„Când veți binevoi să vă amintiți de expediția noastră, aș fi fericit ca ea să vă evoce următoarele cugetări: Au fost odată 19 oameni ce au plecat pe un mic și șubred vas ca să exploreze Polul Sud. Ei nu erau nici bogați, nici puternici, nici renumiți dar erau conștienți de ceea ce se duceau să facă și știau ce îi așteaptă. Și, ajunși acolo, au făptuit greșeli și au fost pradă slăbiciunilor omenești, dar au lucrat cât au știut mai bine și au făcut tot ce au putut. Și s-au întors numai 17, zicându-și că moartea celor doi sărmani tovarăși și propriile lor suferinți nu vor fi fost cu totul zadarnice, căci au putut adăugi o mică pietricică la edificiul științei, la acel focar de lumină, de adevăr și de dreptate ce călăuzește omenirea spre timpuri mai bune”.
Deschidem episodul 2 al călătoriei noastre imaginare la Polul Sud cu aceste cuvinte uimitoare rostite de Emil Racoviță în decembrie 1900 la Societatea Română de Geografie. În acest episod vom cunoaște ECHIPAJUL expediției și vom descoperi motivația fiecăruia de a se aventura într-un loc atât de puțin cunoscut.
„Pentru o expediție ca a noastră, alegerea tovarășilor de călătorie este de cea mai mare importanță”, nota comandantul Adrien de Gerlache.
După ce primul val de entuziasm a trecut, a rămas munca grea a organizării și planificării unei expediții în neprietenoasele tărâmuri înghețate sudice! Cu gândul că trebuie să se despartă de familie și carieră, mulți tineri savanți belgieni au renunțat încă de la început. Totuși, 19 oameni și-au asumat orice risc și au pășit spre necunoscut. Hai să îi cunoaștem!
Adrien de Gerlache, comandantul Expediției Belgica, a fost un navigator genial, un om cu vocația mării, provenit dintr-o veche familie nobiliară în cadrul căreia, de obicei, bărbații alegeau cariera militară sau dețineau înalte funcții în stat. Adrien Victor Joseph de Gerlache de Gomery, născut la 2 august 1866, avea un singur vis: să devină navigator, expediționar, să cutreiere mările și oceanele lumii! Îi plăceau navele, corăbiile, vapoarele, chiar sora sa povestind cum podul casei părintești era transformat în punte de navă! La 16 ani, Adrien a fost admis la Școala Politehnică a Universității Libere din Bruxelles, urmând cursurile Facultății de Științe Aplicate, cu toate că tot ce își dorea era să devină marinar, nu inginer.
- Fiule, vedem că nu ești fericit la această facultate, suntem de acord să mergi la cursurile Școlii Practice de Navigație, i-au spus într-o zi părinții.
În 1891, tânărul Adrien a aflat din ziare despre o expediție a exploratorului suedez Otto Nordenskjöld către ținuturile antarctice. Entuziasmat de ideea unei astfel de expediții, Adrien de Gerlache îi scrie exploratorului norvegian:
- Vreau să iau parte la expediție!
Din păcate nu a primit niciun răspuns, dar acest fapt nu l-a dezarmat pe tânărul de Gerlache ci, dimpotrivă, un nou vis a început să prindă contur: organizarea unei expediții către ținuturile antarctice.
În 1894 își obține brevetul de căpitan de cursă lungă, după 7 ani, 10 luni și 12 zile petrecute pe mare, Adrien de Gerlache de Gomery devenind un navigator stâpân pe tainele profesiei. Odată brevetul obținut, tânărul de Gerlache se pune pe redactat proiectul vieții sale, expediția care atât lui, cât și întregului echipaj le-a asigurat celebritatea! Proiectul a fost gata în câteva luni: Expediția științifică pentru explorare în zona antarctică cu scopurile declarate de a efectua observații hidrografice, recunoașterea și ridicarea coastelor, sondaje în mare și sub gheață, observații meteorologice și asupra aurorei australe ca și dragaje și cercetări asupra naturii fundului mării, faunei și florei pelagice și abisale, observații magnetice și fotografice. Proiectul a fost trimis Societății Belgiene de Geografie, al cărei patronaj era foarte dorit de Adrien, în acest fel fiindu-i mai ușor să obțină fonduri de la guvernul belgian. La 20 noiembrie 1894, mult doritul patronaj a fost obținut.
