Cum ar fi să trecem de această lună fără să îți spunem Legenda Mărțișorului? Se spune că de 1 martie trebuie să le oferi mărțișoare celor dragi. Șnurul alb și roșu simbolizează trecerea de la iarnă la primăvară, de la frig la cald, întuneric și lumină. Alături de șnur se mai poartă și simbolurile norocului precum trifoiul cu patru foi, potcoava, coșarul sau inima. Totuși, tu știi de unde provine această tradiție? Iată câteva dintre cele mai frumoase legende ale Mărțișorului.
Odată, demult Soarele a venit pe Pământ în chip de fată frumoasă, dar un zmeu a urmărit-o și a închis-o în palatul lui. Fără Soare păsările au încetat să cânte, copiii au uitat de joacă şi lumea întreagă a căzut într-o supărare fără de margini. Nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte pe fiorosul zmeu. Noroc cu un tânăr curajos care a pornit să salveze Soarele. Drumul lui a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna. In cele din urmă, când a găsit palatul, l-a înfruntat pe zmeu in luptă dreaptă, zile întregi, până când a reușit să elibereze fata. Soarele s-a ridicat astfel înapoi pe Cer spre bucuria întregii lumi. Dar, din păcate, tânărul luptător a rămas rănit pe zăpada, iar pe locul acela, pătat de sângele său roșu au răsărit flori delicate, ghioceii, considerați vestitorii primăverii. De aici provine tradiția îmbinării celor două șnururi. Culoarea roşie aminteşte de curajul voinicului, iar cea albă este puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii.
O alta legendă spune că Mărțisorul are legătură cu Dragobetele. Stii deja povestea lui Dragobeste, ti-am spus-o in luna Februarie. Ei bine, acesta voia să se însoare, dar Baba Dochia, mama lui, nu-și dorea o noră și tot amâna momentul. Intr-un sfârşit de iarnă, Dragobete se uita la perechile de tineri căsători si visa la aleasa lui. De după un pom a apărut atunci o zână.
– Eu sunt „Cap de primăvară” şi aş putea să te ajut! Mâine de dimineaţă leagă un fir roşu în crengile acestui copac şi când se va opri o fată să-l descurce, cere-i să-ţi fie mireasă.
Zis și făcut, dar Baba Dochia, bănuind ceva, a pus repede câte un fir roşu în toţi pomii din livada. Cum sa mai stie Dragobeste cui sa in ceara mana, cand a vazut o multime de fete descurcand atat de multe snururi!?
Cap de primavară s-a întors și i-a spus:
– Mâine pune un fir alb în fiecare pom şi unul alb cu roşu în pomul acesta. Aşa a făcut Dragobete, dar Dochia l-a încurcat și de data aceasta.
Cap de primăvară nu s-a lăsat și i-a spus: Dragobete, ia mătase subțire, roşie şi albă, răsucește-le şi pune-le în fiecare pom. Puțin încrezător, Dragobete a făcut așa, dar Dochia a strâns toate şnururile dimineață şi le-a aruncat.
Totusi, un capăt de mătase roşie, aproape invizibil, a rămas agăţat de pom, iar când fetele au trecut pe acolo, una singura s-a oprit să privească un boboc de floare și a zărit capătul de şnur. Și uite așa și-a găsit Dragobete mireasă. De aceea, în săptămâna lui Mărţişor se pune în crengile pomilor cate un şnur roşu.
Baba Dochia a aflat de intamplare şi a plecat în urma indragostitilor cu turma ei de oi, îmbrăcată în cele 9 cojoace. Și tot înaintând, a tot aruncat câte un cojoc, până când a rămas în ie. Şi chiar atunci s-a pornit un viscol puternic care a făcut-o stană de piatră. De aceea, zilele care urmează Dragobetelui, se numesc Zilele Babelor. Tradiţia a rămas că pe 1 martie, fetele şi femeile „îşi pun o babă”, aşa vor afla cum vor fi tot anul: frumoase sau urâte, vesele sau supărate, în funcţie de vremea din ziua aleasă.
O alta legendă spune că, de ciudă că Dragobete s-a însurat fără acordul ei, Dochia și-a trimis nora la râu cu un ghem negru, spunându-i să nu se întoarcă acasă până când lâna nu devine albă. Fata s-a chinuit să spele lâna până când au început să îi sângereze mâinile. Impresionat, un bătrân care trecea pe acolo i-a dat o floare roșie și i-a spus să spele lâna cu ea. Fata i-a mulțumit, a pus floarea în apă și lâna s-a făcut alba ca laptele. De atunci, șnurul este format din alb și roșu, acesta din urmă simbolizând sacrificiul fetei.
Despre mărţişor există mai multe poveşti. Una dintre ele vorbeşte chiar despre fabricarea lui. Se spune că a fost odată un om sărac, care confecţiona tot felul de lucruri pentru păpuşi: fundiţe, şnuruleţe şi hăinuţe. Apoi le vindea în piaţă. Într-o zi, văzând că i s-au terminat materialele, omul a căutat prin casa şi tot ce a mai găsit au fost două şnururi de aţă albă şi roşie. Neştiind ce să facă cu ele, le-a împletit. Apoi a făcut un mic tablou pe care a prins şnuruleţul. Şi s-a gândit cum să denumească acel obiect. I-a spus mărţişor pentru că era prima zi din luna martie.
O altă legendă a mărțișorului din Moldova povesteste despre o vrajitoare a iernii care isi pusese in gand sa nu lase primavara sa vina pe pamant. Cand a văzut ca nu o scoate la capăt cu vrajitoarea, zâna Primăvara s-a taiat la un deget, iar sângele a căzut peste zăpada albă, topind-o. In acest fel, iarna a fost alungată, iar asocierea dintre albul zăpezii și roșul sângelui a inspirat șnurul mărțișorului.
Ei bine… ar mai fi o mulțime de legende despre care vă putem spune, dar vă lăsăm să le descoperiți singuri și să vă bucurați de luna Martie cu toate zilele frumoase care urmează. Să aveți o primăvară de poveste!
Legenda lui Dragobete
Floarea soarelui
Ca toate poveștile, și aceasta începe cu… a fost odată o fată frumoasă pe care o chema Aura. Da, așa cum auzi. Aura. Și nu numai ca era frumoasă, ci și foarte, foarte harnică. Imediat cum răsărea soarele, Aura se plimba prin grădinile tatălui său, Verde-Împărat, și curăța trandafirii, busuiocul și bujorii, apoi culegea fructele din copacii plini de pere, gutui și cireșe. Împăratului i se umplea inima de bucurie când vedea cât de fericită era fiica sa printre florile din grădina palatului și nu voia cu niciun chip să o mărite, că îi era drag să o vadă în fiecare zi în preajma lui.
Veniseră băieți din toată lumea să o ceară de soție printre care și băiatul lui Roșu-Împărat, înalt, frumos și curajos, apoi Zefirul, fiul Vântului, într-un car tras de patru cai fermecați, dar nimeni nu îl mulțumea pe împărat.
– Plecați din palatul meu, nu am fată de măritat! le spunea el tuturor.
În tot acest timp și Soarele privea fata cu mare dragoste, de sus, de pe cer. Și el era singur și tare și-ar fi dorit să se plimbe uneori cu Aura prin grădinile frumoase ale palatului. Într-o zi, Soarele și-a luat inima în dinți și a rugat-o pe Zâna Zânelor să-l transforme în om. Degeaba s-a rugat mama lui să nu plece, că doar știa cât de mult strălucise fiul ei peste tot pământul și cât de mult încălzise oamenii, florile și păsările de-a lungul anilor, dar degeaba. Așa ca Zâna Zânelor l-a transformat pe Soare într-un băiat tânăr și frumos, îmbrăcat cu haine de aur și argint. Zâna i-a mai dat pentru drum și un cal fermecat care vărsa foc pe nări și avea aripi strălucitoare.
Fără să mai stea pe gânduri, băiatul s-a grăbit să ajungă în grădina palatului, fix când știa că Aura va ieși din camera sa pentru a asculta cântecul privighetorilor și a uda mușcatele. Dar când l-a văzut așa de strălucitor, Aura s-a speriat și a fugit în castel. Atâta i-a trebuit împăratului să audă, că și-a pus toți slujitorii să astupe ușile și ferestrele ca Soarele să nu mai poată intra în palat niciodată.
– Nu vreau să stau în casă, se gândea Aura. Mie îmi place să alerg în grădină, să îngrijesc florile, dar tare frică mi s-a făcut de Soare și strălucirea lui.
Totul până într-o zi când Soarele a ochit o crăpătură mică liberă, fix acolo unde se băga cheia în ușă, și a intrat în palat în căutarea fetei. Imediat cum a zărit-o pe Aura, a luat-o în brațe și a zburat cu ea spre palatul său cu ziduri de diamant, ferestre de rubin și uși de argint. Uitându-se mai bine în jur, Aura a zărit o grădină mare cu flori de aur și două fântâni de marmură roșie din care curgeau miere și lapte.
– E așa de frumos aici, se gândi fata. Dar sunt așa de singură! Soarele pleacă dimineața devreme și se întoarce seara târziu. Și nici măcar nu pot îngriji grădina pentru că florile de aur nu miros, iar păsările de argint nu cântă. Îmi e așa dor de tatăl meu și de grădina cu privighetori și crini parfumați. Offfff…
Și fata s-a pus pe un plâns care a durat 7 zile și 7 nopți, fără ca nimeni să o poată înveseli.
– Ei, fetițo, lasă că te trimit eu înapoi la tatăl tău, îi spuse în a 7-a zi mama Soarelui.
Și a chemat îndată 4 căprioare și 4 cerbi care să o ducă pe pământ într-o caleașcă de aur. Trop- trop răsunau copitele cerbilor care alergau ca vântul. Iar Aura era extrem de fericită că se întoarce la tatăl ei. Dar fix când să ajungă la ușa palatului, Soarele văzu fata și se aruncă spre Pământ ca sa o ia înapoi. Dar fata ajunsese deja în brațele tatălui său.
– Aura, te transform într-o floare, spuse atunci Soarele plângând. Măcar așa să te pot vedea în fiecare zi.
Și fata cea frumoasă deveni dintr-o dată o floare înaltă, rotundă și galbenă, pe care noi oamenii o vedem privind mereu spre cer.
Să te uiți și tu, copil drag, atunci când treci cu mașina sau cu trenul pe lânga întinsele câmpuri galbene și o să vezi că aceasta floare privește mereu spre soare.
O alta legendă spune că fata de împărat și Soarele se iubeau nespus de mult, dar nu puteau fi împreună pentru că oricine îl privea pe Soare în ochi se transforma pe loc în floare. Dar fetei nu i-a păsat de blestem și s-a măritat cu iubitul ei pe care, desigur, l-a privit în ochi. Ce crezi că s-a întâmplat? Da, a devenit Floarea soarelui care se întoarce mereu după soțul ei pentru a-l admira.
Nu în ultimul rând, mai există o legendă care spune că fata de împărat, îndrăgostită de Soare, l-a invitat la o masă împărătească pentru a-i fura o sărutare. Dar cum a auzit de acest plan, Luna, și ea îndrăgostită de Soare, a jurat să se răzbune. Cum să îl piardă pe Soare în favoarea unei muritoare? Așa că s-a ascuns la petrecerea împărătească și a prins momentul când fata a întors obrazul către Soare pentru a fi sărutată. Atunci, Luna a transformat-o pe fată într-o floare. Din acel moment, în fiecare vară, când Soarele răsare, floarea își ridică petalele spre cer, iar când vine seara și apare Luna, floarea își lasă chipul către pământ.
Vezi tu… legende sunt multe și frumoase, iar noi nu știm care e adevărul. Dar nici nu contează, important e să te bucuri de fiecare poveste în parte.
Adaptare după mai multe legende românești
Omul de zăpadă
Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată un om de zăpadă care arătă destul de ciudat: în loc de ochi avea două cioburi mari și o gură făcută dintr-o greblă veche, ceea ce îl făcea să pară că are și dinți.
Era făcut de câțiva copii gălăgioși, dar foarte veseli, care se bucurau că, în sfârșit, puteau să se joace cu zăpada pufoasă.
– E așa de frig încât tremur de bucurie! Simt cum îmi trosnește tot corpul când bate vantul acesta rece și plăcut – spuse omul de zăpadă. Ce mult mi-ar plăcea să mă pot mișca din loc! Dacă aș putea, m-aș da și eu pe gheață, cum fac băieții, dar nu știu nici măcar să merg!
– Hai! Hai! se auzi atunci bătrânul câine din curtea în care era construit omul de zăpadă. Era cam răgușit și în loc să latre ham-ham, acum lătra hai-hai. Stătuse prea mult în casă, la căldură, și își cam pierduse vocea.
– Într-o bună zi, chiar soarele o să te învețe să mergi, spuse cățelul. Eu am văzut cum s-a întamplat anul trecut cu omul de zăpadă construit de băieți. Hai! Hai! Și cu cel de dinaintea lui! S-au dus cu toții…
– Adică vrei să spui că tocmai mingea aceea roșie de foc o să mă învețe să merg și să alerg? Nu îmi vine să cred, mai ales că, am observat că a coborât de pe cer și locul ei a fost luat de o altă minge mare și rotundă!
– Habar n-ai de nimic, răspunse câinele. Acum pe cer e luna, dar mâine dimineață o să vină din nou soarele și o să te învețe să aluneci la vale. O să se schimbe vremea cât de curând, simt că mă înțeapă o lăbuță și ăsta e semnul că se va încălzi afară.
– Nu prea înțeleg ce vrea să spună, se gândi omul de zăpadă, dar simt că mingea asta roșie nu prea îmi vrea binele! Prea se uită toată ziua fix la mine!
A doua zi, vremea se schimbă. Era o ceață deasă și un frig care pătrundea până la oase. Dar când răsări soarele, priveliștea era minunată. Copacii erau parcă împodobiți cu gheață, iar pe crengi străluceau picături de rouă asemănătoare broderiilor din dantelă. Totul strălucea, de parcă cineva presărase praf de diamant.
– Ce minunăție! Vara nu te poți bucura de o asemenea priveliște, spuseră o fată și un băiat, care se opriseră aproape de curtea în care se afla omul de zăpadă.
– Ei cine sunt? îl intrebă omul de zăpadă pe câine.
– Sunt doi îndrăgostiți care se vor duce într-o bună zi să locuiască în aceeași cușcă și să roadă același os. Hai, hai! Ei nu sunt ca tine, nu le place frigul. Uite, de exemplu, eu locuiam cu doi oameni când eram mai tânăr. Pe atunci stăteam pe o canapea de catifea și stăpâna mă mângâia mereu. Dar, după o vreme, am crescut prea mare și m-au trimis în camera servitoarei, unde să știi că îmi plăcea mai mult! Aveam mâncare bună, perna mea și stăteam lângă sobă cât era ziua de lungă, mai ales pe o vreme ca asta. Și acum mai visez la soba aceea!
– Sobă? Ce e aceea? E ceva ce seamăna cu mine?
– Nuuu, e exact opusul tău. E neagră ca un corb și are un gât lung și un mâner de alamă. Se hrănește cu lemne și din gură îi ies limbi de foc. Uită-te pe geamul casei, dacă vrei să o vezi.
Omul de zăpadă se uită lung către fereastră și îl intrebă pe câine.
– Și acum de ce nu mai stai lângă sobă? De ce ai renunțat la un loc atât de confortabil?
– Ei bine, am fost alungat pentru că l-am mușcat de picior pe băiețelul familiei. Acum îmi pare rău, dar lovise osul pe care îl rodeam și m-am supărat teribil! De atunci stau în lanț și sunt atât de răgușit că nu mai pot lătra precum ceilalți câini! Hai, Hai…
– Frigul e minunat, se gândi atunci omul de zăpadă! Dar tare mă întreb cum e într-o casă. Și ce trosnet ciudat se aude de la sobă! Oare cum o fi înăuntru? Tare vreau și eu lângă sobă!
– Hai, hai! Să nu te duci niciodată acolo pentru că, dacă te apropii, o să te topești!
Și tot așa au trecut zilele, iar omul de zăpadă nu înceta să se uite pe geam, spre sobă. Totul până într-o zi, când ferestrele erau atât de înghețate, încât nu se mai putea zări nimic pe geam.
– Offf, oare ce face soba? se întrebă omul de zăpadă, imaginându-și că e ca o ființă foarte interesantă care scoatea limbi de foc spre el. Își dorea așa de mult să o întâlnească! Nu mai putea să se bucure nici măcar de frigul și de gerul de afară.
– Nu e bine ce faci, spuse bătrânul câine! Mai ales că vremea începe să se schimbe!
