„Vă urez ca succesul și norocul să vă însoțească. Fie ca această călătorie să aibă rezultatele științifice făgăduite de pregătirile sale minuțioase și să arunce o lumină nouă asupra celei mai tainice regiuni a globului!” a fost textul telegramei expediată de Fridtjof Nansen lui Adrien de Gerlache, în ajunul plecării din portul Anvers.
În acest episod vei descoperi provocările pe care le-au avut de înfruntat curajoșii expediției Antarctice, începând cu primele obstacole din mările calde, și continuând cu întâmplările din Țara de Foc și banchiza australă.
- Ridicați ancora! Suntem gata de drum!
Pe 16 august 1897, ora 10.00, începe oficial expediția Antarctică Belgiană. Echipajul salută mulțimea adunată pe chei, salută navele cu oficiali ai statului belgian ce însoțesc corabia până în larg, familiile și Koortenaar trimis de Regina Olandei.
- Să ne revedem cu bine!
Din jurnalul de bord al comandantului de Gerlache aflăm că traversarea Atlanticului a fost lungă și anevoioasă, iar alizeele s-au lăsat de multe ori așteptate! Racoviță și Arctowski sufereau de rău de mare și în scurtele momente când erau cât de cât viabili își amenajau laboratoarele: toate borcanele mele fuseseră fixate cu îngrijire în rafturi anume făcute și chiar microscopul meu fusese înșurubat pe masa din laborator; numai naturalistul expediției nu era înșurubat și din pricina asta a avut de multe ori prilejul să se căiască, scria Racoviță ani mai târziu.
Până să ajungă în mările reci, Belgica a luptat cu mările calde și a traversat Ecuatorul. Nava era construită să reziste printre ghețuri permanente, așa că în cabinele echipajului erau temperaturi de 55°C. Pe 22 octombrie corabia ajunge la Rio de Janeiro, unde rămâne pentru o scurtă escală de 8 zile. Aici urcă la bord Dr. Frederick Cook, cu un ”munte” de bagaje: 15 cufere mari care conțineau haine, blănuri, sănii, schiuri, rachete și medicamente – alese special pentru afecțiunile și nevoile generate de viața într-o regiune polară.
Din Rio de Janeiro și până la Punta Arenas, Racoviță ajunge în numai 6 zile, în loc de trei săptămâni, cât ar fi făcut Belgica. Nu doar răul de mare l-a făcut să aleagă calea rapidă, ci dorința de a explora din punct de vedere zoologic și botanic strâmtoarea Magellan. Și cum șansa e întotdeauna de partea celor pregătiți, pe vaporul rapid pe care s-a îmbarcat Racoviță se afla și savantul argentinian Francisco Moreno, care urma să realizeze o expediție in Patagonia Sudică, unde l-a invitat și pe român. Deși această mini expediție nu are legătură cu Belgica noastră, cred ca ți-ar plăcea să afli câteva gânduri scrise în jurnal: „În timpul nopții când mă luptam cu asaltul a mii de moschitos, mă gândeam la puterea morală de care trebuie să dea dovadă omul civilizat ca să poată rezista în această paragină din capăt de lume…. Înțelegeam nedumerirea englezului și șovăiala lui când a aflat că mă aflu în drum spre Polul Sud, fără să fiu silit de nimeni la această călătorie. Aproape admiteam că are dreptul să mă creadă nebun.” În Patagonia Racoviță a văzut un tuco-tuco sau cururo, un simpatic rozător, păsări felurite, unele ajunse în colecția naturalistului, altele în oala cu ciorbă, după cum singur mărturisea, mamifere, insecte și plante. Dar acum să ne întoarcem la Belgica..
După ce au încărcat tot cărbunele necesar continuării călătoriei și au sărbătorit Anul Nou, exploratorii s-au îndreptat spre Insula Statelor, acoperită de munți înalți, terminație a Anzilor, iar pe 14 ianuarie, Begica și-a luat rămas bun de la ultimul ținut locuit întânit în voiajul ei spre Sud, îndreptându-se spre Insulele Shetland și Golful Huges.
- Un jgheab de sub vânt s-a astupat! Trebuie desfundat, dar ceața e atât de groasă…
O mică neatenție datorată cel mai probabil excesului de zel, face ca tânărul marinar norvegian August-Karl Wiencke să fie măturat de un val uriaș de pe puntea vasului. Cu toate strădaniile echipajului, cu eforturile supraomenești ale lui Leconte, secundul la comanda Belgicăi, apa înghețată și furtuna năpraznică fac imposibilă salvarea marinarului. A fost una dintre cele mai triste nopți ale călătoriei…
Data de 24 ianuarie e importantă pentru echipajul Belgicăi pentru că acum are loc prima debarcare în scop științific pe o insulă care lipsea de pe hartă.