Greul abia acum începea pentru tânărul navigator. Și pentru că deviza vieții sale era „să vezi scopul și nu obstacolele”, el a continuat să creadă în visul său! A urmat o perioadă lungă, deosebit de dificilă pentru strângerea fondurilor necesare expediției, procurarea unei nave, achiziționarea aparaturii și echipamentelor necesare observațiilor științifice și constituirea unui echipaj de cercetători care să îl ajute să îndeplinească obiectivele proiectului său. Fără tenacitatea, entuziasmul și ambiția lui Adrien de Gerlache, expediția Belgica nu ar fi existat!
Mai departe îi vom cunoaște pe ceilalți membri ai echipajului, în mod cronologic, aflați împreună sub deviza „Unirea face puterea”.
Primul care i s-a alăturat lui Adrien de Gerlache cu toată convingerea a fost un polonez de numai 24 de ani, născut la Varșovia, dar care studiase în Belgia și Franța și care lucra la Institutul de Chimie din Liege: Henryk Actowski. La numai 24 de ani, avea deja peste 20 de lucrări publicate.
„Este adevărat că sunt tânăr și nu am încă un trecut, dar sunt în plină activitate: viața mă însuflețește, iubesc Natura și Adevărul și m-am dedicat în întregime Științei! Îmi continui cariera științifică și îmi dau perfect de bine seama de cantitatea de muncă pe care trebuie să o depun înainte de a putea pretinde o oarecare poziție. Domnule de Gerlache, dacă veți binevoi să mă luați la bord, veți avea cu dumneavoastră un om dornic să învețe, să observe și să facă cercetări!.”
În cadrul echipajului științific al Belgicăi, Henryk Arctowsky a ocupat pozițiile de geolog, oceanograf și meteorolog pentru care s-a pregătit intens. Nominalizarea lui Emil Racoviță drept naturalist al expediției i s-a datorat lui.
Émile Danco, născut în 1869, era un vechi prieten a lui de Gerlache, belgian, ofițer de artilerie, foarte entuziasmat de participarea la o astfel de expediție. Deși inițial participarea i-a fost refuzată de superiori, din cauza unei probleme medicale, el a reușit, într-un final, să se alăture expediției. Bucuria enormă care-l încerca în momentul în care a aflat că i se permite participarea la expediție transpare din rândurile scrise prietenului său: „Ministrul de război tocmai mi-a acordat autorizația de a pleca cu tine! Ca urmare a întârzierii cauzate de acceptarea mea, îți ofer drept compensație, dacă mă primești la bord, așa cum mi-ai promis cu multe luni în urmă, o subscripție de 12000 de franci”.
În lunile care au urmat, Émile Danco, careîn cadrul expediției urma să se ocupe de observațiile de geofizică, și-a desăvârșit pregătirea practică și teoretică în magnetism și seismologie și a continuat cu pregătirea fizică într-un stagiu de 3 luni în Norvegia, unde a exersat deplasarea cu schiurile și a încercat să se familiarizeze cu limba norvegiană.
Din păcate, în noaptea polară, starea sănătății sale s-a agravat și el s-a stins la 4 iunie 1898. Pentru tânărul ofițer atât de dedicat intereselor expediției, nimic nu pare să fi egalat, în scurta sa viață, bucuria participării la această îndrăzneață călătorie. După moartea sa, disperarea i-a cuprins pe toți și Racoviță scria în jurnal: „Niciodată nu ne-a fost așa de frig la trup, niciodată așa de rece la inimă!”