Și într-o dimineață vremea se încălzi. Se apropia primăvara și afară era din ce în ce mai cald. Omul nostru de zăpadă se făcu din ce în ce mai mic până când, într-o zi, se transformă în apă. Iar în locul unde stătea el, rămăsese acum doar măturica de curățat sobele adusă de copii atunci când îl înălțaseră.
– Acum înțeleg de ce își dorea el atât de mult să se întâlnească cu soba! Măturica asta făcea parte din corpul lui! De asta avea un dor așa mare de sobă! Hai, hai!
Rescriere după povestea Omul de zăpadă, de Hans Christian Andersen
Ion Creangă – poveste în limba semnelor
Tânărul împărat și fata înțeleaptă
Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată… un împărat tânăr, iubit de oameni și respectat. Deși avea grijă de toți supușii săi și împărțea cu ei pământurile, livezile, vitele și pădurile, oamenii aveau o nemulțumire. Cel mai curajos dintre supuși îi spuse într-o zi:
– Iubite împărat, noi ne-am dori să aveți o soție. Căsătoriți-vă cu cea mai frumoasă fată din regat și aduceți-ne pe lume un moștenitor care să ne fie rege peste ani și ani…
Împăratul nu era prea hotărât, dar pentru că tot regatul vorbea numai despre asta, în cele din urmă spuse:
– Bine, vă voi asculta rugămințile cu o singură condiție. Cea care îmi va deveni soție va trebui să răspundă la trei ghicitori. Doar aceea care le va rezolva pe toate îmi va sta alături toată viața! Le voi da fetelor 3 zile de gândire și apoi voi decide.
Zis și făcut. Incepând cu dimineața următoare, o mulțime de fete au mers cu încredere la palat, sigure că vor dezlega misterul ghicitorilor.
Prima ghicitoare suna așa – Cât de mare este timpul dintre răsăritul și apusul soarelui?
In a doua ghicitoare trebuiau să descopere Cât este de lung drumul dintre cer și pamânt?
Iar cea din urmă întrebare era Cât de mare este distanța dintre adevăr și minciună?
Fetele ascultară cu mare atenție ghicitorile și se risipiră la casele lor în căutarea răspunsurilor. Cele trei zile trecură repede, iar lumea din tot ținutul se adună din nou la palat. Printre oameni se afla și o fată îmbrăcată sărăcacios, care toata ziua aduna vreascuri uscate.
– Cine a dezlegat ghicitorile mele? întrebă împăratul curios să-și vadă viitoarea soție.
Nimeni nu scoase o vorbă. Toate fetele stăteau cu capul plecat, semn că ghicitorile fuseseră cu adevărat grele.
Când împăratul repetă întrebarea, fata săracă își făcu curaj și spuse:
– Cred că eu știu răspunsurile, mărite împărat…
– Să te auzim atunci, îi spuse tânărul cu blândețe.
– Între răsăritul și apusul soarelui este un drum de o zi, pentru că soarele răsare dimineața și asfințește seara…
– Corect. A doua ghicitoare, zâmbi împăratul.
– Distanța dintre cer și pământ este atât de lungă cât aceea dintre sprânceană și pleoapă. Dupa cum vedeți, când ridici pleoapa poți vedea cerul, când o cobori, poți vedea pământul.
– Știi și ultimul răspuns? întrebă zâmbind împăratul.
– Intre adevăr și minciună este o distanță de 4 degete. De ce? Pentru că ce auzi cu urechea este minciună, dar ce vezi cu ochii este adevărat, așa că măsurați și domniile voastre între urechi și ochi și o să vedeți că distanța e de patru degete.
– Așa este, spuse mulțumit și fericit împăratul.
Toata lumea din jur se minună de istețimea tinerei, iar împăratul, așa cum promisese, o luă de soție. În plus, fata era și tare frumoasă, chiar dacă hainele pe care le purta erau uzate și sărăcăcioase.
Așa că se încinse o nuntă împărătească, cu dans și voie bună, așa cum se întâmplă în familiile celor care se iubesc.
Adaptare dupa povestea chineză Tânărul împărat și fata înțeleaptă
Pasărea Iubirii
Cântecul Iubirii
https://youtu.be/6DeYBi-q3hA
Tinereţe fără bătrâneţe
Tabloul fermecat
Ca toate poveștile, și aceasta începe cu a fost odată… o femeie care locuia la poalele munților alături de băiețelul ei. Femeii îi plăcea tare mult sa coasă și era chiar foarte îndemânatică, iar toate tablourile de mătase care ieșeau din mâna ei erau impresionante.
Într-o zi, copilul a găsit o pictură care înfățișa o casă mare în mijlocul unei grădini cu flori colorate, o câmpie verde, livadă, o grădină de zarzavat și un lac albastru cu mulți pești zglobii. Femeia s-a uitat la desen și s-a îndrăgosti pe loc de acea casă. Dar, pentru că nu avea bani să cumpere o asemenea minunăție, s-a hotărat să țeasă un tablou după acel desen. Măcar atât putea face! Dar lucrul era greu și zilele de țesut s-au transformat în luni. Seara femeia lucra în lumina rășinii de brad, care făcea mult fum, și de aceea au început să o doară ochii. Dar nu s-a lăsat. A continuat să țeasă.
După un an, ochii munciți ai femeii au început să lăcrimeze pe tabloul de mătase. Și unde cădea o lacrimă, izvorau pârâiașe limpezi și lacuri cu peștișori aurii. După doi ani în care lucrase aproape neîncetat, din ochii ei au început să curgă picături de sânge. Și acolo unde cădeau picăturile, răsărea un soare aprins care încălzea câmpii cu flori colorate.
Abia după trei ani tabloul, nespus de frumos, era gata. Casa avea un acoperiș albastru, ziduri verzi, stâlpii roșii, poarta galbenă. În fața casei era o grădină cu flori, iar în grădină un lac albastru cu peștișori aurii. În stânga casei se vedea o livadă, iar în dreapta era o grădină plină de verdețuri și pepeni galbeni.
La câteva zile după ce termină de țesut, soarele dispăru dintr-o dată de pe cer și se porni un vânt puternic care smulse tabloul din casă și-l purtă în cer, spre Răsărit. De supărare, femeia se prăbuși la pat și începu să se simtă, de la o zi la alta, din ce în ce mai rău. Atunci, fiul său spuse:
– Așa nu se mai poate, mă duc să-ți aduc tabloul de mătase înapoi!
Așa că porni îndată spre Răsărit. După două săptămâni băiatul ajunse la Cheia Muntelui Mare. Și acolo… ce să vezi? În fața lui se aflau o casă de piatră, un cal de piatră și o bătrână cu părul alb.
– Copile, unde te duci?
– Mă duc să-i aduc mamei tabloul la care a țesut trei ani și pe care vântul l-a luat și l-a dus către Răsărit.
– Tabloul a fost luat de zânele de pe Muntele Soarelui, ca model, să țeasă și ele unul la fel. Dar nu e ușor să ajungi la ele, să știi. Mai întâi trebuie să hrănești calul ca să învie. Cu el vei trece Muntele de Foc. Vei ajunge apoi la mare, unde valurile sunt foarte puternice. Abia după aceea îți vei putea cere înapoi tabloul.
Băiatul a ascultat-o, dar nu s-a speriat pentru că îi promisese mamei să-i aducă înapoi tabloul fie ce-o fi.
Așa că a hrănit calul, l-a încălecat și a luat-o la goană către răsărit. Apoi a trecut de flăcările Muntelui de Foc și de valurile reci ca gheața ale mării și, în cele din urmă, a ajuns la castelul de la Muntele Soarelui, exact cum îi spusese bătrâna.
– Zâne frumoase, le spuse el fetelor din castel, vă rog să îmi înapoiați tabloul, este al mamei mele!
– Promitem să terminăm astăzi de țesut, așa că așteaptă în castelul nostru o noapte, după care poți lua tabloul cu tine.
Băiatul s-a învoit și, cum era foarte obosit, a adormit. În acest timp, zânele au agățat în tavan o perlă și sala s-a umplut de lumină pentru ca ele să poată termina de țesut la timp.
O zână mai îndemânatică, îmbrăcată în roșu, a terminat prima de țesut. Dar când a comparat tabloul ei cu cel țesut de mama băiatului și-a dat seama că al ei nu era la fel de frumos.
– Ce bine ar fi dacă aș fi și eu în acest tablou! s-a gândit ea atunci. Și cum celelalte zâne nu erau atente, HOP zâna a luat câteva fire de mătase și a țesut chipul ei pe tablou.
Când s-a trezit, băiatul a luat tabloul, l-a pus la piept sub haină, a încălecat și a luat-o la goană spre casă. Cum a văzut tabloul la care muncise 3 ani, ochii mamei s-au luminat.
– Băiatul meu, e întuneric aici. Să mergem afară să-l privim!
Zis și făcut. Dar cum au ieșit afară și au pus tabloul pe pajiște, din senin un vânt parfumat a pornit iar tabloul s-a mărit, întinzându-se pe mulți kilometri de câmpie. Coliba nu mai era, iar în locul său apăruse un palat, înconjurat de o gradină și o livadă, exact ca acelea țesute în tablou. Singurul lucru diferit era o fată îmbrăcată în roșu care privea florile lângă un lac cu peștișori. Era zâna care-și țesuse portretul în tablou. Devenise și ea reală!
Văzând cât este de frumoasă și blândă, mama băiatului o invită pe fată să locuiască cu ei. Nu a durat mult și băiatul a cerut-o de soție pe minunea de fată și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
Adaptare după povestea chineză Tabloul fermecat
Interpretare – Claudia Lungu
Rățușca cea urâtă
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată o raţă care stătea liniștită pe ouăle ei din cuib și visa la momentul în care va deveni mamă. Și iată că într-o dimineață rece de primăvară a crăpat un ou. Și apoi altul. Și încă unul. Rând pe rând puișorii ieșeau și măcăneau cu atâta veselie încât toți vecinii raței se întrebau ce e cu gălăgia asta.
Un singur ou rămăsese întreg și parcă nu voia să se crape cu niciun chip.
– Chiu-chiu! Mac-mac! se auzea din toate părţile. Ce mare-i lumea! ziceau puii.
Dar mama rață era îngrijorată. Ce se întampla cu oul care nu mai crăpa? În sfârşit, după înca o zi și o noapte, din el ieși o rățușcă mare și cam urâțică, cu penele alb-cenușiu. Uhhh, și ce galben-aurii erau ceilalți pui! Frumoși și curați exact ca mama lor!
Ei bine, a doua zi raţa își duse familia la apă. Zicea mac-mac şi toate rățuștele se bălăceau cu mare bucurie în lac. În limba rațelor, mac-mac poate să însemne multe lucruri, inclusiv 1, 2, 3 șiiii în apă!
– Mac-mac! Acum haideți să cunoașteți păsările din curtea cea mare! Plecaţi-vă gâtul şi spuneţi mac. Atenție mare la pisici că sunt mereu înfometate.
–Parcă nu eram destule aici, spuse o găină mai guralivă! Nu prea mai e loc în curte de atâtea înaripate! Şi uite una dintre ele ce urâtă-i! Prea urâtă! Nu! Să plece de aici! Nu ne place de ea!
Si uite așa, în ziua aceea toate păsările din curte o alungară pe săraca rățușcă. De accea, ea hotârî să-și caute o nouă casă și sări peste gard. Ajunse la balta cea mare unde stăteau raţele sălbatice care voiau să se lămurească:
– Ce fel de pasăre ciudată mai ești și tu? Și când râdeau mai cu poftă dintr-un tufiș apăru un vânător. Poc! Poc! se auzi şi cârduri întregi de gâşte sălbatice se ridicară din stuf. Poc! Poc! Peste tot se auzea lătratul câinilor de vânătoare. Săraca răţuşcă nu mai putea de frică. Chiar în clipa aceea un câine mare şi fioros apăru lângă ea. Își arătă dinţii cu un mârâit puternic şi plecă de-acolo fără s-o prindă.
–Sunt aşa de urâtă încât nici câinii nu se apropie de mine!
Când vânătoarea se termină, merse mai departe, singură și tristă, fără niciun prieten. Spre seară ajunse la o casă dărăpănată în care locuiau o babă, un motan şi o găină. Motanul ştia să se alinte si să toarcă, iar găina făcea ouă.
– Ce eşti tu? a întrebat baba. Dar cum nu prea vedea bine, i s-a părut că răţuşca era o raţă mare şi grasă care s-a rătăcit. Acum o să am ouă de raţă, se gândi ea. Poți să rămâi în casa mea!
După câteva zile, pe rățușca noastră a cuprins-o dorul de apă şi o poftă grozavă să înoate, așa că a plecat. A înotat, s-a scufundat în apă, dar nici o vietate nu se uita la ea, aşa era de urâtă! A venit toamna, frunzele pădurii s-au îngălbenit şi s-au uscat. Era frig, foarte frig. Biata răţuşcă n-o ducea deloc bine.
Într-o seară, când tocmai se scălda în apă, a văzut cele mai frumoase păsări din lume! Erau albe ca zăpada şi aveau gâturi lungi şi mlădioase. Erau lebede. Au stat puţin, apoi şi-au întins aripile largi şi măreţe şi au plecat mai departe în ţările calde. Pe răţuşca cea urâtă a cuprins-o o nelinişte ciudată. Nu ştia cum le cheamă pe păsări, dar îi erau dragi!
Timpul a trecut și iarna a devenit tot mai grea. Din fericire, într-o dimineaţa trecu pe lângă ea un ţăran care a dus-o acasă și uite așa rățușca a trecut cu bine peste prima ei zăpadă. Spre primăvară, rața a observat că i-au crescut aripile și poate să zboare sus, sus de tot. Și uite așa zbrrrrrrr a ajuns într-o grădină mare și frumoasă pe marginea unui lac. Dintre trestii ieşiră trei lebede plutind încet pe luciul apei.
– Am să mă duc să vorbesc cu păsările acelea frumoase chiar dacă o să se poarte și ele urât cu mine! Nu-mi pasă, vreau să le cunosc! Se gândi rățușca.
Și ce să vezi? Imediat cum o zăriră, lebedele se apropiară cu iubire. Era ca și cum s-ar fi cunoscut deja!
Privindu-și chipul în luciul apei, rățușca noastră a descoperit că a început să semene cu lebedele din jur. Ei bine… era și ea o lebădă cu cioc frumos și pene lungi. Deși fusese nedreptățită, acum era cea mai frumoasă dintre toate păsările.
– Pe vremea când eram o răţuşcă urâtă nici nu m-aș fi gândit că pot fi atât de fericită! Cum oare a ajuns un ou de lebădă într-un cuib de rață? Hmmm, nu știu, dar nu mai contează, îi iert pe toți. Dacă ești diferit nu înseamnă că ești urât, rău sau leneș pentru că sigur ai o mulțime de alte calități.
Rescriere după basmul cu același nume de Hans Christian Andersen, Interpretare LMG – Claudia Lungu
Muzicanţii din Bremen
Catoatepoveştileşiaceastaîncepe cu a fostodatã… unom care avea un mãgar. Dupamulţianiîn care mãgaruli-a fostcredinciosşi l-a ajutatsã care saciigrei cu boabeşigrãunţe, stãpânul s-a hotãrâtsãîlgoneascã de acasãpentrucã era preabãtrân.Simţindcã nu se apropievremuribunepentru el, mãgarulşi-a luatlumeaîn cap şi a pornitspreorașul Bremen pentru a devenimuzicant.
Si cum mergea el pe drum, deodatã a întâlnituncâine de vânãtoare care pãrea tare obosit.
– De cegâfâiaşa? aîntrebatmãgarul.
– Of, sunt tare bãtrânşiîmipierdputerilepezicetrece, a rãspuns cãţelul.
– Știiceva? Eu ma îndreptspreorașul Bremen sãdevinmuzicant. Vino şitu cu mine. O sãbaţi la tobã, dacăvrei.
Bucuros, căţeluli s-a alãturatmãgaruluişi au pornit la drum. Nu dupãmultãvreme, înfaţaloraaparut o pisicatristã, tristã.
– Hei, ceaipăţit? De cestaiaici, în drum?
– Cum sã nu fiutristã? Acum, pentrucã am imbãtrânit, mi s-au tocitcolţiişiașstamaidegrabãînspatelesobeisãtorc,decâtsãalergdupașoricei. Din cauzaasta, stãpâna mea m-a alungat de acasã.
– Haişitu cu noiîn Bremen, cãdoareştibunã la mieunat!
Zisşifãcut.Ceitreiprieteni au pornitîmpreunãla drumşi au tot merspânãce au ajunsînfaţauneicurţipe care stãteacocoţat un cocoș care ţipa din toateputerile.