- O vom boteza Insula Auguste, după numele tatălui meu, spuse comandantul de Gerlache. Cercetătorii se întorc la bord cu o frumoasă colecție de eșantioane geologice, de mușchi și licheni, ouă de pinguin și chiar doi pinguini vii.
Pe 25 ianuarie 1898 este descoperită și numită insula Liege, unde sunt observate colonii de foci Wedell. Deși soarele dispare câteva ore sub linia orizontului, în aceste ținuturi nu mai există noapte, iar cercetătorii profită și lucrează cât de mult îi țin puterile: Comandantul de Gerlache și Lecointe sunt dis de dimineață pe punte, Arctowski și Racovită își rânduiesc materialele colectate în ajun, Dr. Cook developează clișeele. Toți așteaptă cu nerăbdare o nouă debarcare, un nou tărâm de explorat.
- Aceasta se va numi de azi insula Brabant, iar pe muntele din zare va purta numele Solvay!
Undeva la intrarea în strâmtoarea ce avea să devină Strâmtoarea de Gerlache, există o mică insuliță pe care Racoviță a găsit o colonie de pinguini imperiali și pe care el a botezat-o Insula Cobălcescu (Cobălcescou) în amintirea profesorului său de naturale din liceu.
Pe 8 februarie Belgica își continua drumul spre sud, navigând de-a lungul insulei Anvers, botezată tot de echipaj, dominată de un frumos masiv stâncos și pătrunde într-un canal îngust și pitoresc, de unde vor descoperi o nouă insulă pe care o vor numi după cel ce și-a pierdut viața în apele înghețate ale Antarcticii, August-Karl Wiencke.
De la sfârșitul lui februarie și până în martie 1898 Belgica cartează vreme de 20 de zile, Golful Huges și Țara lui Graham. În jurnalul căpitanului de Gerlache găsim și motivul pentru care nava a poposit atât de mult timp în această zonă: ”dacă cercetând această zonă nu am fi scotocit toate zonele litoralului, nu am fi putut trasa contururile aproape exacte ale hărții noastre, atât de diferită de cele precedente”.
Deși toți știau că iarna polară era aproape, comanda lui Adrien de Gerlache era clară: nava merge spre sud, chiar dacă echipajul va fi primul din istoria omenirii care va petrece o iarnă în Antarctica.
- Nu se vede nimic! Vântul suflă prea puternic, navigăm printre blocuri de gheață plutitoare!
- Opriți motorul! Trebuie să iernăm aici! Ca să putem supraviețui iernii polare și să ne ducem cercetarea la bun final trebuie să amenajăm spațiul din jurul navei.
„În vâjâitul vântului ce ne stăpânea auzul, în vâltoarea urgiei înghețate ce ne mușca trupul, în alba întunecime ce ne lua vederile, ne simțeam așa de pierduți și așa de singuri, încât speranța ne părăsea și un singur simțământ ne mai susținea: al datoriei. Fusesem trimiși aici ca mandatari ai științei și am căutat să ne îndeplinim mandatul pe cât ne-a stat în putere, oricât au fost de grele momentele prin care am trecut.Timp de 13 luni am făcut observații meteorologice din oră în oră. De câte ori puteam, sondam printr-o gaură făcută în gheață și pescuiam animalele marine. De câte ori permitea timpul făceam observațiile astronomice și magnetice cuvenite și, în lungi excursii observam păsările și focile ce locuiam pe banchiză” scria mai târziu Racoviță.
Din păcate, banchiza care i-a luat prizonieri și iarna polară au mai răpit o viață, cea a lui Emile Danco. „Toate strădaniile de a insufla speranță echipajului sunt zadarnice”, scrie Dr. Cook în jurnalul său.
- Trebuie să continuăm! se încurajau bărbații. Nu putem rămâne blocați, trebuie să săpăm în gheață un canal de vreo 800 de metri ca să eliberăm nava!
Și așa a fost. Toți membrii echipajului au muncit enorm, în ture de 8 ore, chiar dacă erau slăbiți și cu simptome vizibile de îmbolnăvire de scorbut. Munca lor nu a fost în zadar, banchiza a cedat și la 15 februarie 1899, după 13 luni de prizonierat în gheață, Belgica plutea din nou liberă și se întorcea spre Punta Arenas pe o rută mai puțin frecventată de nave, apoi cobora ancora în Anvers, la început de noiembrie, în uralele triumfătoare ale întregii omeniri.
Încheiem acest episod al călătorie noastre imaginare în ținutul zăpezii cu melancolie, dar și cu bucuria de a fi înțeles cât de lung este drumul către performanță. Ascultă toate episoadele colecției, vei învăță lucruri noi din fiecare!
Acest proiect cultural este susținut de Institutul Polonez din Bucureşti.