Emil G. Racoviță a fost selectat pentru a participa la expediția Belgica în urma recomandării sale de către Henryk Arctowski care, aflându-se la Paris pentru pregătirea expediției a aflat de un tânăr zoolog care tocmai susținuse o teză magistrală despre polichete marine, strălucit student al lui Henry Lacaze Duthiers. Racoviță a răspuns imediat, arătându-se interesat de această expediție, cerând mai multe detalii, dar și argumentând că necesitatea efectuării stagiului militar obligatoriu reprezintă principalul obstacol în vederea participării sale. Pe Raco, așa cum îl alintau prietenii, totul îl recomanda ca naturalist al expediției: lucrase pe mare cu navele laboratorului de la Banyuls-sur-Mer, fusese unul dintre primii zoologi care se scufundase pentru a cerceta fauna bentonică și dezvoltase noi modalități de pescuit pelagic.
Adrien de Gerlache a intervenit pe langă Contesa de Flandra care a obținut de la Regele Carol I scutirea lui Racoviță de serviciul militar, astfel încât la 18 iulie 1896 acesta îi scria comandantului de pe Belgica: „datorită demersurilor pe care ați avut bunăvoința să le faceți pentru mine, Ministrul de Război mi-a acordat un concediu nelimitat, începând cu data de 16 august. Voi putea acum să iau parte la expediția”. Și Racoviță s-a dedicat trup și suflet pregătirii expediției – a călătorit mult în lungul și latul Europei pentru a procura sticlărie, cărți de specialitate, echipamente de colectare și microscoape sau aparate de fotografiat. A pus în slujba expediției un remarcabil simț de organizare, o mare pasiune pentru zoologie, putere de muncă, dar și buna sa dispoziție, camaraderia și un simț al umorului deosebit pe care toți colegii săi de expediție îl vor aprecia și pentru care îi vor mulțumi ori de câte ori vor avea ocazia!
George Lecointe, pasionat de matematică și astronomie, acceptă, la numai 29 de ani, poziția de Comandant Secund al Expediției Antarctice Belgiene. Funcția sa oficială, în echipa științifică a expediției era aceea de ofițer de navigație, dar în atribuțiile sale intrau și observațiile astronomice, precum și problemele de hidrografie și cartografie a pământurilor noi ce aveau să fie descoperite.
Roald Amundsen este cel care își va lega numele pentru eternitate de Polul Sud! Norvegianul de numai 26 de ani este cel care a folosit din plin expediția Belgica pentru a învăța cum anume trebuie să lupte pentru a-și îndeplini un vis – cucerirea Polului Sud! Pe Belgica, el a fost angajat ca prim locotenent deoarece pe de Gerlache l-au convins calitățile sale de expediționar (el mai călătorise în regiunile nordice înghețate) și faptul că era un foarte bun și antrenat schior cu o sănătate excelentă.
Doctorul Cook îl descrie pe Amundsen, pe care l-a descoperit după îmbarcarea pe Belgica „ca fiind cel mai interesat și interesant om din câți cunoscuse, era rece în purtări dar atrăgător și prietenos în orice faptă. Când în lunga noastră izolare polară i-am înțeles profunzimea… nicio idee nu era prea măreață, nicio inspirație prea măruntă pentru a ne trezi atenția”.
O adevărată aventură a reprezentat-o angajarea unui medic pentru Expediția Antarctică Belgiană. De fapt, expediția a plecat din Anvers fără medic la bord, cu toate că toată lumea era conștientă de riscurile la care se expuneau! Din fericire, norocul a fost de partea echipajului Belgicăi și funcția de medic și fotograf al expediției a fost obținută de Frederick Cook, un american cu origini germane, de 32 de ani. Experiența polară a doctorului Cook, căpătată în expedițiile organizate în Groenlanda, a fost cea care l-a clasat printre figurile luminoase ale expediției, camarazii săi considerându-l „fermecător, serviabil, activ și ingenios”. Avea o capacitate deosebită de a crea conexiuni cu oamenii, de a câștiga încrederea pacienților. Era și un fotograf talentat, fotografia făcută Belgicăi, luminată de lună și blocată în ghețuri, fiind considerată și astăzi o capodoperă!