– De ceţipiasa? Ne-aişisperiat! aspusmăgarul.
– Pentrucãvestesc o zifrumoasã. Dar cu cefolos? Stãpâna mea vreãsãmãnâncemâine o ciorbã de cocoş, alãturi de invitaţiiei la masã.Acumînţelegi de cestrigașa?
– Nu mai fi supãrat, mãi, CreastãRoşie, arãspunsmãgarul. Haimai bine cu noispre Bremen pentrucãai o voce frumoasã, iarîmpreunãvom forma ungrup de muzicanțipecinste.
Cocoşuluii-a plãcutpropunerea, cãdoar nu voiasãdevinãciorbã, şi a plecatîmpreunã cu ceilalţispre Bremen.
Au merseicât au merspână au ajunsîntr-o pădureunde au hotãratsăînnopteze.Mãgarulşicãţelulşi-au făcutculcuş sub uncopac, pisica s-a ascunsprintreramurişicocosula zburatpânãînvârfulpomului. Dar cesavezi? La orizont, nu departe, se zãrea o luminiţã.
– Acolotrebuiesã fie o casã! aspuscocoşul.
– Sãpornimspreeacãsigur e mai bine decâtaici, înmijloculpãdurii, arãspunsmãgarul.
Ajunşiîndreptulcasei, s-au apropiat de fereastrãşi au privitînăuntruunde au zãrit o masãplinã cu mâncarebunãşibãuturi.Șicine credeţicãstãtea la masã? Un grup de hoţi care mâncau de zorcu poftã.
– Ce bine ne-arprindeşinouãnistemâncare, a spuscocoșul.
– Da, da, şieuașvreaacolo, a rãspunsmăgarul.
Si când se gândeauei cum sãfacãsã-isperiepetâlharicasãfugã, le-a venit o idee: haisã ne cãțãramunulpealtulpânãsus la fereastrãşisãcântãm! Și, dintr-o datã, au începuttoțisãcânte, cum sepricepeau: mãgarulrãgea, câinelelãtra, pisicamieuna, iarcocoşulcânta. Si dupãce au încheiatcântecul, au datbuznatoţipefereastrã. Speriaţi de zgomote, hoţii au luat-o la fugãsprepãdure, lãsându-ipecei 4 prietenisãmãnânce tot ceîşidoreau, pesãturate.
– Eu nu vreausã ne lãsãmalungaţiaşausor, a spusunhoţprivindsprecasã. Cred cã ne-am speriatdegeaba.Mergişiverificã, i-a spus el celuilalthoţ.
Ajunsacolo, hoţul s-a dus direct înbucãtariesãaprindãlumina, dar, înîntuneric, ochiistrãlucitoriaipisiciii s-au pãrutcãrbuniaprinşi. Degeaba a încercat el sãaprindãunchibitcasãvadãmaibine, cãpisicanoastrãdejasãrisepe el sãîlzgârie cu ghearele.
Speriat, hoţul a luat-o la fugãspreușã, darcâinele s-a repezitasupraluişihaţ! L-a muşcat de picior.Apoi, trecândprincurte, undedormeamãgarul, s-a împiedicat de urecheat, iaracesta l-a izbitputernic cu picioarele din spate.Într-un final, trezit de atâtagãlãgie, s-a trezitșicocoşul care a începutsãcântecucuriguuuu.
– Aoleu, în casa aceea e o vrãjitoareîngrozitoare, le-a povestit hoţulcelorlatihoţi, care îlaşteptauînpãdure. M-a zgâriat cu unghiileei lungi.Apoi, înspateleuşii era unom care m-a înjunghiat cu un cuţitînpiciorşi, cândsãies din curte, am primitşi o bãtaiezdravanã de la un animal ciudat. Casã nu vãmaizicfaptulcã de peacoperişunjudecãtorstriga:
– Aducetitoțihoţiiaicisãîijudecãm!
Speriați, tâlharii au luat-o la fugãşi nu s-au maiîntorsniciodatã, iarceimuzicanții din Bremen au decissãrãmânãîmpreunãîn casa aceeapentrutotdeauna.
Repovestiredupaun text de Fraţii Grimm, Interpretare – Claudia Lungu
Gâsca de aur
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată o familie cu trei băieți. Într-o zi, fiul cel mare se hotărî să meargă în pădure la tăiat de lemne. Băiatul porni la drum și imediat cum ajunse în pădure se întâlni cu un omuleț bătrân care îi zise:
Măi băiete, dă-mi și mie o bucățică din cozonacul tău și o gură de vin… sunt obosit și înfometat.
Nu pot! …Păi dacă îți dau ție, eu ce o să mai mănânc și ce o să mai beau? Vezi de drumul tău și lasă-mă în pace.
Dar se pare că omulețul era un fel de vrăjitor, pentru că tare rău îi merse băiatului în ziua aceea la tăiat de lemne. La fel i s-a întâmplat și băiatului mijlociu, a doua zi.
– Tată, lasă-mă și pe mine să merg la tăiat de lemne! spuse cel mai mic băiat a treia zi.
– Măi băiete, dă-mi și mie o bucățică din cozonacul tău și o gură de vin. Sunt obosit și înfometat, spuse omulețul imediat cum îl zări pe mezin.
Omule drag, nu am nici cozonac, nici vin. Am doar o bere acrită și o pâine, dar, dacă vrei, stai aici lângă mine pe o piatră și hai să mâncăm împreună.
Ce inimă bună ai, fiule! îi spuse omulețul zâmbind. Uite, vezi copacul cel bătrân de acolo? Doboară-l cu toporul și la rădăcina lui vei găsi ceva neașteptat.
Și ce să vezi? La rădăcina copacului băiatul descoperi o gâscă mare cu pene strălucitoare de aur. Fericit, el luă gâsca la subraț și porni spre hanul de la marginea pădurii, unde voia să înnopteze. Imediat cum zăriră înaripata, cele trei fete ale hangiului puseră ochii pe frumoasele pene cu gândul să își aleagă și ele câte una de aur.
Fata cea mare privea gâsca și se gândea în sinea ei:
Lasă că pleacă el de lângă pasăre când i se face somn și haț o să fur o pană. Și chiar așa făcu, numai că degetele îi rămaseră lipite de aripa aurie.
După puțin timp apăru și fata mijlocie tot cu gândul de a fura o pană, dar abia atinse pasărea că… se lipi, la fel ca sora ei, de penele aurii.
Nu te apropia, nu te apropia! strigară amândouă spre fata cea mică.
Eeee, dar ce, eu sunt mai fraieră? se gândi fata cea mică. Vreau și eu o pană!
A doua zi de dimineață băiatul își luă gâsca și porni cu ea la drum, fără să îi pese că fetele erau legate de zburătoarea cu pene de aur. Și cum înaintau ei se întâlniră cu un preot care se gândi să le ajute pe fete, dar ce să vezi? Se lipi și el de gâscă. Apoi se lipi și dascălul care se minună grozav când îl văzu pe popă alergând cât îl țineau picioarele după fete. Și uite așa, nici mai mult, nici mai puțin de 5 oameni mergeau în urma băiatului cu gâsca de aur.
Ei bine, și merseră ei ce merseră până ajunseră într-o cetate mare, unde domnea un împărat care avea o fiică mereu tristă. Auzind acest lucru, băiatul cel mic se duse la palat cu tot șirul de oameni după el, lipiți de gâscă în cele mai amuzante feluri.
Haaaa, haaaa! începu fata să râdă în hohote când zări 7 oameni înșirați ca pe sfoară în urma unei… gâște.
Mă țin de promisiune și ți-o dau pe fata mea cu o condiție. Să bei tot vinul din crama împărătească. Poți?
Trebuie să mă întorc la omulețul din pădure care m-a ajutat când am pornit la tăiat de lemne, se gândi băiatul atunci. E imposibil să beau singur atât de mult vin!
Zis și făcut. Când ajunse în pădure, băiatul zări un om trist, chiar în locul copacului pe care îl tăiase cu câteva zile înainte.
Ce e cu tine, om bun? îl întrebă.
Eeeeiii, ce să fie? îmi e foarte, foarte sete și nu găsesc nimic de băut.
Păi hai cu mine, prietene, și o să îți dau de băut până o să te saturi! spuse băiatul.
Nici nu va puteți imagina cât de repede a golit omul toate butoaiele din crama împăratului!
– Am văzut că ai băut tot vinul, dar nu sunt gata să îți dau fata. Vreau să găsești un om în lumea cea mare care să mănânce un munte de pâine. Poți?
Ei bine, băiatul a pornit iar spre locul cunoscut din pădure și a găsit un om înfometat pe care l-a luat cu el la palat. Nici firimitură de pâinică nu a mai rămas după ce omul a început să înfulece.
Ce mă fac eu cu tine? se tot văicări împăratul. Uite cum facem… îți mai dau o ultimă încercare. Vreau să îmi aduci o corabie care să plutească și pe apă, dar să meargă și pe uscat.
Și baiatul făcu așa cum obișnuia.
Te ajut și de data aceasta, spuse omulețul din pădure. M-ai ajutat și acum e rândul meu să fiu alături de tine. Uite corabia magică!
Așa cum vă puteți imagina, împăratul nu a mai avut ce să spună când l-a văzut pe băiat cu o corabie care plutea și pe apă și mergea și pe uscat. I-a dat și fata, i-a dat și împărăția. Și uite-așa, băiatul cel mai mic al moșneagului și băbuței ajunse împărat. Știți cum e vorba aceea… după faptă și răsplată.
Adaptare după povestea cu același nume de Frații Grimm
Interpretare – Claudia Lungu
Hariclea Darclée – poveste în limba semnelor
Motanul încălțat
Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată… trei feciori de morar. După moartea tatălui lor, fiecare băiat a primit o parte din moștenire. Fiul cel mare a primit moara, mijlociul a primit un măgar, iar celui mic i-a rămas… doar un motan!
Cu ce să mă aleg eu după urma unui motan? se gândi, trist, mezinul. Frații mei vor putea să își câștige pâinea cu ușurință, dar eu voi muri de foame.
Nu fi trist, stăpâne, îi zise într-o zi motanul cu glas omenesc. Fă-mi rost de o pereche de cizme, ca să pot merge mai ușor pe câmpuri și prin păduri, și îți promit că nu o să-ți pară rău.
Uimit de întâmplare, fiul de morar îi îndeplini dorința motanului și îi cumpără o pereche de cizmulițe roșii, nou-nouțe.
Nu trecu mult timp și motanul află că regele acelei tari ieșise la plimbare cu fiica lui, așa că o luă înaintea caleștii împărătești și le spuse tuturor țăranilor care strângeau fânul:
Dacă vă întreabă regele ale cui sunt aceste câmpuri, să spuneți că sunt ale marchizului de Carabas. Altfel, e vai de voi. Ați înțeles?
Speriați că motanul vorbea cu glas omenesc și gândindu-se că cine știe ce vrajă e la mijloc, țăranii făcură întocmai și când regele întrebă ale cui sunt câmpurile, ei răspunseră în cor:
Ale marchizului de Carabas!
Marchizul acesta pare un bun gospodar, îi spuse regele fiicei sale.
Apoi, motanul îl puse pe fiul de morar să facă baie în râu fix când pe acolo urma să treacă regele și prințesa.
Zis și făcut! Când se apropie trăsura împărătească, fiul intră în apă, iar motanul îi ascunse hainele țipând cât îl țineau puterile:
Ajutor! Marchizul de Carabas a fost jefuit de hoți și a rămas fără haine!
Auzind așa o grozăvie, regele îi oferi cel mai frumos costum regal. În hainele acelea dichisite, fiul de morar arăta mai bine decât arătase el vreodată, așa că prințesa se îndrăgosti pe loc de el.
Între timp, motanul cel isteț porni să îl întâlnească pe căpcăunul care stăpânea acele câmpuri. Tare frumos era castelul în care locuia căpcăunul, dar nespus de întunecat. De îndată ce intră în castel, motanul făcu o reverență în fața căpcăunului și îi spuse:
Când am văzut această frumusețe de castel, mi-am dorit să vă întâlnesc. Mai ales că, am aflat că vă puteți transforma în orice fel de animal. E adevărat?
Este adevărat, spuse mândru căpcăunul. Spune tu în ce animal vrei să mă transform și o să vezi cu ochii tăi.
Aș vrea să vă transformați într-un leu fioros, îi ceru motanul.
Pe loc, căpcăunul se transformă într-un leu care îl cam sperie pe motan, dar se strădui să nu o arate. Când căpcăunul reveni la înfățișarea lui, motanul îi spuse:
Mă închin în fața măriei-voastre că așa ceva nu am mai pomenit. Mă întreb dacă vă puteți transforma și într-un animal mic și nevinovat. De exemplu, într-un șoricel. Dar poate că vă este cam greu…
Hă hă, mie? Eu pot să mă transform în orice! Privește și învață!
Imediat cum motanul a văzut șoricelul, a sărit pe el și haț! – l-a înghițit dintr-o suflare.
Iar când caleașca regelui a trecut prin fața palatului, iată că și motanul nostru a ieșit în întâmpinarea oaspeților:
Bine ați venit, maiestate, în casa marchizului de Carabas!
Apoi, motanul i-a invitat la o masă îmbelșugată care i-a impresionat pe toți, chiar și pe băiatul de morar.
Dragă marchize, nu vrei să te însori cu fiica mea? Nu cred ca ea ar avea ceva împotrivă, a spus regele.
Bineînțeles că vreau, răspunse fiul de morar, privind-o pe fata regelui care îi zâmbea drăgăstos.
Și uite așa motanul încălțat l-a făcut pe băiatul de morar ginerele regelui.
Repovestire după versiunea originală scrisă de Charles Perrault
Interpretare – Claudia Lungu
Fram, ursul polar
Ca toate poveștile și Fram, ursul polaraceasta începe cu… a fost odată o reprezentație uimitoare a circului Struțki. Miss Ellian, îmblânzitoarea de trigri, zâmbea către copiii și părinții din public, organizând intrarea în arenă a tigrilor de Bengal cu ochi mari, galbeni și cozi lungi, foarte grele.
Sssst, liniște!
Tigrii așteaptă în cerc indicațiile și, dintr-o dată, la un pocnet din bici, animalele fac salturi în aer și se lungesc la picioarele fetei care îi mângâie și îi alintă.
Miss Ellian prezintă pentru ultima oară cei doisprezece tigri de Bengal și pe Fram, ursul polar. Următoarea zi, circul va pleca în alte orașe pentru a impresiona mii de copii din întreaga lume. Niciuna dintre seri nu fusese mai frumoasă decât aceea, de final. Cai și elefanți, maimuțe, pantere, acrobați și clovni, toți își făcuseră numărul în aplauzele copiilor din public. Dar… dintre toți… lipsea… Fram, ursul polar.
Vai, dar unde e? Nu a întârziat niciodată! s-a auzit o voce din culise.
Toți îl îndrăgeau pe Fram. El nu avea nevoie de îmblânzitor, intra singur în arenă, în două labe, ca un om, saluta copiii din sală, făcea tumbe și acrobații pe labele dinainte ca nimeni altul. Aplauzele erau răsplata lui, iar Fram iubea apluzele și, cel mai important, iubea copiii.
Fram? Unde e Fram? De ce lipsește acum? întrebă Petruș, un băiețel din sală.
Vrem Fram! Vrem Fram! Se auzeau glasurile celor mai mici.
Dintr-o dată, Fram înaintă încet până în mijlocul scenei, alb ca zăpada și foarte trist, uitându-se în gol. Apoi făcu un semn ca și cum și-ar lua la revedere și intră în culise încet, încet.
Bunicule, Fram e bolnav! Se auzi vocea unei fetițe din sală.
Nu e bolnav, Lilico, spuse bunicul… Cred că Fram a ajuns în acel moment în care ajung toți urșii albi. Nimeni nu știe ce se întâmplă. Poate că uită, poate îi apucă dorul de ghețarii din țara lor… Fram nu mai poate ieși în arenă de acum, micuța mea.
Ei bine, și chiar așa a fost. Din acea seară, directorul circului a șters cu o linie groasă numele lui Fram din programul de spectacole.
În spatele cuștilor, Fram încerca să înțeleagă ce s-a întâmplat cu el. Nici el nu știa… parcă uitase tot ce învățase la circ. Iar când închidea ochii și încerca să adoarmă, visa mereu același lucru: cum fusese prins de eschimoși și vândut pentru circ. Era atât de mic încât abia își mai amintea de țara lui cu zăpadă și gheață multă. În timp, se împrietenise cu oamenii, dar iată că acum amintirile din copilărie începeau să fie din ce în ce mai vii în mintea lui. Dintr-o dată își aminti de mama lui, ursoaica cea mare care îi aducea mereu mâncare și îl apăra de toate animalele înfometate. Călătoreau împreună pe sloiuri de gheață și ea vâna pești, morse sau foci.
