Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată… un tânăr pe nume Veiko. Astăzi îțt vom spune povestea lui și a copacului numit mesteacăn. Tu ai văzut vreodată un mesteacăn? El este un copac deosebit, care înfrunzește primavara-devreme și are scoarța adesea argintie. Dar hai să lăsăm vorba și să spunem povestea!
Rămăsesem la Veiko, un tânăr care știa să vorbească cu toți lupii și înțelegea ciripitul păsărilor. In fiecare zi el se plimba prin pădure, vorbea cu animalele și se gândea la Mara, cea mai frumoasă fată din orașelul lui. Mereu când își amintea de părul ei blond zâmbea și visa la momentul în care se vor întâlni.
Intr-o primăvară, Veiko își făcu mai mult curaj și îi spuse fetei despre dragostea pe care i-o purta. Dar Mara izbucni în râs:
– Tare frumos mai vorbești tu, Veiko. Dar mai întâi de toate vreau să-mi dovedești dragostea ta. Vezi acești mesteceni cu scoarța maronie, la fel ca a celorlalți copaci? Poți să faci astfel încât acești pomi să fie albi ca zăpada?
Veiko plecă îngândurat spre mare, se așeză pe mal și, în timp ce se gândea cum ar putea să facă, auzi pe cineva că-l strigă. Era bătrânul cerb Lim care îi spuse:
– Iți aduci aminte, Veiko, cum i-ai salvat viața fratelui meu? Acum este rândul meu să te ajut. Știu ce ți-a cerut Mara. De aceea ascultă bine ce îți spun. Departe, dincolo de munți, este țara viforului și a vânturilor reci. Stăpânul lor, Omătul, are un fluier; când sufli în el, vine îndată viscolul. Voi merge chiar eu să-ți aduc acest fluier fermecat.
Zis și făcut. Veiko așteptă o săptămână, două, iar la începutul celei de-a treia, auzi un tropăit ușor de copite, apoi îl zări pe bătrânul cerb care abia se mai ținea pe picioare de oboseală.
– Veiko, ia fluierul. Dar nu uita ce mi-a spus Omătul: Cel care va sufla chiar și o singură dată din fluier va deveni bătrân. Gândește-te, Veiko, gândește-te bine ce decizie iei.
Dar Veiko nu mai avea răbdare să îl asculte pe cerb pentru că își dorea prea mult să îi îndeplinească dorința fetei. Așa că alergă cu sufletul la gură către casa Marei și suflă fără să stea pe gânduri în fluier.
Vuuuuu, Vuuuuuuuuuuuuuu! Deodată se stârni vântul, soarele se ascunse dupa nori și începu să viscolească. Mestecenii din jurul casei deveniră albi și strălucitori ca zăpada.
In timpul acesta, Veiko fugi până la râu să bea apă, că tare sete i se făcuse. Dar ce să vezi? In oglinda apei apăru un bătrân cu barba albă, lungă și cu zbârcituri pe față. Atunci înțelese că până la sfârșitul vieții va fi bătran, așa cum îi spusese cerbul. Dar Mara? Îl va mai recunoaște?
Iși luă inima în dinți și, în cele din urmă, intră în casa fetei și îi spuse:
– Uită-te pe fereastră, Mara, mestecenii sunt albi. Eu, Veiko am făcut asta, așa cum ți-am promis. Acum putem fi pentru totdeauna împreună. Dar Mara nu-l recunoscu pe Veiko.
– Cum îndrăznești, bătrânelule, să mintț? Pleacă de aici! Și îl izgoni fără să stea pe gânduri.
Timpul trecu, iar Mara se mărită cu un negustor bogat și porunci să se taie toți mestecenii din jurul casei. Degeaba se chinuiau oamenii să-i îndeplinească porunca pentru că în locul unui mesteacan tăiat creșteau doi, în locul a zece, creșteau douăzeci. Și toți aveau coaja albă.
Iar pe Veiko nimeni, niciodata nu l-a mai văzut de atunci. Doar iarna, când în pădure se stârnește vifornița, se aude sunetul unui fluier fermecat. Este Veiko, care nu poate să uite dragostea sa pentru Mara.
De aceea, legenda spune că tânărul care îi dăruiește miresei sale în ziua nunții o crenguță de mesteacăn, are o viață frumoasă alături de aleasa sa.
Text adaptat dupa povestea scandinavă De ce mestecenii sunt albi? Interpretare – Claudia Lungu
