mai frumoasă decât tine.

Când a auzit acest lucru, mama vitregă l-a chemat pe vânătorul din acel ținut și i-a poruncit să o ucidă pe fată.

– Ca să îmi dovedești că ai ucis-o vreau să îmi aduci inima ei!

Dar vânătorul era om bun așa că luă inima unui cerb, iar pe Albă-ca-Zăpada o sfătui să fugă în adâncul pădurii, cât mai departe de palat.

După un drum lung, aproape de lăsarea serii, fata zări o căsuță și, gândindu-se că poate înnopta acolo, spuse:

– Oare cine locuiește aici? O să intru, că tare obosită sunt!

Pe masă erau așezate șapte farfurioare, șapte pahare și șapte linguri, iar în dormitor se aflau șapte paturi cu cearșafuri albe ca neaua.

– Sunt atât de obosită, cred că o să mă întind puțin. Mmmm… dar nu înainte de a gusta din aceste bunătăți, că tare foame îmi este. O… dar ce pătuț scurt! O, acesta e cam… lat. Și acesta cam… tare. A, uite unul perfect, tocmai bun pentru mine.

Și frumoasa adormi pe loc. După un timp, ajunseră acasă și cei șapte pitici care locuiau acolo și care se întorceau din munți unde lucrau cât era ziua de lungă în căutare de pietre prețioase.

– Hei, cine a mâncat din farfuria mea?

– Și cine a băut din paharul meu?

– Dar pe scăunelul meu cine a stat? O… și în pătuț s-a așezat cineva!

– Da, da, și în al meu!

Trezită din somn de gălăgie, Albă-ca-Zăpada le spuse piticilor povestea ei și, impresionați, ei îi propuseră să rămână împreună la căsuța din pădure.

– Aici ești în siguranță, o să avem grijă de tine, iar tu ne vei găti bunătăți și vei avea grijă de casă. Te rugăm să nu deschizi ușa atunci când suntem noi plecați și totul va fi bine.

– Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din țară? întrebă din nou regina într-o zi.

– Albă-ca-Zăpada care trăiește în mijlocul pădurii, la casa piticilor, ea e cea mai frumoasă.
Furioasă, regina puse la cale un plan și, deghizată în vânzătoare, porni direct spre pădure.

– Deschide ușa, fată frumoasă, vreau să îți fac un dar. Am marfă bună, curele colorate…

Vrăjită de frumusețea cadoului, Albă-ca-Zăpada deschise ușa, iar femeia cea rea o strânse atât de tare încât tânăra căzu de parcă ar fi fost moartă. Din fericire, piticii se întoarseră la timp acasă și o salvară.
Furioasă, regina, deghizată într-o bătrânică cocoșată, bătu din nou la ușa casei și îi oferi fetei un pieptăn.

– Ia vino încoace la baba să te pieptăne, că ai un păr tare frumos!

Imediat cum pieptănul otrăvit atinse părul negru ca abanosul, fata lesină.

– Ha ha, de data aceasta nu mai scapi!

Dar degeaba s-a bucurat femeia, că și acum piticii au ajuns la timp și au salvat-o pe Albă-ca-Zăpada.

– Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din țară?

– Tot Albă-ca-Zăpada, regina mea.

– Cum? Nu se poate!

Deghizată în vânzătoare de fructe, femeia amestecă tot felul de prafuri și licori, apoi porni din nou spre căsuța din pădure.

– Nu vreau, mulțumesc!

– De ce, îți e teamă că merele mele sunt otrăvite? Uite, o să mușc și eu din jumătatea aceasta, iar tu poți încerca cealaltă parte.

Dar jumătatea pe care fata a gustat-o era otrăvită și, chiar înainte să înghită, frumoasa Albă-ca-Zăpada căzu la pământ.

Degeaba au încercat piticii să o salveze, de data aceasta era prea târziu, așa că au așezat-o într-o cutie de cristal ca să îi poată admira frumusețea, și au plâns zile în șir la căpătâiul ei.

– Ce fată minunată! Mi-aș dori să o duc la castelul meu, a spus într-o zi un prinț care trecea călare prin pădure.

Triști, piticii îl ajutară pe tânăr să o ia cu el, dar, pe drum, unul dintre ei se împiedică de un buștean, iar bucata de măr otrăvită sări din gâtul prințesei.

– Unde sunt? Ce s-a întâmplat?

– Frumoasa mea, ai fost otrăvită, iar acum, printr-o întâmplare atât de fericită, ești din nou printre noi. Vrei să te căsătorești cu mine?

Uimită de cele întâmplate și de frumusețea celui care îi vorbea, fata acceptă pe loc. Ce nuntă mare a urmat! Iar mama vitregă, aflând toate acestea, împietri de supărare.