Totul fusese atât de frumos până când, ajunși pe o insulă necunoscută, zăriră un om.
Pooooc! Omul a ridică în mână un obiect cu o țeavă subțire și neagră. O carabină, armă care poate ucide.
Ursoaică se prăbuși la pământ, iar puiul mic și alb fu prins de vânător și apoi vândut unor pescari de balene în schimbul unor legături de tutun.
Numele tău va fi Fram! îi spuse soția unuia dintre pescari. Fram înseamnă ÎNAINTE în limba mea, iar tu vei merge tot înainte, puiule.
Și așa a fost. Cu numele acesta a fost apoi vândut Fram către circul Struțki și așa au început să îl cunoască copiii din întreaga lume. Iar acum, Fram își amintea de toată copilăria lui și plângea în somn, departe, în cușca lui de la circ.
Ce să mă fac cu aces urs alb? l-a întrebat într-o zi directorul circului pe unul dintre cei mai cunoscuți vânători din toate timpurile.
Fram suferă de dor, a răspuns atunci vânătorul bătrân. Îi e dor de locurile în care s-a născut. Dacă îl iubești, trimite-l înapoi acasă cu primul vapor.
Of… e un drum foarte scump… dar am să o fac, de dragul lui Fram.
Și s-a ținut de cuvânt.
Drum bun, Fram! Drum bun, îi spuseră toate animalele cu care făcuse atât de multe spectacole de-a lungul timpului. Fii fericit, Fram!
După multe zile și nopți petrecute pe vapor, ursul zări primele sloiuri de gheață.
Pentru tine începe o nouă viață, îi șopti o femeie care se afla și ea pe vapor. Nu va fi ușor, că nu mai ești obișnuit aici. Cum te vei descurca singur pe o insula pustie?
Nu vă faceți griji, doamnă, îi răspunse unul dintre marinari. Se va descurca! Aici e viața lui, aici e libertatea. Noi, oamenii, l-am ținut captiv, l-am dus la circ… dar aici e lumea lui! O să își facă prieteni și o să învețe să vâneze.
Și așa părea. Fram era atât de fericit, încât nu își mai găsea locul, apoi mormăia și se ridica în două labe. Grea a fost prima noapte printre nămeți, în viscol, iar Fram se simțea atât de singur și înfometat. Dar cum să vâneze o focă? Era imposibil, oricât de foame îi era, să ucidă o focă asemănătoare prietenelor lui de la circ!
Într-o zi, Fram zări un urs sălbatic, la fel ca și el, și încercă să îl impresioneze cu numărul lui de acrobații de la circ. Dar celălalt urs nu înțelegea ce se întâmplă, nu mai văzuse un frate care să facă așa ceva, așa că fugi cât putu de repede de ciudatul care se rostogolea și sărea de colo-colo în fața lui. Încet-încet, Fram începu să se descurce singur. Deja știa să își construiască adăposturi rezistente, cum văzuse că fac zidarii care construiau cuștile de la circ. Singura problemă rămânea mâncarea, pentru că nu reușea să vâneze nicio ființă vie, era prea milos. Noroc că ursul sălbatic mai lăsa în urma lui câte o bucată de vânat de care se bucura apoi și Fram.
Undeva departe, din orașul lor, Petruș și Lilico nu îl uitaseră pe Fram. Citiseră toate cărțile despre urși polari pe care le găsise în librării și în biblioteca bunicului.
Oare pe unde o fi Fram acum? Și ce o face? se întreba Petruș adesea.
În timpul acesta, Fram străbătea ținuturile, trist și singur. Dar, dintr-o dată, zări o umbră mișcătoare. Era un pui de urs jucăuș care se cățărase pe un vârf înghețat și nu mai știa să coboare.
Haide, micuțule, HOPA jos, curaj! Îi spuse Fram, și îl ajută să coboare. Ești foarte simpatic!
Și tu pari un unchi amuzant, răspunse puiul.
Trebuie să îți găsesc un nume, așa obișnuiam noi la circ. Ce zici să te cheme Zgăibărici?Hei, dar stai… cum de te-ai lovit așa de tare la cap? Offf, de-aș avea niște tinctură de iod, cum ne dădea doctorul de la circ…
A fost rău… începu Zgăibărici să povestească printre lacrimi… Apoi îi arătă în depărtare un trup mare, al mamei lui, ursoaica… căzută la pământ. Se luptase cu un alt urs și fusese doborâtă.
Nu mai plânge, Zgăibărici. Fii bărbat! Nu te mișca pentru că îl văd acolo pe ursul ucigaș.
Și Fram înaintă spre urs fără frică, așa cum înainta spre copiii care îl aplaudau la circ. Apoi îl lovi pe ucigaș cu laba de jos în sus, în bărbie, îi sari apoi în spate, luptându-se cu toată puterea.
De ce nu îl ucizi, cum a făcut el cu mama? Spuse Zgăibărici din spatele unui bulgăre mare de zăpadă.
Haide, băiatule, să mergem… spuse atunci Fram, fără să răspundă la întrebare.
Dar puiul nu avea să uite nedreptatea pe care i-o făcuse ursul ucigaș și avea să facă el singur dreptate după un timp. Și uite așa a început prietenia celor doi. Dar viața adevărată nu era așa, ci mult mai grea, iar Fram știa asta. Într-o zi, îi spuse lui Zgăibărici:
Fă-ți viața ta, nu mă lua exemplu. Nu fi bufon ca mine, tu trebuie să înveți să te descurci singur.
Apoi sări pe un sloi plutitor și se lăsă dus de apă, fără să mai privească la puiul care rămânea în spate, pe țărm. Legea polului e mai importantă, se gândea cu tristețe Fram. E simplă, sălbatică și aspră, Zgăibărici trebuie să se descurce singur de acum.
Eiii, dragilor, dar aventurile lui Fram nu se opresc aici, povestea e mult mai lungă, dar vă lăsăm să citiți voi mai departe. Vrem doar să ne întoarcem puțin în ținuturile înghețate, ca să vă spunem ce s-a întâmplat cu Fram. Ei bine, a întâlnit în drumurile lui doi vânători de urși albi. Unul dintre ei l-a recunoscut, îl știa de la circ.
Ce zici să îl luăm cu noi acasă, a întrebat unul dintre ei.
Nu putem, e făcut pentru viața de aici, de aceea s-a întors!
Dar înainte de a termina de vorbit, Fram alergase deja spre barca mare a vânătorilor.
Așadar… iubite Fram, te întorci în lumea noastră? Spuse unul dintre bărbați.
Ca și cum Fram ar fi înțeles întrebarea, a întors privirea spre ghețari, apoi s-a răsucit în barcă și a privit tot înainte, spre lumea oamenilor de dincolo de frig și ape.
Ca toate poveștile și Crăiasa Zăpezii începe cu… a fost odată un vrăjitor foarte răutăcios care a creat o oglindă fermecată special pentru a râde de oameni și pentru a-i supăra. În această oglindă nu se vedeau lucrurile frumoase, ci doar lucruri urâte, defecte, stricate. Cu cât te uitai mai mult în ea, cu atât aveai impresia că ești mai pocit. Ei bine, într-o zi vrăjitorul a scăpat oglinda din mână, iar ea s-a spart în mii și milioane de bucăți care au început să intre în ochii oamenilor din toată lumea făcându-i să vadă tot ce era lipsit de frumusețe în jurul lor. Ba mai mult, unele cioburi au ajuns în inimile oamenilor și le-au prefăcut pe loc în bulgări de gheață.
Haaaaa, haaa, îmi vine să plesnesc de râs! spunea vrăjitorul cel rău. Ce bine îmi pare că am stricat lumea și acum totul e cu susul în jos.
În acest timp, Karl și Gretchen se jucau printre flori și se uitau pe cărți cu poze. Erau cei mai buni prieteni si se înțelegeau atât de bine de parcă ar fi fost frați. Vara alergau prin grădinile cu trandafiri ale părinților și iarna, în zilele în care ningea tare și nu puteau ajunge unul la celălalt, încălzeau pe sobă bănuți de aramă și îi lipeau de geam ca să topească florile de zăpadă de pe fereastră și să își poată face cu mâna seara, înainte de culcare.
Crăiasa Zăpezii vine și pe la noi iarna? a întrebat odată fetița, știind din poveștile bunicii că iarna o crăiasă de gheață vine pe pământ.
Atâta îi trebuie, să vină! a răspuns băiețelul. Că o pun pe sobă ca pe un bănuț și se topește imediat!
Dar nici nu termină bine de spus aceste lucruri, că micuțul Karl strigă:
Au! M-a lovit ceva în piept! Au! Mi-a intrat ceva în ochi!
Era un ciob mic, mic din oglinda vrăjitorului, dar suficient cât să îi transforme inima într-un bulgăre de gheață și să-l facă să vadă tot ce e mai urât pe lume.
Vai, ce urâtă ești! i-a spus el fetiței. Și ce urât e trandafirul acesta de la geam, vreau să îl rup!
Karl, ce faci? Ce e cu tine? Hai să ne uitam pe cartea cu poze.
Nu, e o carte pentru copii mici. Nu vreau să mă mai joc cu tine. Vreau să mă dau cu săniuța unde se dau ceilalți băieți. Plec!
Zis și făcut. De obicei, băieții mai mari își prindea săniuța de câte o căruță și se lăsau trași de ea mult, mult, până se plictiseau. De data aceasta trecu pe acolo o sanie mare, albă, cu un vizitiu îmbrăcat în haină de blană albă. Karl își prinse săniuța de sania cea mare și se lăsă dus de ea departe, spre viscol, unde fulgii erau de-a dreptul uriași. Uitându-se mai bine la vizitiu, băiatul observă că nu era bărbat, ci o femeie… era… Crăiasa Zăpezii.
Îți e frig? întrebă ea, sărutându-l pe frunte.
Sărutarea ei era atât de rece încât Karl simți că o să îi înghețe tot corpul. O singură sărutare a fost de ajuns și băiatul a uitat de Gretchen, bunica și toți prietenii de acasă. Ba mai mult, a început să o îndrăgească pe frumoasa Crăiasă și să zboare cu ea sus printre norii negri, peste păduri și ape înghețate, prin zăpadă și vânt.
În timpul acesta, Gretchen se tot întreba unde a dispărut prietenul ei. Nimeni nu știa. Băieții îi spuseseră că își legase săniuța de o sanie mare și apoi… dispăruse aproape de ieșirea din oraș, spre râu.
Ce dor îmi e de Karl! Am o idee. O să îmi pun pantofiorii cei roșii, pe care Karl încă nu i-a văzut, și am să merg la râu să-l întreb dacă știe ceva de prietenul meu.
Și așa a făcut.
Râule, uite, îți dau pantofiorii mei cei noi dacă mi-l aduci pe Karl înapoi, spuse fetița.
Și Gretchen s-a urcat într-o bărcuță, a vâslit spre mijlocul râului și a aruncat pantofii în adâncuri. Degeaba a așteptat, că râul nu i l-a adus pe Karl înapoi… ba mai mult, fetița nu s-a mai putut întoarce la mal, că se depărtase prea mult, așa că porni cu barca în jos pe apă, sperând că va ajunge la prietenul ei.
Hei, ce fetiță frumoasă, auzi dintr-o dată. Ce faci singură pe apă? Sărăcuța de tine…
Când se uită spre mal, Gretchen văzu o babă care apucase barca cu bastonul și o trăgea încet spre ea.
Vino în casa mea, spuse baba. Mereu mi-am dorit o fetiță… O să te poți juca într-o grădină mare, plină cu flori și cireși.
Tare mult i-a plăcut fetiței în casa babei, dar când a zărit tradafirii din grădină și-a amintit pe loc de Karl și a pornit din nou la drum, în căutarea prietenului său. Merse ce merse până când în fața ei apăru o cioară:
Crrrr! Crrrr! Unde te duci, fetițo?
Gretchen îi povesti că își caută prietenul și o întrebă pe cioară dacă știe unde ar putea fi.
Cred că știu de cine vorbești. Dar te-a uitat…
De ce? Spune-mi! Spune-mi!
Ei bine, noi avem aici o prințesă care a vrut să se mărite. Au venit o mulțime de băieți să o ceară de nevastă, dar niciunul nu era destul de curajos încât să vorbească cu ea fără teamă. Când vedeau palatul și soldații, se speriau și nu mai puteau să scoată niciun cuvânt. Totul până într-o zi când a apărut un băiat frumos care s-a dus direct la prințesă fără frică.
El e! Karl! Plecase cu săniuța în spate. Hai, mai spune-mi, s-a însurat cu prințesa?
Da, desigur, crrrr, crrrr.
Te rog, du-mă la palat! spuse atunci Gretchen. Vreau mult să îl văd pe Karl.
Drăguță, nu e chiar așa de ușor să intri într-un palat. Hai cu mine, că prietena mea cioara domestică știe o scară prin spate și poți intra pe acolo fără să te vadă nimeni.
Și uite așa intră Gretchen în palat unde totul arăta ca în povești: tavanul părea un palmier cu frunze de sticlă, iar paturile regale erau din aur, fiecare semănând cu un crin. Patul reginei era alb, iar al regelui roșu.
O! Karl! Dar, vai, regele nu era Karl al ei, ci un băiat la fel de tânăr și frumos, dar… nu el. Dezamăgită, Gretchen le povesti totul celor doi regi și le ceru o trăsurică, un cal și o pereche de pantofi ca să meargă mai departe în lume după Karl.
Drum bun, drum bun! I-au urat regele și regina, urcând-o pe fetiță într-o caleașcă plină de bunătăți: turtă dulce, covrigi și fructe.
Să nu credeți că aventurile lui Gretchen s-au oprit aici. Ei bine, în timp ce traversa o pădure deasă, în fața ei ieși un grup de tâlhari:
Ce fetiță grăsuță și drăguță! spuse nevasta unuia dintre tâlhari, o babă cu sprâncene atât de lungi încât îi intrau în ochi. E ca un miel gras, îmi vine să o mănânc.
Las-o, ca vreau să mă joc cu ea! spuse fata babei în timp ce își mușca mama de ureche cu putere. Las-o în pace și fă-mi loc că vreau să stau cu ea în trăsură. În noaptea asta o să dormi cu mine și cu păsările mele, îi spuse ea lui Gretchen.
Casa tâlharilor era de fapt un castel derăpănat, plin de crăpături și geamuri sparte.
Aici o să dormim! spuse fata tâlharilor, arătând spre un colț unde erau multe paie acoperite cu covoare. Deasupra, pe niște lemne, stăteau peste o sută de porumbei, iar lângă pat se odihnea cuminte un ren pe care fata babei îl prinsese cu un lanț de picior. Hai, povestește-mi de unde vii și unde te duci!
Și Gretchen îi povesti toată aventura ei până când fata babei adormi. Atunci, porumbeii începură să vorbească cu glas omenesc:
U-gu-gu, u-gu-gu! L-am văzut pe Karl. Era în sania mare a Crăiesei Zăpezii și credem că mergea spre Laponia unde e mereu frig și gheață. Renule, spune tu… cum e în Laponia?
Offf, ce amintiri frumoase! spuse renul. În Laponia e așa de bine, poți să alergi cât vrei tu și să te joci în zăpadă. Acolo stă Crăiasa vara, dar palatul ei e departe, tocmai la Polul Nord, pe o insulă. Acolo m-am născut eu.
A doua zi dimineata Gretchen îi spuse totul fetiței de tâlhar, iar ea îl eliberă pe ren cu condiția să îi ducă prietena la palatul de gheață.
Plecați repede, înainte să își dea seama toți din casă că ați dispărut. Și tu Gretchen nu mai plânge, te eliberez, du-te și găsește-ți prietenul.
În drumul lor, fetița și noul său prieten se opriră la o casă tare sărăcăcioasă unde locuia o laponă bătrână. Renul îi povesti tot ce se întâmplase cu Gretchen pentru că fetița era atât de înghețată încât abia putea vorbi.
Vai de voi! spuse lapona. Mai aveți mult de mers. Voi scrie o scrisoare pe un pește uscat, că hârtie nu am, și vă rog să i-o dați unei finlandeze care locuiește aproape de Crăiasă. Ea o să vă spună mai bine cum stau lucrurile.
După ce i-au povestit și finlandezei toate aventurile prin care au trecut, cei doi prieteni s-au uitat cu lacrimi în ochi spre femeie și au rugat-o să îi ajute.
