În inima Ungariei, pe malurile albastre ale Dunării, se întindea un sat mic și liniștit, unde oamenii își duceau traiul pescuind și cultivând pământul fertil. Printre ei trăia un băiat pe nume András, fiul unui pescar modest, dar cu o inimă mare și visuri îndrăznețe.
Bunicul său, un om înțelept cu barba albă ca spuma râului, îi spunea deseori povești despre Regina Apelor, un spirit magic care veghea asupra Dunării și ascundea în adâncurile sale o comoară legendară.
– „Dar această comoară nu este din aur sau pietre prețioase, dragul meu András,” îi spunea bătrânul. „Este ceva mult mai valoros, dar numai cel cu suflet curat și curajos o poate descoperi.”
Intrigat de aceste povești, András s-a hotărât într-o noapte senină să plece în căutarea comorii. Și-a luat bărcuța mică, și-a pregătit o traistă cu merinde și a pornit pe apele liniștite ale Dunării, lăsându-se ghidat de stelele strălucitoare de pe cer.
Drumul său nu a fost ușor. În mijlocul fluviului, o furtună s-a ridicat din senin, valurile învolburându-se amenințător. Barca lui András a fost aproape răsturnată, dar în acel moment a zărit o barză rănită, care se zbătea neputincioasă pe o stâncă.
Fără să stea pe gânduri, băiatul s-a întins și a salvat pasărea, învelind-o cu cămașa lui ca să-i țină de cald. Barza și-a deschis ochii și i-a spus:
– „Ești un suflet bun, András. Dacă vei avea vreodată nevoie de ajutor, cheamă-mă cu această pană.”
Și, spunând acestea, pasărea i-a dăruit o pană albă ca zăpada.
În noaptea următoare, băiatul a ajuns într-un colț necunoscut al Dunării, unde sălciile își plecau crengile grele peste apă. Acolo a găsit un pește de aur prins într-o plasă uitată de pescari. Văzându-l suferind, András l-a eliberat cu grijă, iar peștele i-a spus:
– „Cei care ajută fără să ceară nimic în schimb vor fi răsplătiți. Ține această solz de aur și folosește-l cu înțelepciune.”
András și-a continuat călătoria, simțind că se apropie de marea taină a Dunării.
După trei zile de călătorie, într-un loc unde apele erau mai limpezi ca nicăieri altundeva, András a văzut o lumină strălucitoare ridicându-se din adâncuri. Din mijlocul valurilor a apărut o femeie fermecătoare, cu părul lung și albastru ca cerul la amurg și o coroană de perle strălucitoare.
– „Micule pescar, de ce ai venit să cauți comoara mea?” l-a întrebat ea cu o voce blândă, dar puternică.
András și-a strâns curajul și a răspuns:
– „Nu vreau aur sau bogății. Vreau doar să găsesc ceva care să ajute satul meu și familia mea să nu mai sufere de sărăcie.”
Regina Apelor l-a privit îndelung, apoi a zâmbit.
– „Ai dovedit că ai o inimă curată. Ai salvat o barză fără să aștepți nimic în schimb și ai eliberat un pește care nu îți putea oferi decât recunoștință. Acestea sunt adevăratele comori ale lumii – bunătatea, curajul și generozitatea.”
Apoi, atingând apa cu mâna, a făcut să apară o vază de cristal plină cu o apă strălucitoare.
– „Aceasta este comoara Dunării. Apa din această vază nu se va termina niciodată și va face pământul roditor oriunde va fi turnată.”
András a luat comoara cu recunoștință și s-a întors în satul său. A turnat apa fermecată pe câmpurile uscate, iar acestea au devenit imediat verzi și pline de roade. Oamenii nu au mai suferit niciodată de foamete, iar András a fost considerat un adevărat erou.
În fiecare seară, băiatul se așeza pe malul Dunării și asculta șoaptele apei, știind că Regina Apelor veghea asupra lor.
Această poveste ne învață că adevăratele comori nu sunt cele materiale, ci cele ale inimii: bunătatea, curajul și generozitatea. Iar cei care ajută pe alții fără să aștepte nimic în schimb sunt mereu răsplătiți într-un fel sau altul.
