Știai că și poveștile adevărate încep cu... a fost odată? Cercetătoarea Ana Aslan a descoperit ce înseamnă tinerețea: să fii optimist, să te simți bine în pielea ta și să ai un ideal pentru care să lupți.
Ana s-a născut în prima dimineață a anului 1897, la Brăila. Tatăl său, Mărgărit, o privea cu o tandrețe aparte. Avea 59 de ani când Ana s-a născut și spunea adesea, mândru:
— Ea e dovada tinereții mele târzii.
Liniștea acestei copilării nu avea să dureze. Averea familiei s-a micșorat considerabil din cauza unor investiții neinspirate. Când Ana avea doar treisprezece ani, tatăl s-a stins.
Atunci, în durerea pierderii, s-a născut hotărârea care avea să o definească: lupta împotriva timpului. Din acel moment, copilul visător a început să devină femeia care avea să schimbe medicina.
Mama a decis să se mute cu toți copiii la București, pentru a le oferi un viitor mai bun. Firea sa diferită, mereu curioasă și hotărătă, a dus-o firesc spre medicină. În clasa a XII-a, odată cu primele lecții de anatomie, Ana a simțit că își găsise drumul: misterele corpului omenesc au cucerit-o pe loc. Mama însă nu a fost deloc încântată. Influențată de prejudecățile vremii, credea că meseria de medic nu este una „pentru femei”.
— E prea greu, prea dur… încerca să o convingă.
Ana nu a cedat. Mai mult, a recurs la un gest extrem: greva foamei timp de trei zile.
— Dacă nu mănânci, nu înseamnă că vei ajunge medic, a spus mama, îngrijorată.
A urmat un adevărat „consiliu de familie”: frați, veri și rude apropiate, mulți dintre ei profesori universitari și intelectuali, s-au adunat pentru a o convinge pe mamă. Frații i-au ținut partea. Astfel, la 13 octombrie 1915, Ana Aslan a fost admisă la Facultatea de Medicină. Avea să spună mai târziu, zâmbind: „Mie cifra 13 îmi aduce noroc”.
Când a izbucnit Primul Război Mondial tânăra era studentă în anul al III-lea. Așa a ajuns în spitalele din spatele frontului de la Iași. Saloanele erau pline, iar medicii lucrau până la epuizare. Zi de zi, îmbrăcată în halat, printre bolnavi, a asistat la operații dificile și a învățat ce înseamnă responsabilitatea.
Întoarsă la București, in 1919, Ana a început să lucreze alături de Gheorghe Marinescu, un medic foarte cunoscut. A devenit preparator la Clinica II din București, condusă de Daniel Danielopolu, un profesor de la care a învățat să fie organizată. La doar 27 de ani și-a luat doctoratul.
Ana Aslan a început să privească îmbătrânirea altfel decât o făcea lumea medicală a vremii: dacă bătrânețea nu trebuie doar suportată, ci poate fi întârziată? se întreba ea. La începutul anilor ’50, lucrând alături de profesorul C. I. Parhon, a început să studieze efectele procainei, o substanță cunoscută până atunci mai ales ca anestezic. Primul rezultat a venit neașteptat. Un tânăr student, imobilizat la pat din cauza unui genunchi complet blocat, nu mai răspundea la niciun tratament. Ana i-a cerut permisiunea să încerce ceva nou. După administrarea procainei, s-a produs un miracol: băiatul și-a putut mișca genunchiul. După câteva zile, a părăsit spitalul pe propriile picioare. „Am înnebunit de bucurie, avea să mărturisească mai târziu Ana. Și el la fel.”
În 1952, a făcut un pas și mai mare: a pus bazele primului Institut de Geriatrie din lume recomandat ca model de organizare de către Organizația Mondială a Sănătății. Crezul Anei Aslan era simplu și profund: „adevărata provocare este să adaugi viață anilor, nu doar ani vieții”.
A urmat o premieră mondială: primul medicament creat special pentru întârzierea procesului de îmbătrânire, Gerovital H3. În 1957, medicamentul miraculos a fost omologat în peste 30 de țări și a devenit cunoscut pe toate continentele.
Datorită activității sale, Ana Aslan a devenit membră a Academiei Române. A primit Premiul și Medalia „Leon Bernard” oferite de Organizația Mondială a Sănătății, dar și distincții din Italia, Franța, Cehia și India. A fost numită Profesor Honoris Causa și Doctor emerit în Brazilia și a devenit membră a Academiei de Științe din New York.
În anii 70, România era cunoscută ca o țară a turismului medical. 10% dintre străini ajungeau aici pentru tratamentele Anei Aslan, iar munca ei producea venituri de peste 17 milioane de dolari anual. Era solicitată de toată lumea: de la capete încoronate până la pacienți simpli. La Institutul de Geriatrie au ajuns personalități precum Charles de Gaulle, Indira Gandhi, Tito, Charlie Chaplin, Salvador Dalí, Marlene Dietrich, Nikita Hrușciov, Claudia Cardinale, John F. Kennedy, dar și regi ai Arabiei Saudite și Marocului, scriitori celebri și oameni de afaceri extrem de bogați. Toți veneau la București pentru a găsi „secretul tinereții”.
Cu toate acestea, când stătea lângă un bolnav, doctorul Aslan uita de faimă și de program. Dovadă stau miile de scrisori pe care le-a primit de-a lungul vieții: peste 130.000 de mesaje de mulțumire și gânduri bune. Faima ei era atât de mare, încât uneori pe plic era scris doar atât: „Ana Aslan, România”, și scrisoarea ajungea fără greș la destinație.
În afara laboratorului, Ana Aslan era o femeie foarte elegantă și rafinată. Iubea cărțile, muzica lui Chopin, urmărea competiții de gimnastică și mergea la film. Îi plăcea să fie elegantă, își comanda hainele din Italia și purta bijuterii frumoase. Nu și-a întemeiat o familie, pentru că viața și meseria nu i-au lăsat acest răgaz.
Succesul ei a atras invidia autorităților comuniste. La începutul anilor '80, i se intentează un proces, fiind acuzată că nu le cere bani bătrânilor din Institut, lipsind astfel Statul de venituri importante. După 7 ani de procese, cu câteva luni înainte de a muri, a fost declarată nevinovată. S-a stins la vârsta de 91 de ani.
Ana Aslan a dovedit că vârsta nu este o limită, ci o etapă a vieții care poate fi trăită frumos. Prin tot ce a făcut, a lăsat în urmă nu doar descoperiri științifice, ci și o lecție simplă și puternică: viața poate fi trăită cu demnitate și speranță la orice vârstă. „Nu regret nimic. Timpul e doar o măsură. Important e ceea ce faci cu el”.