Știu unde e Karl. E la Crăiasă Zăpezii și îi place la ea nu pentru că e acolo e cel mai frumos din lume, ci pentru că are un ciob în inimă și unul în ochi. Dacă reușiți să i le scoateți, Karl va fi băiețelul bun pe care Gretchen îl cunoaște. Atunci Crăiasa nu va mai avea nicio putere asupra lui. Ba mai mult, singura care îl poate ajuta pe Karl este chiar Gretchen. Iubirea, prietenia și drăgălășenia ei sunt mai puternice decât orice vrajă. Porniți chiar acum spre grădina Crăiesei, iar tu, fată bună, oprește-te lângă un copăcel cu fructe roșii pe care îl vei vedea la intrare. De acolo renul nu mai poate veni cu tine, o să mergi singură.
Vai, nu mi-am luat pantofiorii și nici mănușile, și e așa frig…. spuse Gretchen, dar renul alerga deja cu ea în spate spre grădină și nu se opri decât atunci când ajunse la pomul descris de finlandeză. Întoarce-te, prieten drag, spuse fetița. De aici merg singură.
Și cum înainta ea prin zăpada rece, în față zări palatul Crăiesei. Zidurile erau din zăpadă viscolită, ferestrele și ușile scârțâiau de la vânt, camerele erau goale, reci și sclipitoare, era pustiu și frig. În mijloc se afla un lac înghețat care se sfărâmase în mii de bucățele, iar aici îi plăcea Crăiesei cel mai mult să își petreacă timpul. Karl stătea adesea lângă ea și se juca cu bucăți de gheață, ca niște cuburi, pe care le așeza în tot felul de poziții ca să formeze cuvinte.
Acesta este jocul de gheață al înțelepciunii, îi spuse Crăiasa. Dacă reușești să scrii VEȘNICIE, atunci o să îți dăruiesc lumea întreagă și o pereche nouă de patine. Între timp, eu mă duc să duc frigul în cât mai multe colțuri ale lumii.
Și iată că, după ce Crăiasa plecă, Gretchen alergă spre prietenul ei de gheață, îl luă în brațe și începu să plângă cu lacrimi atât de fierbinți, încât inima ca un bulgare de zăpadă a lui Karl începu să se topească.
Gretchen! Gretchen! Unde suntem? Vai, ce frig e aici! Și ce pustiu!
Atât de fericită era fetița încât începu să îi sărute ochii, fruntea, obrajii. Până și bucățile de gheață din jocul înțelepciunii începură să danseze de bucurie, văzând iubirea celor doi copii, apoi se așezară singure în ordinea corectă pentru a forma cuvântul Veșnicie.
Luându-se de mână, prietenii ieșiră din palat, vorbind despre bunica, trandafiri, orașul lor. Pe unde treceau ei, ieșea soarele și zăpada dispărea. Pe drumul spre casă i-au reîntâlnit pe rând pe toți prietenii pe care Gretchen și-i făcuse în călătoria spre palatul de gheață: renul, lapona, fetița de tâlhari… apoi au ajuns acasă la bunica unde toate lucrurile erau la locul lor, așa cum le știau. Dar când s-au uitat în oglindă și-au dat seama ca acum sunt mari, oameni în toată firea, și totuși copii… copii în inimile lor.
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată… demult, într-un oraș mic din Moldova, o fetiță de vreo șase ani pe care o chema Lizuca. Mama Lizucăi murise, iar domnul Vasilian, tatăl fetiței, se recăsătorise cu doamna Mia. Intr-o zi de vară, doamna Mia se bucura de vizita a două doamne și vorbea, printre altele, despre viața frumoasă pe care o ducea alături de soțul ei. Singurul ei motiv de supărare era Lizuca, fiica ei vitregă:
– Mie îmi place eleganța și finețea… iar fetița asta este cam prost crescută, spunea doamna Mia Vasilian. La marginea orașului trăiesc bunicii fetiței, niște oameni simpli care vor mereu să o vadă, că fără Lizuca lor nu pot trăi! Din cauza lor, fetița nu este educată.
În timp ce doamna Mia vorbea, Lizuca se strecura printre musafiri până la tava cu dulceață. Fără să stea mult pe gânduri, Lizuca își băgă degetele în borcanul de pe masa. Tocmai când se pregătea să înghită,se auzi un țipăt! Doamna Mia o văzuse!
Ah! e ceva îngrozitor! strigă ea. Nu știu ce să mai fac cu copilul acesta. Uitați-vă cu ce obiceiuri a venit de la bunicii ei. Copilul acesta e o rușine și o nenorocire!
Lizuca era o fetiță micuță, tunsă scurt, băiețește,într-o rochiță albastră, cu ghetele pline de praf și cu șireturile desfăcute. Ciorapii îi căzuseră și arătau niște piciorușe arse de soare, Avea nasul mic, obrajii roșii și ochi căprui cu gene negre.
O servitoare o apucă pe Lizuca și o scoase afară din cameră.
– Lasă-mă! Dă-mi drumul! Am să te spun tatei.
– Da? Tatăl tău nu vine curând acasă și până se întoarce el, ești pe mâna noastră! zise servitoarea. Lizuca începu să plângă. Apoi îl observă, aproape, pe prietenul ei, Patrocle, un cățel roșcat, cu picioarele scurte și strâmbe și cu capul mare.
– M-au bătut și ieri, oftă Lizuca; m-au bătut și azi; mă bat în fiecare zi…Tata nu mai vine de la București și pe bunici nu i-am văzut de multă vreme. Nici nu ne lasă să mai mergem pe la ei. De când a murit mama, nouă ne este foarte greu. Eu nu mai stau aici. Mă duc la bunicii mei.
Câinele o privea atent. Fetița își luă o hăinuță și o căciuliță de lână roșie. Patrocle aduse din bucătărie o felie mare de pâine albă.
– Gata, mergem la bunicii noștri! Hai să mergem, Patrocle! Și ieșiră amândoi pe poartă, pornind pe-un drum lung și plin de peripeții. Era spre seară, dar era destul de cald.
– Pe tine te dor picioarele, Patrocle?
– Nu.
– Nici pe mine. Hai să mergem. Uite, Patrocle, pe aicea drumul e mic și îngust, dar e mai frumos decât în oraș. De o parte și de alta porumbul se mișcă și sună ca niște săbii. Porumbul are o împărăteasă, Patrocle. O floare mare și frumoasă: bunica zicea că o cheamă Sora-Soarelui. Să ne oprim aici, lângă ea.
– Ce mai faci, Sora-Soarelui? Floarea cu coroană aurie se mișcă încet spre copilă, la adierea vântului.
– Îmi pare bine că te găsesc înaltă și frumoasă, zise Lizuca. Noi ne ducem la bunicuța și la bunicul.
– Foarte bine, aprobă floarea-soarelui.
– Căci acasă nu mai putem sta. Mama mea a murit, Sora-Soarelui!
Floarea lăsă să cadă deasupra copilei două petale ca niște fluturi de lumină și clătină întristată din cap.
Să mergem, Patrocle, că altfel întârziem. Rămâi sănătoasă, Sora-Soarelui.
Coborâră printre livezi, unde vântul aducea miros de flori și de miere. Sălcii bătrâne, cu forme ciudate, își mișcau domol pletele argintii. Lizuca știa că sălciile acestea sunt oameni împietriți din vremuri vechi de o vrajă.
Patrocle, uite, se vede dumbrava!
Era liniște. Soarele asfințise, iar luna, apăru în marginea dumbrăvii. Umbra se întindea în pădure. Lizuca se simțea puțin înfricoșată.
– Ce ne facem noi, Patrocle? întrebă ea pe cățel. Drumul nu se mai cunoaște. În cer, s-au aprins lumânările, dar cărarea tot nu se vede. Eu zic să căutăm un loc unde să dormim.
Fetița observă că florile își plecaseră capetele și dormeau. Lizuca ajunse lângă o scorbură de răchită. Pletele lungi ale ramurilor cădeau către ea și se clătinau încet.
– Mătușă răchită, șopti ea, ne dai voie să intrăm în casă la tine? întrebă fetița.
Răchita o mângâie ușor și o primi în scorbură.
– Aici e foarte bine, Patrocle. Uite, este loc și pentru tine.
Cățelul intră și el în scorbură și se așeză lângă fetiță.
Se făcuse liniște. Luna învăluia dumbrava într-un fum de lumină, ca într-un vis. Lizuca vede cum vin spre ea cei şapte pitici, cu doi bătrâni şi o prințesă, cu zâne și feți frumoși, cu animale care vorbesc.
– Lizuca, îți plac poveștile? întrebă prințesa.
– A, da, răspunse copila. Spunea mama că fără povești viața omului ar fi tristă.
– Să-ți spun un secret. Noaptea, dumbrava asta este o împărăție fermecată pe care oamenii obișnuiți n-o pot cunoaște niciodată.Sfarmă- Piatră, Strâmbă- Lemne şi alţii sunt vii, doar că oamenii nu-i văd… ei trăiesc doar câtă vreme oamenii iubesc poveştile. După aceea, mor.
Dimineaţa, Lizuca se trezi la bunici. Deodată auzi o ceartă în livadă: doamna Mia, mama ei vitregă, venise cu servitoarea, să o ducă înapoi în oraș. Bunicii nu voiau să o mai dea. Apropiindu-se prea mult de un stup, cele două fură înţepate de albine şi fugiră!
Iar Lizuca rămase la pieptul bunicii, unde se simţea liniştită şi se putea gândi în voie laîntâmplările din timpul nopții, la hotarul împărăției minunilor.
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată o femeie care locuia într-un sătuc alături de cei 3 feciori ai săi. Cea mai mare bucurie a mamei era să își vadă fiii cum cresc înalți și frumoși de-ți era mai mare dragul să te uiți la ei.
Într-o zi, băieții au primit invitație la o nuntă, iar pentru această ocazie mama le-a pregătit cămăși albe pe care le-a brodat cu mâna ei, fără să închidă un ochi, două nopți la rând.
In seara nunții, mama i-a condus pe cei trei frați până la marginea satului și le-a reamintit toate cântecele și tradițiile pe care le știa de la bunica ei, numai bune să înveselească orice petrecere.
– Dragilor, să îmi aduceți și mie un dar… o amintire de la nuntă, spuse ea în timp ce își lua rămas bun. Zis și făcut.
Aproape de răsăritul zorilor, curtea s-a umplut de glasurile tinerești ale petrecăreților, dornici să povestească cât de frumos a fost la nuntă. Dar ce credeți? Băieții veniseră înapoi cu mâna goală, deși mama îi rugase să-i aducă și ei un lucru, oricât de mic.
– Băiatul meu, ce te-ai gândit să-mi aduci? îl întrebă ea pe cel mai mare frate. Acesta se încruntă și îi răspunse repezit:
– Nimic, crezi că am avut timp să caut ceva pentru tine?
Femeia își lăsă capul în jos, își stăpâni lacrimile și îl întrebă pe mijlociu:
– Tu ce mi-ai adus de la sărbătoarea aceasta unde ați petrecut până a cantat cocoșul?
Tânărul se scotoci prin buzunare și, în cele din urmă, spuse:
– Mamă, fiindcă tu-mi ești mai dragă decât lumina zilei, ți-am adus o torță. Dar, din păcate, s-a stins pe drum…
Femeia suspină și puse torța deoparte.
– Tu, băiatul meu cel mic, sper că nu m-ai uitat de tot!
Acesta desfăcu pumnul drept și îi spuse:
– Mamă, tu meriți mult mai mult, dar, în agitația petrecerii am reușit să strâng doar câteva boabe de orez din prăjitura de nuntă.
Mama îi zâmbi, apoi puse boabele într-un vas. Și ce să vezi? Acela cateva boabe au început să se înmulțească și, în doar cateva minute, toată casa femeii era plină de orez. Uimită, mama spuse:
– Imi doresc ca fiecare fiu să primească, la rândul lui, o răsplată pe măsura gândurilor pe care le-a avut pentru mine.
Buuuuum! S-a auzit atunci din cer și dorința chiar i s-a îndeplinit.
Băiatul cel mare, care o uitase, se prefăcu în dragon, mijlociul își văzu torța transformată în Soare, iar fiul cel mic, care adusese orezul, deveni stăpân peste Lună, iar boabele de orez se transformară în stelele pe care noi le vedem seara pe cer.
Și așa s-au născut, spun bătrânii, Soarele, Luna și stelele. In timp, au apărut o mulțime de legende care povestesc despre Soare și Lună, iar aceasta este doar una dintre ele. Cu cât citești mai mult, o să descoperi și alte povești frumoase de același fel. Totul e să te bucuri de fiecare în parte!
Rescriere dupa povestea cu acelasi nume, Editura Vox. Interpretare – CLAUDIA LUNGU
În căutarea Soarelui
Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odata… o țară unde Soarele uita să răsară. Acolo domnea mereu noaptea, iar zilele erau fără lumină, fără căldură, numai întuneric și frig.
Atunci oamenii s-au strâns la un loc și au hotărât că e timpul să meargă la Soare, să-l roage să străluceasca din nou peste tărâmurile lor bântuite de frig, beznă și nelegiuiri.
Primul care se oferi să meargă să aducă Soarele fu un bărbat încărunțit.
– Trimiteți-mă pe mine! E adevărat că nu mai pot munci la fel de mult, dar pasul meu este la fel de sprinten ca în anii tinereții!
– Nu, eu trebuie să merg, pentru că am șanse să ajung mai repede la Soare, spuse un alt bărbat în floarea vârstei, puternic și neînfricat.
Bărbați tineri sau bătrâni, femei, copii, toți își arătau calitățile și promiteau că vor ajunge fără îndoială la Soare. Deodată, din mulțime se auzi vocea unui băiețel de 10 ani.
– Nu vă fie cu supărare, dar drumul până la Soare este atât de lung încât doar eu pot ajunge la el și asta abia când voi împlini o vârstă venerabilă.
În jurul lui oamenii începură să-și dea cu părerea.
– Are dreptate băiatul!
– Pare destul de voinic!
– Și isteț!
– Cel mai bine ar fi să meargă el!
Dar, în acea zarvă se auzi o voce caldă și hotărâtă. Era Mali, o tânără femeie frumoasă și curajoasă de doar 20 de ani.
– Băiatul are dreptate când spune că drumul până la Soare durează peste 100 de ani! Dar el nu va trăi atât! Lăsați-mă pe mine să merg! Sunt voinică, sunt sănătoasă, n-am frică de nimeni și de nimic și mai ales, aștept un copil! Asta înseamnă că, atunci când eu mă voi stinge, fiul meu va putea continua drumul!
Toată lumea o încurajă și o îmbrățișă. O rugară ca atunci când va ajunge la Soare împreună cu pruncul ei, să-i anunțe printr-un foc mare aprins pe cer care să se vadă în întreaga lume. A doua zi, mii de ochi o urmăriră cum își îndrepta spre răsărit pasul ei hotărât.
După 8 luni Mali a născut un băiat voinic și sănătos. Și-au continuat împreună călătoria, fără întrerupere. Chiar dacă drumul era plin de primejdii și piedici, oamenii îi ajutau pretutindeni. Le schimbau încălțările rupte și hainele zdrențuite, îi hrăneau și le arătau calea. De aceea, necazurile în loc să-i slăbească, îi făceau și mai puternici.
Au trecut 70 de ani, iar Mali simți că îi e din ce în ce mai greu să înainteze. Se opri într-o peșteră frumoasă și îl rugă pe fiul său să meargă mai departe.
Acasă, oamenii priveau către răsărit, și, deși trecuseră atâția ani și pe cer nu apărea nicio veste, nicio rază de foc nu-și pierdeau totuși speranța. Și pe bună dreptate, căci, cu câteva clipe înainte de a se împlini 100 de ani de la ziua în care Mali își părăsise satul, oamenii văzură la răsărit o lumină roșie, care cuprindea jumătate de cer. Ziua îi îmbrățișa din nou. Sute și mii de raze strălucitoare scăldau pământul.
După ceva vreme, din creierul munților coborî un bătrân istovit.
– Sunt fiul lui Mali! Am venit să trăiesc cu ai mei! Sătenii îl primiră cu mare bucurie, pentru ca Legenda lui Mali era vie în amintirea lor.
De atunci, pentru a-și exprima recunoștința față de tânăra curajoasă, dimineața, când apar primele raze de soare oamenii pornesc la muncă cu voioșie, până când, obosiți și ei și soarele se întorc acasă și se odihnesc pentru ca a doua zi să muncească și mai cu spor.