Probabil că fără Dr. Cook și experiența lui polară, cu totul alta și mult mai dramatică ar fi fost soarta expediției Belgica! „Anemie polară” era diagnosticul pe care Dr. Cook îl atribuise inițial pentru membrii echipajului care sufereau de epuizare fizică, ritm cardiac care fluctua mult, simptome psihice precum atenție diminuată, confuzie, tendința de a privi absenți în depărtare, dar și alte simptome precum paloarea pronunțată și părul care le încărunțea și creștea foarte repede. Colegii săi de expediție se comportau „precum plantele într-o seră”, doctorul fiind convins că ființele umane depind de soare tot atât de mult precum plantele. Cook era o persoană extrem de inventivă, așa că, dacă nu putea duce Belgica la lumină, a încercat să aducă lumina pe Belgica! A prescris „Tratamentul de coacere” celor care aveau pulsul abia perceptibil și se simțeau din ce în ce mai rău: timp de o oră erau expuși căldurii și luminii degajată de soba din careul ofițerilor. Intuiția lui Cook a fost corectă, terapia cu lumină fiind și astăzi folosită în tratamentul unor maladii, doar că soba navei nu era cea mai potrivită sursă pentru a genera lumină. Au fost observate ameliorări ale simptomelor mai degrabă deoarece pacienții găseau alinare în căldura și atenția cu care Dr. Cook îi îngrijea.
La mijlocul lunii iulie, în plină noapte polară, mulți membri ai echipajului căzuseră la pat și prezentau semne grave de degenerare a minții și corpului. Celor care se mai puteau ține pe picioare, Dr. Cook le-a prescris plimbări zilnice pe banchiză, în imediata apropiere a vasului, pentru că se puteau lesne rătăci dacă se depărtau prea mult. Aceste plimbări au primit numele de „Promenada nebunilor”. Doctorul a observat că „oamenilor le îngheață lesne o parte din față și degetele de la mâini și de la picioare, fără ca ei să știe!”
Îngrozit, Doctorul Cook a diagnosticat boala care îi afecta echipajul și care reprezenta spaima oricărui marinar – scorbutul, considerat o boală a trecutului și care vreme de secole a ucis peste două milioane de navigatori. Suntem în anul 1898 și vitamina C nu este cunoscută încă. Sucul de lâmâie mediteraneană, nu de limetă, era singurul în stare să lupte cu această boală. Pe Belgica erau cantități mari de suc conservat de limetă care s-a dovedit complet ineficient în stoparea bolii. Așa că doctorul a fost obligat, din nou, să improvizeze! Și-a amintit de inuiții din Groenlanda și de faptul că ei nu aveau simptomele acestei bolii. Dieta lor consta aproape în totalitate în carne proaspătă și grăsime consumate în stare crudă! Așa că a prescris zilnic consumul de carne proaspătă de pinguin sau focă, cât mai puțin preparată termic. Tratamentul a avut efecte imediate pentru cei ce l-au urmat! Amundsen, care la începutul lunii iulie se simțea rău și care prețuia foarte mult opinia dr. Cook, a început de îndată să consume pinguin crud și, în două săptâmâni, își revenise complet!
Antoni Dobrowolski, polonez de numai 25 de ani, prieten cu Henryk Arctowski, a fost angajat pe Belgica în funcția de asistent meteorolog. S-a îmbarcat la Ostende și a reușit în scurtă vreme să se facă indispensabil echipajului și să îi impresioneze prin calitățile sale: seriozitate, cunoștințe și modestie! Chiar dacă era foarte tânăr, avusese mult de suferit în Polonia în urma activității sale revoluționare. A reușit să evadeze în Elveția, unde și-a început studiile de filosofie și zoologie, pe care apoi le-a continuat în Belgia.