Nadia Comăneci în limba semnelor
Mihai Eminescu în limba semnelor
George Enescu – poveste în limba semnelor
Pinocchio
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un… tâmplar bătrân, pe nume Gepetto care trăia singur într-o căsuță sărăcăcioasă la marginea unui oraș. Într-o zi, el a sculptat o marionetă de lemn și i-a pus numele Pinocchio. Visa la o păpușă care să danseze, să mânuiască sabia și să facă tumbe. Ei bine, în mod uimitor, ca în povești, marioneta începu să vorbească și să se miște în voie, arătând ca un băiețel adevărat, dar cam neastâmpărat. Așa că, după un timp, Gepetto l-a înscris pe băiat la școală, i-a cumpărat un Abecedar și i-a spus:
– La școală vei învăța multe lucruri, inclusiv cum să te porți frumos și să fii mai cuminte. Să îți pregătești ghiozdanul, mâine încep orele.
– Da, tată, abia aștept să merg la școală! spuse Pinocchio. O să învăț despre țări, ape și munți, despre scriitori și povești… și multe altele! Uraaa!
Vedeți voi, copii, Pinocchio îi spunea tată celui care îl sculptase, iar Gepetto îl considera pe Pinocchio băiețelul lui.
Zis și făcut. În dimineața următoare, băiatul plecă fericit spre școală dar, în drumul său zări o mulțime de oameni adunați în fața unui teatru de păpuși. Pinocchio uită cât ai clipi ce avea de făcut și se urcă pe scenă. Începu să-și miște picioarele de lemn, dansând cum știa el mai bine, iar spectatorii îl aplaudară cu zâmbetul pe buze. Ba mai mult, primi și 5 monede de aur în schimbul reprezentației pe scenă. Dar nu toți oamenii care par buni sunt de-adevăratelea buni și binevoitori, însă Pinocchio nu știa asta și nici nu-i trecea prin gând că este urmărit, așa că nu se miră deloc când o vulpe șchioapă și un motan orb îi ieșiră în cale.
– Unde te grăbesti așa, băiețelule, îl întrebă vulpea șireată. Uite, noi știm o metodă prin care ai putea să-ți înmulțesti banii și să te întorci bogat la tatăl tău acasă! Vino cu noi pe câmpia minunilor! Acolo îți poți îngropa bănuții și a doua zi în locul lor va crește un copac cu crengile pline, pline cu bani de aur strălucitori.
– Nu știu despre ce bani vorbiți, spuse Pinocchio, puțin speriat de insistența vulpii.
Dar Pinocchio își ascunsese banii sub limbă și nu le spuse nimic. Enervați la culme, vulpea și motanul se deghizară în doi hoți și îl legară de creanga unui stejar uriaș:
– Vei sta acolo atârnat până când ne vei spune unde sunt monedele.
Noroc cu o zână bună care apăru ca prin minune și rugă un vultur care zbura pe cer să rupă cu ciocul său sfoara de care atârna Pinocchio.
– Unde sunt banii, Pinocchio? îl întrebă ea. Povestește-mi ce s-a întâmplat și cum te-au prins cei doi hoți.
– Am pierdut monedele, a încercat să o păcălească Pinocchio, dar pentru că mințea nasul lui începu să crească asemenea unei crengi de copac până lovi pământul. POC!
– Vai de mine, ce mă fac? Spuse băiețelul cu lacrimi în ochi? Promit că de azi înainte nu o să mai mint. Voi merge la școală și-l voi asculta pe Gepetto! Promit, promit! Îmi vreau nasul înapoi! Mic și frumușel cum îl sculptase tata!
Zâna îi zâmbi și îi transformă din nou nasul, apoi îi aminti că a promis că nu va mai minți niciodată.
Fericit că a scăpat, Pinocchio se întoarse acasă, dar, în citeva zile uită de promisiunea făcută. După o mulțime de alte aventuri, el se întâlni cu vechiul său prieten de la școală care îi spuse:
– Hai cu mine în Țara Distracțiilor! La miezul nopții plecăm. Mergem în cea mai frumoasă țară din lume. Fără cărți, teme sau manuale. Acolo copiii se joacă toată ziua.
Zis și făcut, vorba aceea. Pinocchio nu se mai gândi la zâna bună, la tatăl său, la cărți și la caiete și se puse pe lenevit cât era ziulica de lungă. Alerga și se juca baba-oarba, apoi bătea mingea și făcea tumbe.
Doar că, într-o dimineață, începură să-i crească de sub pălărie niște urechi lungi, lungi de măgar. Iar la spate îi apăru o ditamai coada! Fusese atât de ocupat cu statul degeaba, încât nici nu simțise când se transformase în măgaruș! El și toți copiii din Țara Distracțiilor! Un pitic le pusese gând rău. Voia să trimită toți copiii leneși, transformați în măgari, la circ. Dar cum Pinocchio se lovise la picior și nu mai putea să meargă, omul cel rău îl vându pe câțiva bani unui cumpărător care, în loc să îl îngrijească, îi legă o greutate de gât și îl aruncă în mare.
Degeaba încercă Pinocchio să înoate până la mal, că era așa greu să înainteze! El era mic, valurile erau mari. Și dintr-o dată se trezi în burta unei balene uriașe, spaima peștilor și a pescarilor, care îl înghițise crezând că e un pește măricel.
– E tare întuneric aici, spuse Pinocchio… când, deodată, văzu o lumină palidă.
– Cine a aprins lumina? strigă băiatul. Cine e acolo?
– Tu ești, Pinocchio? se auzi atunci încet dinspre lumină.
– Ooo, ce voce cunoscută! Tată, daaa, eu sunt! În sfârșit te-am găsit! Am crezut că nu ne vom mai vedea niciodată! Cum de ai ajuns și tu în burta balenei?
– Am plecat să te salvez, fiule, acum mai bine de doi ani, dar după câte vezi, am fost înghițit de balena asta cât un munte în timpul furtunii! Trebuie să scăpăm de aici că nu mai am multe chibrituri și se va face complet întuneric. Am observat că noaptea balena doarme cu gura deschisă. Atunci e momentul să ieșim de aici.
– Am o idee! Spuse Pinocchio. Hai să ne agățăm de coada unui pește pe care l-a înghițit balena și să ieșim cu el afară.
Și imediat cum balena a adormit, cei doi s-au prins de un pește și s-au ținut bine, iar când balena a strănutat, au reușit să iasă la suprafață.
Și uite-așa, cu greu, cei doi au ajuns acasă, iar Pinocchio s-a întors, în sfârșit, la școală. Ba mai mult, a învățat să citească singur și în fiecare seară alegea câte o poveste pe care i-o citea tatălui său. Văzând cât de mult s-a schimbat Pinocchio, zâna cea bună îi spuse:
– De azi înainte vei fi un băiețel adevărat, Pinocchio. Și imediat marioneta de lemn se transformă într-un băiețel adevărat.
Închipuiți-vă mirarea nespusă a băiatului atunci când se văzu copil în carne și oase.
– Uraaaa, uraaa, mulțumeasc, Zână Bună!
Și uite așa se termină povestea băiețelului sculptat în lemn care a învățat să își asculte tatăl, să nu plece cu străinii și să nu mai mintă.
Ca toate poveștile, și aceasta începe cu… fost odată, în satul Humulești, un băiat pe care îl chema Nică. Într-o dimineață, mama îi întrerupe somnul dulce spunându-i:
– Trezește-te, leneșule, înainte de răsăritul soarelui, că iar cântă pupăza şi nu-ţi merge bine toată ziua!
Căci aşa îl păcălea mama, cu o pupăză care-şi făcuse cuib, de mulţi ani, într-un tei foarte bătrân şi scorburos, pe coasta dealului, la moş Andrei. Nu știți ce e pupăza? E o pasăre care pleacă toamna și vine primăvara pe la noi, cu pene cenușii și cu un moț de pene mari, roșii-ruginii, așezate ca o creastă în vârful capului. Ei bine, Nică era foarte supărat pe pupăza aceasta pentru că îl trezea dis-de-dimineață, în toate zilele, întreaga vară:
Pu-pu-pup! Pu-pu-pup! Era mai rău decât soneria de la ceas!
Şi cum s-a trezit Nică, mama l-a trimis cu mâncare la niște oameni care lucrau pe câmp, în Valea-Seacă, aproape de Topoliţa. Şi pornind el cu mâncarea, auzi pupăza cântând:
– Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup!
Atunci, la ce credeți că se gândi Nică? Se îndreaptă spre tei, cu gândul să prindă pupăza care îl chinuia în fiecare dimineață. Şi cum ajunse în dreptul copacului, puse mâncarea jos, se sui încet în tei, bagă mâna în scorbură și HOP! prinse pupăza. Dar când să o scoată afară, se sperie de creasta ei rotundă, căci nu mai văzuse pupăză până atunci, şi-i dă drumul înapoi în scorbură. Apoi bagă din nou mâna în scorbură să scoată pupăza, dar ea, de frică, se ascunse așa de bine încât parcă intrase în pământ. Supărat, Nică scoase căciula din cap şi o puse în gura scorburii. Apoi căută o piatră potrivită, urcă iar în tei și își puse piatra în locul ei, cu gândul că pupăza va ieși până la urmă și o va prinde când se întoarce de la oamenii cărora trebuia să le ducă de mâncare.
Zis și făcut! La întoarcere, Nică trecu iar pe la tei, luă piatra cu grijă, băgă mâna şi scoase pupăza. Ajuns acasă, legă pupăza de picior cu o aţă şi o ascunse de mama lui în pod.
A doua zi, mătuşa Măriuca lui moş Andrei veni foarte supărată și îi spuse mamei că Nică a furat pupăza care îi trezea pe oameni la lucru, dis de dimineață, de atâția ani. Ascuns în cămară, Nică auzi ce zice mătușa Măriuca și repede se sui în pod, luă pupăza şi se duse direct în târg să o vândă. Un moşneag îl întreabă:
— Băiete, găinuşa asta este de vânzare?
— De vânzare, moşule!
— Şi cât ceri pe dânsa?
— Cât crezi dumneata că merită!
Și moșul luă pupăza în mâini, îi dezleagă aţa de la picior, apoi o aruncă-n sus, zicând:
– Na, am scăpat-o!
Pupăza zbrrrrrr atunci pe un acoperiș şi, după ce se mai odihni puţin, porni în zbor spre Humuleşti. Nică, supărat, îi spuse moșneagului:
– Ce faci, moşule? Te joci cu marfa omului? Dacă nu ai vrut să o cumperi, de ce i-ai dat drumul?
– Ia stai puțín, băiete, să te duc eu la tată-tău şi să văd, el te-a trimis cu pupăza de vânzare, să spurci iarmarocul? spuse atunci moșneagul supărat de gălăgia pe care o făcea Nică în jurul lor.
Auzind că îl cunoaște pe tatăl lui, Nică se furişă printre oameni și o luă la fugă, uitându-se în spate să nu îl ajungă cumva moșneagul. Și cum fugea el spre casă, ce credeți că îi auziră urechile?
— Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup!
Pupăza era din nou în cuibul ei din tei și cânta liniștită. Toți s-au bucurat că pupăza, ceasornicul satului, îi va trezi și de acum înainte, în fiecare dimineață. Și Nică s-a bucurat, dar nu de pasăre, ci mai ales că nimeni nu aflat de isprava lui.
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un băiețel de vreo opt anișori, pe nume Ionel Popescu, singurul fiu al doamnei Maria Popescu. Într-o zi de 7 ianuarie, când se sărbătoresc oamenii ce poartă numele de Ion, Ioana, Ionel, un prieten vechi al doamnei Popescu veni în vizită cu o minge mare și elastică de cauciuc. Surpriza ii plăcu foarte mult doamnei Popescu, dar mai ales copilului, care își aștepta musafirul îmbrăcat în uniformă de maior, adică într-un fel de costum de ofițer din armată.
– Nu te-am mai văzut de mult la teatru, la petreceri, la plimbare… îi spuse musafirul doamnei Popescu.
– Cât era Ionel mititel, mai mergeam, dar de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el! Educația e foarte importantă, răspunse cu seriozitate gazda.
Chiar atunci, discuția fu întreruptă de o voce răguşită, de femeie bătrână, care se plângea din camera alăturată că Ionel este obraznic.
– Ionel! strigă doamna Popescu; Ionel! Vino la mama! Apoi, încet, către musafir:
– Nu ştii ce ştrengar se face… şi deştept…
Vocea răgușită se auzi din nou, mai tare și mai speriată:
– Sări, doamnă, sări! S-aprinde!
De data aceasta, mama se ridică repede să meargă după el. Dar când să iasă pe uşă, apăru micul maior cu sabia în mână. Mama îl luă în braţe şi-l sărută…
-Nu ţi-am spus să fii cuminte, că dacă pățești ceva, moare mama? Vrei să moară mama?
Doamna Popescu îl mai sărută de câteva ori pe copil, îl scuipă să nu-l deoache şi-l lasă jos. El puse sabia în teacă, salută milităreşte şi merse într-un colţ al camerei unde, pe două mese, pe canapea, pe fotolii şi pe jos, stăteau îngrămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, Ionel își alese o trompetă şi o tobă. Atârnă toba de gât, puse trompeta la gură şi, legănându-se pe un cal de lemn, începu să bată toba şi să sufle-n trompetă. Bum! Bum! Tu-tuuu! Era imposibil să mai poți vorbi în gălăgia aceea!
Într-un moment de scurtă liniște, bărbatul îi spuse copilului că un maior nu bate toba și nici nu cântă la trompetă. Maiorul comandă şi merge-n fruntea soldaţilor cu sabia scoasă. Auzind acestea, Ionel aruncă cât colo toba și trompeta și începu să comande, atacând tot ce întâlnea în cale:
– Înainte, marş!
Tocmai atunci, servitoarea intră cu tava cu dulceaţă şi cafea. Cum o văzu, maiorul țipă cu putere și se repezi asupra ei de parcă ar fi fost un inamic de război.
-Ţine-l, doamnă, că mă dă jos cu tavă cu tot!
Doamna Popescu sări în fața copilului să apere servitoarea, dar spada o lovi chiar pe dumneaei, în obraz, sub ochiul drept.
-Vezi? Vezi, dacă ești obraznic? Era să-mi scoţi ochiul… Ţi-ar fi plăcut să mă omori? Sărută-mă, să-mi treacă şi să te iert! Maiorul sări de gâtul mamei şi o sărută…
– Se poate fuma? întrebă musafirul. Doamna Popescu, râzând, ca în glumă, spuse că și lui Ionel îi place să fumeze.
– Să-l vezi ce caraghios e cu ţigara-n gură, să te prăpădeşti de râs… ca un om mare.
-A! asta nu e bine, domnule maior, zice musafirul; tutunul e otravă…
-Dar tu, tu de ce fumezi? întrebă obraznic maiorul în timp ce amesteca încet cu lingura în borcanul cu dulceaţă. Gustă vreo trei-patru linguriţe și ieși cu borcanul în hol. În doar câteva clipe, se-ntoarse cu acesta gol, se apropie de musafir, luă o țigară de pe masă şi, fumând în joacă, începu să se plimbe prin cameră. Mama îl admiră și-l îl scuipă să nu-l deoache. Fără să stea mult pe gânduri, Ionel se repezi la mingea primită şi începu să o trântească sus, jos, sus, jos până la tavan.
-Ionel! fii cuminte! Vrei să mă superi? Vrei să moară mama?
Dar maiorul trânti și mai tare mingea de parchet. Mingea lovi cana musafirului care tocmai voia să bea o gură de cafea, iar băutura fierbinte se varsă pe pantalonii eleganți ai bărbatului.
-Ai văzut ce-ai făcut?… Nu ţi-am spus să fii cuminte? Vezi? Ai supărat pe domnul! Apoi, întorcându-se către musafir, spuse cu multă bunătate:
-Nu e nimic! iese… Cafeaua nu pătează! iese cu puțină apă caldă!
Apoi, deodată, doamna Popescu se schimbă la faţă. Țipând, se ridică de pe scaun:
-Ionel! mamă! Ce ai?
Maiorul, alb ca varul și cu ochii pierduţi, căzu la pământ.
-Vai de mine! ţipă mama. Îi e rău copilului!… Ajutor! Moare copilul!
Musafirul îl ridică pe copil, îl stropi bine cu apă și îi spuse.
-Vezi, domnule maior? Nu ţi-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? Altădată să nu mai fumezi!
Obosit de atâta agitație, bărbatul își luă la revedere și porni spre casă. Dar, imediat ce se descălță înțelese de ce Ionel ieşise în hol — ca să-i toarne borcanul cu dulceaţă în şoşoni!
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată, demult, foarte demult, pe când regele Henry al VIII-lea domnea în Londra. Pe vremea aceea, într-o toamnă, doi băieți au apărut pe lume în aceeași zi. Unul, Tom Canty, s-a născut într-o familie foarte săracă și nimeni nu s-a bucurat. Celălalt, Eduard Tudor, Prinţ de Galles, s-a născut în palatul regal și era fiul dorit al regelui.
În timp ce Prințul Eduard primea cea mai bună educație, cea mai bună mâncare și cele mai frumoase haine, Tom trebuia să cerșească pentru o bucată de pâine și purta numai zdrențe.
Singurul lucru bun din viața lui Tom era părintele Andrews care îl învățase să scrie, să citească și obișnuia să-i dea cărți cu împrumut. Poveștile, basmele cu uriaşi şi zâne, cu castele fermecate, cu regi şi feti-frumoşi, îl făceau pe Tom să uite suferinţele şi greutăţile, închipuindu-şi viaţa unui prinţ într-un palat regal.
Puţin câte putin, visurile şi lecturile l-au influențat aşa de puternic, încât Tom începu să se poarte și să vorbească asemeni unui prinț. În acelaşi timp, dorinţa de a vedea, fie şi numai o singură dată, un print adevărat, în carne şi oase, creştea în el dince în ce mai mult.
Într-o zi rece de iarnă, Tom plecă să caute ceva de mâncare. Rătăci prin oraş, fără să privească pe unde merge și ajunse fără să-și dea seama, la palat.
– Ce clădire mare și înaltă! Și atât de frumoasă! se gândi el în sinea lui în timp ce se apropia de gardul palatului. Mare-i fu uimirea și fericirea când îl văzu în curte pe prințul Eduard!
– Hei, tu, mizerabilule! Cum îndrăznești să te apropii? strigă unul din paznici și îl smulse pe Tom aruncându-l în stradă. Tocmai atunci, prințul Eduard sosi în fugă:
Cum îndrăznești să-l lovești în prezența mea pe acest micuț sărman? îl întrebă el pe paznic.
Băiatul ăsta a încercat să intre în palat.
Nu a făcut niciun rău! Cum te cheamă?
Mă cheamă Tom Canty. Iertare, Măria Ta. Voiam doar să văd cum arată un prinț adevărat, în carne și oase.
Lăsați-l să intre! porunci Eduard paznicilor. Pari obosit şi înfometat, îi zise Eduard lui Tom. Ţi-au făcut rău. Vino cu mine!
Lui Tom nu-i venea să creadă că era într-un palat adevărat. Prințul Eduard îl chemă la el în cameră și-i oferi mâncare și dulciuri. Curios, îi puse o grămadă de întrebări despre familia lui și despre locul și felul în care trăiește.
Alteță, am un tată care bea, mă trimite la cerșit și mă bate când nu aduc nimic acasă. La fel de rea e și bunica.
Te bate și ea?
Da, dar mama este bună, mă apără și îmi păstreză câte o bucată de pâine pe care mi-o dă pe ascuns. Tot bune sunt și surorile mele.
Unde locuiești? întreabă Eduard. Ai prieteni? Vă jucați împreună?
da, la marginea orașului. Uneori ajunge la noi teatrul de păpuși. Apoi mai vin maimuțele caraghioase și dresate. Şi apoi, Alteţă, vara e frumos! Intrăm în apă, înotăm în canale şi în Tamisa. Ne jucăm în nisip. Facem grămezi mari şi ne îngropăm. Şi după aceea, nimic nu e mai plăcut decât noroiul. Nebălăcim şi ne tăvălim prin noroi.
Vai, dacă aş putea, spuse prințul Eduard. O! O dată, o singură dată, să mă îmbrac ca tine, să alerg cu picioarele goale, să tropăi, să mă rostogolesc în noroi, fără ca nimeni să mă împiedice, fără ca nimeni să-mi zică ceva! Aș fi gata să sacrific coroana pentru asta!
Şi eu, vai! Dacă aş putea măcar o dată, o singură dată să fiu frumos ca dumneavoastră, să fiu…
Ai vrea?… S-a făcut… Scoate-ți zdrenţele şi îmbracă-te cu hainele mele frumoase. Nu va fi decât o bucurie de moment; dar eu voi fi atât de mulţumit! Haide repede, ne vom distra fiecare în felul nostru şi vom face schimbul înainte de a veni cineva.
Câteva minute după aceea micul prinţ de Galles îmbrăcase straiele peticite ale lui Tom şi micul prinţ al săracilor era îmbrăcat cu splendidul costum regal. Unul lângă altul, se priviră amândoi în faţa unei oglinzi mari şi, o! miracol: s-ar fi putut spune că nicio schimbare n-avusese loc. Se priviră unul pe altul, se priviră iar în oglindă, apoi din nou se priviră unul pe altul. La sfârşit, prinţul, încurcat, rupse tăcerea.
Hai? zise el, ce ţi se pare? Nu ți se pare nimic ciudat, Tom? Sunt multe asemănări ale înfățișării noastre: același nas rotund, păr ondulat, ochi mari…
Da, arătăm la fel! Dar totul e un vis, trebuie să ne schimbăm hainele la loc.
Acum când am hainele tale mi se pare că simt loviturile pe care ți le-a dat soldatul de pază. Arată-mi mâna, nu este amorţită?
O! Nu e nimic… Alteţa voastră ştie că sărmanul soldat…
Taci! Este o ruşine, o cruzime! strigă micul prinţ bătând în parchet cu piciorul său gol. Nu te mișca de aici până nu mă întorc.
Când dădu să iasă, prințul lua un obiect, probabil important, de pe o masă. Se duse apoi spre ieșirea palatului. Când ajunse la poartă, paznicul care îl lovise pe Tom, îi trase o palmă după ceafă lui Eduard, crezând că este micul cerșetor.Prinţul, cu mândrie strigă la soldat:
Sunt prinţul de Galles.
Ha, ha, ha! Și eu sunt regele! Pleacă, cerșetor murdar! zise soldatul și îl aruncă în afara palatului, in ciuda protestelor sale.
Între timp, Tom îl aștepta pe prinț să se întoarcă. Timpul trecea, iar spaima lui creștea. Era sigur că, dacă va fi prins, va fi omorât. Totuși, se străduia să convingă pe toată lumea că el nu este prințul Eduard. Dar nimeni nu părea să-l asculte. Toți cei din jurul lui se uitau mirați.
Se simte bine? Ceva nu este în regulă cu el.
Păi, nu știu. L-am întrebat despre Marele Sigiliu al Angliei și nu știe nimic despre el. Cum se poate?
Iertați-mă, dar se poate să fi uitat? La fel cum a uitat că el este prințul Eduard și că nu este Tom, cerșetorul?
O, vai! Asta ar fi îngrozitor! Sănătatea regelui se înrăutățește pe zi ce trece iar fiul lui și-a pierdut acum mințile!
Tom voia ca Eduard să se întoarcă la palat mai repede, dar în același timp își dădu seama că trebuia să aibă grijă de regat până se întoarcea adevăratul prinț pentru că nu voia să-l dezamăgească. Își asumă responsabilitățile și învăță repede. Cunoștințele pe care le căpătase de la părintele Andrew îi erau acum de folos. Înțelepciunea lui era apreciată. Totul mergea bine, până când, într-o zi, Regele Henry al VIII-lea încetă din viață.
Îmi pare rău pentru pierderea suferită, dar e timpul să te încoronăm pe tine caregele nostru. Oamenii regatului au nevoie de tine, prințe! Am să mă ocup de ceremonia de încoronare, spuse Marele dregător.
Lui Tom îi plăcea la palat, dar știa foarte bine că aceasta nu era viața lui. Nu voia să fie încoronat ca rege. Tot spera că prințul Eduard se va întoarce. Dar, degeaba.
Dar ce se întâmplase cu prințul Eduard? Plecat de la palat prințul dădea dintr-un necaz într-altul. Toți îl credeau nebun și îl batjocoreau când spunea că este fiul lui Henry al VIII-lea.Obosit, flămând, umilit, Eduard era șocat de tot ce vedea în fața lui. Rătăcea în întuneric pe străzile întortocheate, când un bărbat îl apucă de guler și îl scutură:
Ah, copil bun de nimic! Unde ai fost? Mi-e foarte foame! Mi-ai făcut rost de mâncare?
Cum îndrăznești să-i vorbești așa prințului de Galle? spuse Eduard cu demnitate.
Off, ți-au luat mințile cărțile pe care le tot citești! Dacă nu-ți rup eu toate oasele, nu mai suntJohn Canty. Eduard înțelese, îngrozit, că bărbatul din fața lui era tatăl lui Tom.
John Canty îl târî într-o cocioabă întunecată. Două fete tinere, murdare şi o femeie de vârsta mijlocie erau ghemuite lângă perete. Eduard își dădu seama că este în casa lui Tom, iar acestea sunt surorile și mama lui.
Ia priviți pe cine am găsit! Spune-le și lor, copil obraznic, cine este tatăl tău? Cine ești tu?
Ţi-o spun acum, cum ţi-am mai spus-o înainte: sunt Eduard, Prinţul de Galles, fiul lui Henry al VIII-lea.
Răspunsul o îndureră foarte tare pe mamă, care văzu că fiul ei nu o mai recunoaște. John Canty se pregătea să-l lovească iar pe Eduard.
Tată, lasă-l, e mai obosit ca în alte zile. Mâine va merge să cerşească, cu mai mult curaj şi nu se va întoarce cu mâinile goale, se rugară surorile lui Tom.
Bărbatul, întorcându-se către prinţ, îi zise cu mânie:
Mâine trebuie să plătim chiria. Să vedem câți bani vei strânge, leneșule! Acum, toată lumea în pat! Am obosit!
Eduard nu mai zise nimic. Se retrase într-un colț, iar mama și surorile, cu duioşie, strânseră pe el paie şi zdrenţe, pentru a-l feri de frig. Copleșit de tot ce trăise, adormi suspinând. La o bucată de noapte se trezi speriat de sforăiturile care zguduiau cocioaba. Convins că toți dorm, se strecură pe nesimțite din casă. Rătăci zile întregi, sperând să găsească pe cineva care să-l creadă. Dar toată lumea îl batjocorea când spunea că este fiul regelui.
Într-o zi, niște hoți îl obligară să meargă cu ei. Eduard refuză să fure și să cerșească. Atunci hoții se gândiră la altceva. Văzură că oamenii se adunau în jurul lui și râdeau când zicea că este prințul Eduard. Hoții profitau de asta și furau din buzunarele și din coșurile lor și fugeau. Odată, un hoț, ca să nu fie prins, îi aruncă lui Eduard pachetul pe care îl furase. Toți oamenii adunați crezură că Eduard e hoțul și începură să alerge după el, să arunce cu pietre, vrând să-l prindă și să-l judece. Când credea că nu mai are nicio scăpare, din senin a apărut un soldat.
– Stai în spatele meu, copile! zise soldatul care văzuse totul.
Oameni buni, copilul acesta este nevinovat! Degeaba. Mulțimea, furioasă, izbucni: ”Prindeți hoțul!, Prindeți-l!” Atunci soldatul scoase sabia și, sprijinindu-se de un zid, începu să lovească în toate părțile, ca o morișcă, înlăturându-i pe îndrăzneții care încercau să se apropie. Deodată, se auzi o trompetă. Se făcu liniște. Era mesagerul palatului, care striga, solemn:
Regele a murit!
Mulțimea amuți, și după câteva momente, plecă în tăcere. Eduard împietri, dar lacrimile îi curgeau nestăpânite.
Tatăl meu a murit! spuse încet, printre lacrimi.
Cine e tatăl tău, copile? întrebă soldatul
Regele Henry. Eu sunt Eduard, prințul de Galles.
Soldatul crezu că copilul are mințile rătăcite și, ca să nu-l tulbure, se lăsă în genunchi, și spuse:
Supusul Alteței Voastre, Miles Hendon.
Ridică-te, spuse Eduard grav. Mi-ai salvat viața. Care este povestea ta, Miles Hendon?
Am fost plecat mulți ani în război. Fratele meu, ca să-mi ia averea și femeia pe care o iubeam, a spus că am murit în lupte. Este un om puternic, nimeni nu îndrăznește să spună adevărul.Acum vreau să ajung la palat, să-mi facă regele dreptate. Mâine noul rege va fi încoronat.
Care rege? Cine va fi încoronat? Eu sunt Eduard, noul rege, ți-am spus.Du-mă, te rog, la palat, de îndată.
Miles Hendon nu îl crezu, dar pentru că tot voia să participe la ceremonie, îl luă și pe copil cu el. A doua zi, la palat, toată lumea se strânse ca să-l aclame pe noul rege, Eduard.
Ura! Trăiască regele Eduard!, striga mulțimea.
Toată lumea era foarte bucuroasă. Tocmai când coroana urma să fie pusă pe capul lui Tom, se auzi din mulțime:
Nu, stați! Eu sunt adevăratul prinț Eduard! Acesta este un mincinos!
Poftim? Cum îndrăznești? Uite ce haine ai! Gărzi, arestați-l! strigă șeful ceremoniei.
Nuu! Dați-mi drumul!
Gărzi, înapoi! Spune adevărul! El este prințul Eduard, iar eu sunt Tom Canty. Am încercat să vă spun, dar nu m-ați crezut.
Ce? Cum? Cum este posibil?
Dacă tot nu ne credeți, atunci priviți, zise Eduard. Nu e nimeni îngrijorat de Marele Sigiliu al Angliei? Unde este? L-am ascuns când am părăsit palatul. Doar eu știu unde este. Mergeți să-l căutați în mănușa de fier a armurii din spatele ușii.
Slujitorii sosiră cu sigiliul. Toată lumea era șocată să audă că adevăratul lor prinț a fost singur pe străzile orașului.
Iertare, Prințe! zise Tom, în genunchi. Am încercat să te caut. Te rog, ia-ți locul cuvenit, cel de rege.
Tom, tu ești prietenul meu adevărat. Te-ai ocupat cu grijă de îndatoririle mele cât eu nu am fost aici. Ai fi putut să minți și să-mi iei tronul. Accepți să fii sfătuitorul meu personal? Regatul are nevoie de tine. Și de tine, Miles Hendon. Sabia ta m-a salvat de suferinţe şi poate de moarte. Pentru că l-ai apărat pe regele tău, de azi ești cavaler și conte de Kent, iar fratele tău va fi judecat.Imediat ce a fost încoronat ca rege al Angliei, Eduard a făcut multe schimbări privind regulile din regatul său. Impresionatde sărăcia pe care o văzuse, a rămas un rege milostiv pe toată durata domniei. Iar Regele Edward și Tom Canty au fost cei mai buni prieteni pentru tot restul vieții.
O adaptare după romanul cu același nume de Mark Twain
Ca toate poveștile, și aceasta începe cu a fost odată… un pui de om pe nume Mowgli. De ce este atât de interesantă povestea lui? Fii atent și vei afla! Ei bine, totul a început într-o seară foarte caldă, când o familie de lupi a salvat micuțul bebeluș cu gropițe în obraji de tigrul Shere Khan, un tigru fioros care supăra mereu haitele de lupi și voia să devină regele ținuturilor.
Vreau puiul de om! a urlat tigrul către tata-lup. Era chiar aici, singur-singurel, eu l-am văzut primul și vreau să îl mănânc!
Lupii sunt animale libere, a răspuns tata-lup, așa că nu primesc ordine de la tine, Shere Khan! Puiul de om este al meu și al haitei mele!
Îl păstrăm! a spus atunci și mama-lup. O să îl creștem cu puii noștri și o să-l învățăm să vâneze. Legea junglei spune că, de îndată ce puii de lup sunt suficient de mari, părinții trebuie să îi ducă la Consiliul Haitei și să îi prezinte mai-marilor lupi.Azi e lună plină, se adună consiliul, deci îi putem duce pe puii noștri la Akela, marele lup gri. Îl vom lua și pe Mowgli cu noi.
Ce nume frumos, a răspuns tata-lup. Așa îl vom striga de azi înainte: Mowgli.
Imediat cum lupii din consiliu l-au zărit pe băiețel, s-a pornit o ceartă gălăgioasă. Auuuuu! Auuuu! Toți știau că sunt în pericol pentru că tigrul se va întoarce cândva după prada lui.
Primiți puiul de om în haită, s-a auzit atunci o voce. Era ursul brun Baloo, singurul pe care lupii îl aceptau în Consiliul Haitei. O să îl învăț eu legea junglei, a mai spus ursul.
O, Akela, e păcat să îl lăsăm pe Shere Khan să îi facă rău acestui copil… a spus atunci și Bagheera, o panteră neagră ca o umbră, pe care toți lupii o respectau.