Pe lângă statul major cu importante atribuții știintifice din echipajul Belgicăi mai faceau parte Jules Malaerts din Bruxelles, al treilea locotenent, mecanicul șef, Henri Somers, un profesionist meticulos și ofițer de geniu. Povestea tragică a tânărului matelot, îndrăgit de toți membrii echipajului, norvegianul Carl August Wincke, de numai 20 de ani, angajat ca baiat de cabină a fost prima dramă din voiajul Belgicăi. Muzica furtunilor sudice l-a atras într-un mod tragic și, pentru că obișnuia să meargă neasigurat pe punte, un val puternic l-a măturat și cu toate strădaniile colegilor săi, a sfârsit înghetat în marea agitată.
Bucătarul expediției, belgianul Louis Michotte, era un personaj cu totul aparte în echipajul Belgicăi. Pagini pline de umor ne-a lăsat Emil Racoviță amintindu-și despre supele și prăjiturile preparate de acesta: „când venea vorba de supa metoda amestecului atingea culmile amețitoare ale desăvârșirii. Tot ceea ce rămânea de la mesele de dimineață, de la prânz și seara, tot ceea ce ochiul iscoditor al lui Michotte descoperea prin conservele folosite sau prin sertare, tot ceea ce era aproximativ comestibil pe punte, își dădeau întâlnire în castronul cu supă.”. Prăjitura, o altă creație a maestrul Michotte și descrisă de Raco te va amuza categoric: ”Pișcat de ambiție, într-o zi ne spuse cu seninătate că are să ne facă o prăjitură de foi cu dulceață. ….către sfârșitul mesei, ușa sălii se deschise și Michotte se arătă cu un aer grav și superior, ducând în mâinile întinse ceva într-o farfurie pe care cu respect o puse pe masă. Curioși cătarăm cu toții la ce se adusese pe farfurie: ceva rotund, gălbui, semănând cu un taler de lemn peste care fusese așternut, cu multă zgârcenie, un amestec de dulcețuri. Fiecare dintre noi lua o lingură din amestecul cel dulce, marturisirăm că nu e chiar rău. (…) De atunci joia a devenit ziua de temut a prăjiturii, care nu se mai schimba deloc.: varia între tăria lemnului și a pietrei.”
Pisica Nansen, poate cel mai iubit și alintat membru al expediției, a fost și ea o victimă a nopții polare! Făcându-și foarte bine meseria de pisică, Nansen se plimba printre picioarele navigatorilor, torcea lipită de ei sau cerșea mâncare la ora cinei. Dar, mai presus de toate, vâna, îi amuza și le alina dorul de casă, nevoia de tandrețe! Pisica alb cu negru a devenit și ea o pradă a melancoliei polare și Dr Cook notează că „una peste alta Nansen părea cu desăvârșire scârbit de ambianță și de tovarășii lui și căuta refugiu în colțuri nefrecventate! Temperamentul i s-a schimbat, ființa bună și vioaie devenind de o nemulțumire agresivă!” Moartea pisicii i-a afectat pe toți, cu atât mai mult cu cât fusese singura fărâmă de viață sentimentală din preajmă, răpită și ea acum de noaptea polară!
Aici se încheie episodul 2 al călătoriei noastre imaginare în ținutul zăpezii. Cu siguranță poveștile de viață ale acestor exploratori îți vor rămâne în suflet de azi înainte, iar determinarea lor îți va urmări pașii de-a lungul călătoriei tale reale, zi de zi. Ascultă toate episoadele pe care le-am pregătit și vei descoperi o mulțime de alte lucruri fascinante despre expediția antarctică belgiană.
Acest proiect cultural este susținut de Institutul Polonez din Bucureşti.