Și așa a început aventura lui Mowgli alături de ceilalți pui de lup, Baloo și Bagheera. Timpul a trecut, iar băieţelul a învăţat tainele junglei. Îi placea să doarmă la soare, să înoate în lacurile din pădure, să se caţăre în copaci după miere ori nuci. Iar în semn de mulţumire faţă de lupii care îl primiseră în familia lor, micuţul le scotea mereu spinii din lăbuțe. Printre cele mai valorose lucruri pe care Mowgli le-a învățat din legea junglei a fost să vâneze doar în teritoriul lui, pentru mâncare, nu pentru plăcerea de vâna.
Fii foarte atent, Mowgli, i-a spus într-o zi pantera. Ai mulți dușmani în junglă pentru că te-ai născut printre oameni. Dacă o să ai vreodată necazuri, alergă spre casele din sat și află secretul Florii Roșii. Toate animalele se tem de floarea aceasta și, dacă o ai, vei fi în siguranță.
Când a spus Floare Roșie, pantera s-a referit la foc pentru că tuturor animalelor le e frică de foc.
Aaa, și încă ceva, a adăugat Baloo. Nu uita că legea junglei nu se aplică animalelor care trăiesc în copaci, inclusiv maimuțelor. Ele nu au lege, sunt gălăgioase și lăudăroase, așa că ar fi bine să te ferești de ele.
Dar nici nu a termina bine de vorbit, că o maimuță l-a apucat pe băiat de subraț și s-a cățărat cu el sus într-un pom, legănându-l și lovindu-l de tot felul de crengi, într-o gălăgie greu de descris. Degeaba a încercat Bagheera să urce în copac după Mowgli, că ramurile s-au rupt și ea a alunecat până aproape jos pe pământ. Dacă nu s-ar fi prins cu gherele de scoarță, sigur spatele ei ar fi avut mult de suferit!
Știu ce trebuie să facem! a spus atunci Baloo. Trebuie să găsim șarpele cel mare, singurul animal de care maimuțele se tem. Doar Kaa ne poate ajuta! Să sperăm că nu doarme, el obișnuiește să mănânce mult, mult, apoi să doarmă o lună întreagă.
Ei bine, au avut noroc, Kaa se încălzea la soare, întins pe o piatră uriașă, chiar atunci când pantera și ursul au ajuns la el.
Sssssss, cu ce pot să vă ajut, prieteni? a întrebat Kaa, puțin cam înfometat.
Maimuțele ne-au răpit puiul de om, cel mai bun și mai curajos dintre oameni, a răspuns Baloo, în timp ce Kaa își legăna capul încoace și încolo, fără oprire.
Sssss, am auzit că în jungla noastră se află un pui de om, dar nu am crezut că e adevărat. Normal că vă ajut… Maimuțele mă știu de frică ha ha haaaa ssssss… sssă mergem!
Zis și făcut. Planul celor 3 prieteni a funcționat perfect! Imediat cum s-a-ntunecat, au ajuns în Orașul Maimuțelor și s-au năpustit asupra zecilor de animale care îl păzeau pe Mowgli. Vă imaginați ce a urmat! Țipete, mușcături, zgârieturi și o mulțimede maimuțe speriate de șarpele de peste2 metri lungime.
Scoateți puiul de om de aici, a gâfâit Baloo, îndreptându-și privire spre Bagheera și Kaa, în timp ce trântea la pământ 2 maimuțe deodată.
Urcă-te în spatele meu și hai acasă, a spus pantera.
Ce bine e să ai prieteni de încredere, nu-i așa? Mowgli a scăpat ușor din această întâmplare și a promis că va fi mai atent la sfaturile celor care țin la el.
Dar timpul a trecut și băiatul a început să își dorească să descopere lumea în care se născuse, lumea oamenilor. Cu mare tristețe și-a luat rămas-bun de la familia de lupi și de la prieteni și a pornit încet spre sat, acolo unde știa că va găsi Floarea Roșie. Se înserase când băiețelul a intrat în sat, iar oamenii se întorceau acasă, de la câmp. Așezându-se lângă o poartă din nuiele, Mowgli a zări un bărbat și i-a arătat prin semne că îi este foame.
Vai de mine, micuțule, a spus omul. Pe mâinile și picioarele tale sunt semne, parcă ar fi niște mușcături de lupi.
Nici nu a termina bine de spus acest lucru că soția lui a completat:
E un copil-lup, crescut în pădure. Vai ce mult seamănă cu băiețelul meu, micuțul pe care mi l-a furat tigrul când avea doar câteva zile! Oare e posibil să…. Hai, vino în casă, o să îți dau lapte și pâine. Semeni atât de mult cu Nathoo, fiul meu pierdut!
Dar Mowgli nu înțelegea limba oamenilor și nici nu se simțea prea bine într-o casă cu pat, pernă și alte lucruri cu care nu știa ce să facă. Într-o seară, strecurându-se să doarmă sub cerul liber, în iarbă, Mowgli a simțit cum îl gâdilă un nas umed și moale sub bărbie. Cine credeți că era? Ei bine, unul dintre frații lui din junglă. Lupul gri venise cu vești.
Mowgli, animalele nu sunt bine. Au fost arse de Floarea Roșie, iar Shere Khan a jurat că se va răzbuna pe oameni. Te caută, așa că fii foarte atent!
Deși se gândea adesea la prietenii lui din junglă, Mowgli a rămas în sat și încet-încet a învățat nu numai să vorbeasă, ci și să se îmbrace, să mănânce cu lingura și furculița și să facă tot felul de lucruri, cum ar fi să ducă animalele pe câmp la păscut. Dar în tot acest timp s-a gândit cum să îl prindă odată pentru totdeauna pe tigru. Planul lui era simplu: trebuia să îl ademenească pe Shere Khan într-o vale plină de tauri și vaci care să îl calce în picioare cu copitele lor puternice. Ei bine, într-o zi, și-a luat inima în dinți și l-a ademenit pe tigru în valea unde pășteau vitele. Tigrul s-a nimerit în mijloul cirezii și nu a mai avut cale de scăpare. Marele Shere Khan fusese învins! Fericit, Mowgli a început să cânte:
Eu, Mowgli, cânt
Să audă jungla ce fapte de curaj am făcut.
Sunt singur cu vitele la pășunat
Frate Gri, vino la mine
Să vină taurii și bivolii cu ochi mânioși
Înainte și înapoi, cum vă spun
Pe Shere Kan să îl răpun.
Trezește-te, oh, trezește-te, Shere Khan! Iată-mă, sunt aici, iar taurii vin din urmă să calce totul cu copitele.
Blana tigrului cu putere mare
Va sfârși sub a copitelor apăsare.
Ești un vrăjitor, ești un vrăjitor! strigau oamenii din sat către Mowgli când au aflat că tigrula dispărut. Nimeni nu s-a mai luptat vreodată cu un tigru!
Dar nu numai oamenii l-au respectat de atunci pe puiul de om, ci și lupii, pe care îi scăpase de cel mai mare dușman.
Ei, dragi copii, ar mai fi multe de povestit, dar nu avem timp. Aventura lui Mowgli nu se termină aici, ci continuă în sat, alături de oameni, ca și el. Scriitorul acestei povești, Rudyard Kipling, a mai pus pe hârtie o mulțime de alte povești despre care puteți afla răsfoind cartea. Descoperiți singuri aventura focilor albe, a mangustei Rikki-Tikki și chiar a unei familii de elefanți!
Ca toate poveștile și aceasta începe cu… a fost odată un șoarece-de-apă cu mustăți țepoase și sure și o coadă lungă, lungă ca o sfoară, făcută parcă din gumă de mestecat. Da, așa cum ai auzit… un șoarece-de-apă, adică o rozătoare din aceea cu nas mai rotund decât al unui șobolan obișnuit și față dolofană. Într-o dimineață, imediat după ce a ieșit din ascunzătoarea lui de lângă apă, șoarecele de care vă spuneam a și început să certe bobocii de rață care abia învățau să înoate:
– Eeei, dacă nu sunteți în stare să vă dați peste cap, așa ca la tumbe, nu o să ajungeți niciodată în lumea bună!
Dar rățuștele nici nu îl băgau în seamă, erau prea mici ca să înțeleagă la ce se referea șoarecele.
– Ce bine că nu am familie și sunt liniștit, continuă rozătoarea. Eu cred că prietenia e mult mai importantă decât dragostea, așa că nu vreau să mă însor niciodată și nici să am copii.
– Și cum crezi tu că e un prieten bun? îl întrebă o mierlă care ascultase discuția dintr-o salcie vecină.
– Simplu! Un prieten bun e… un prieten bun.
– Si tu ce ai face, în schimb, pentru el, dacă ar fi bun cu tine? întrebă atunci o vrăbiuță, legănându-se pe o rămurică argintie.
– Nu înțeleg la ce te referi.
– Hai să-ți spun o poveste și vedem apoi dacă înțelegi, reveni mierla.
A fost odată un băiat foarte de treabă, pe nume Hans. Trăia singur într-o casă mică și lucra toată ziua în grădina lui. Creștea acolo garoafe, micșunele și zorele parfumate. Mai creștea și trandafiri galbeni, violete, crini și busuioc. Tot timpul grădina lui Hans era plină de flori! Deși avea câțiva prieteni, cel mai bun dintre ei se lăuda că este morarul Hugo. Ei bine, acest morar avea bani mulți, mulți, dar nu trecea niciodată pe lângă casa grădinarului fără să se aplece peste gard și să smulgă ba un buchet de flori, ba un pumn de busuioc, ba multe cireșe și prune, când aceestea se coceau.
– Prietenii adevărați împart și bune și rele, spunea morarul, în timp ce își umplea buzunarele.
Ce-i drept, până și vecinii se cam mirau că Hugo nu îi dădea niciodată nimic lui Hans în schimbul florilor, deși avea sute de saci cu făină, șase vaci și o ditamai turma de oi. Dar Hans nu își bătea capul cu asemenea lucruri, el era sigur că prietenia e mai importantă decât un sac cu făină.
Și așa, Hans al nostru muncea cât era ziua de lungă, de primăvara până la sfârșitul verii. Din nefericire, iernile erau foarte grele, pentru că nu avea ce fructe sau flori să vândă la piață, așa că abia reușea să pună câte ceva pe masă în fiecare zi. Uneori mânca doar pere uscate și nuci. Ca să nu mai zicem că era și singur, pentru că nici măcar Hugo, prietenul său cel mai bun, nu trecea pe la el.
– Tată, nu îl invităm pe Hans la noi, într-o seară? întrebă fiul morarului într-una din zile.
– N-are rost! Când oamenii sunt necăjiți, mai bine îi lași în pace. Lasă, ca îl vedem la primăvară, când ne dă și un coș mare cu brândușe, că așa fac prietenii adevărați. În plus, dacă vine aici și vede cina noastra gustoasă și vinul acesta bun, sigur o să poftească și pofta e păcătoasă, e ca o ispită pe capul omului. Așa că mai bine stă acolo și rămâne cu sufletul curat.
– Ăsta-i sfârșitul poveștii? întrebă șoarecele-de-apă. Că tare mă potrivesc cu morarul! Si eu cred la fel – una e făina, alta e prietenia. De ce să le amesteci?
– Nu, e abia începutul, răspunse mierla.
Imediat cum veni primăvara, morarul bătu la ușa lui Hans.
– Vai, credeam că m-ați uitat!
– Cum să te uităm? În prietenie nu se pune problema de uitare. Dar ce brândușe frumoase ai!
– Da, tare frumușele, răspunse Hans. Tocmai mă pregătesc să le duc la piață, că am nevoie de bani pentru o roabă nouă. Stii… am vândut-o pe a mea iarna asta ca să am bani de mâncare…
– Hans, nu se poate așa ceva! Îți dau eu roaba mea. Nu e nouă, scârțâie ici-colo, dar știi că sunt darnic.
– Tiiii, ce bun ești, mulțumesc! Lasă că o repar eu cu o scândură! spuse grădinarul bucuros că a scăpat de o cheltuială în plus.
– O scândură? Fix o scândură îmi trebuie și mie pentru acoperișul hambarului, că plouă în el și mucegăiește grâul. Ia uite cum o faptă bună atrage după sine o altă faptă bună. Deci… tu îmi dai scândura și eu o să îți dau roaba. Roaba e mai valoroasă decât scândura, dar în prietenie nu se ține cont de lucrurile astea.
– Sigur că ți-o dau, spuse Hans în timp ce căuta bucata de lemn.
– Si încă ceva! Pentru că ți-am dăruit roaba, vreau și câteva flori. Uite coșul ăla cu care am venit, te rog să îl umpli cu vârf.
– Cu vârf? Păi… păi… eu cu ce mai merg la târg?
– Bine, bine, dar… începu morarul să se plângă, eu ți-am dat roaba și cred că în prietenie nu trebuie să calculezi chiar așa, fiecare floricică. Deci umple coșul cu florile acelea argintii frumoase.
– Prietene drag, țin la tine mai mult decât la niște flori… Uite, ia tot buchetul.
A doua zi… cine credeți că era la poarta grădinarului? Hugo, da! Cu un sac mare de făină în spate.
– Hei, prietene, strigă el la Hans. N-ai vrea să duci tu sacul ăsta de făină la târg, în locul meu? Având în vedere că îți dau roaba mea, cred că e corect să mă ajuți, nu poți să spui nu.
– Vai, dar nu-mi văd capul de atâta treabă în grădină! Dar pentru tine… hai că îl duc.
Și era o zi așa de călduroasă și sacul așa greu, dar grădinarul nu s-a lăsat.
Nici nu a cântat bine cocoșul în următoarea dimineață, că morarul a și bătut la poarta prietenului său, ca să ia banii de pe sacul cu făină.
– Măi, dar leneș ești! Ce faci în pat la ora asta? Hai, îmbracă-te și vino să mă ajuți cu acoperișul de la hambar.
– Ahhh… eram așa de obosit încât am zis să stau mai mult în pat azi. Și am oricum mult de lucru în grădină… așa că nu aș veni azi la moară, dacă nu te superi.
– Nu știu eu ce treburi ai tu, răspunse Hugo supărat. Dar eu îți dau roaba mea și nu cred că îți cer prea mult în schimb. Bine… dacă nu poți, o să îl repar eu singur.
– Nu, nu, stai că vin.
Și grădinarul nostru s-a îmbrăcat rapid și până seara târziu a rezolvat acoperișul morarului.
Degeaba încerca și el să mai lucreze în grădină câte o zi, că prietenul lui îi tot dădea de lucru. Ba să îi ducă oile la munte, ba să îl ajute la moară și tot așa până într-o noapte cumplită, cu furtună, când băiețelul morarului căzu de pe o scară și singurul om disponibil care să îl ajute pe Hugo cine credeți că era? Tot Hans!
– Du-te repede și cheamă doctorul, e urgent! țipă morarul.
Vai de el, săracul Hans! Numai el știe cum a ajuns la ușa doctorului prin ploaie și frig, în miez de noapte. La întoarcere, din cauza ploii care cădea cu găleata, s-a rătăcit și nici până azi nu știm ce s-a întâmplat cu săracul om. Cei mai mulți cred că s-a înecat.
– Ce tragedie, vai de mine! striga morarul în zilele ce au urmat. E o pierderea grea, mai ales pentru mine, prietenul lui cel mai bun. Îi dădusem roaba mea și acum nici nu am ce să mai fac cu ea. Mai mult mă încurcă prin curte.
– Și? întrebă șoarecele-de-apă după un timp lung în care nimeni nu spusese nimic.
– Și gata, asta a fost povestea, răspunse mierla.
– Păi și cu morarul ce s-a întamplat?
– Nu mă interesează! Și văd că tu nu ai înțeles ideea poveștii. Se pare că te-am plictisit… spuse pasărea.
– Ăăă, păi dacă voiai să urmăresc învățătura, trebuia să îmi zici de la început, se răsti șoarecele-de-apă. Nici nu te-aș fi ascultat!
Și uite așa s-a terminat povestea bietei mierle care nu a reușit să îl convingă pe șoarece că un prieten bun este acela care te ajută la nevoie și care îți oferă daruri cu bucurie, nu pentru a obține ceva în schimb. Tu ce părere ai? Ce înseamnă un prieten bun?
Adaptare după traducerea textului Prietenul credincios, Oscar Wilde
Bine ai venit în lumea poveștilor!
De peste 8 ani, suntem zi de zi alături de iubitorii de povești, oferind acces gratuit.
Dacă vrei să ne ajuți să aducem povești noi, ne poți susține printr-o donație. Mulțumim că faci parte din povestea noastră!