Nuvela Popa Tanda nu începe cu „a fost odată”, așa cum se întâmplă în povești, ci cu o exclamație directă care te introduce în atmosfera textului scris de Ioan Slavici: „Ierte-l Dumnezeu pe dascălul Pintilie! Era cântăreţ vestit”. Ei bine, acest dascăl avea un băiat: om bun, corect și cu mult talent la cântat. Îl chema Părintele Trandafir și era fiul dascălului Pintilie din Butucani. Tare frumos vorbea omul acesta cu cei din jur și îi ajuta de fiecare dată când putea. După ce a studiat mult și a absolvit școala, s-a întors în satul natal pentru a fi preotul acelei comunități de oameni nici prea bogați, nici prea săraci. Un singur defect avea părintele Trandafir: spunea direct tot ce gândea.
- Nu ai dreptate! îl auzeai din când în când în conversațiile cu sătenii.
Ba mai mult, se știa deja că părintele Trandafir îl înfrunta chiar și pe protopop, mai marele popilor, cel pe care nu e bine să îl contrazici. Dar părintelui nu îi păsa de această ierarhie, el spunea ce gândea și nimic mai mult. Mereu avea dreptate, dar asta nu l-a oprit pe protopop să îl transfere de la Butucani la Sărăceni „pentru buna înțelegere între credincioși”.
Ei bine, a fi preot în Sărăceni era cu adevărat o pedeapsă ținând cont de faptul că acolo niciun preot nu rezistase mai mult de 3 zile. Sărăceni era un sat situat pe Valea- Seacă, un loc între dealuri unde până și râul era secat, iar când, în sfârșit, râul din vale se revărsa lua totul în calea lui și transforma pământul în bălți cu broaște și sălcii. Deznădăjduiti, locuitorii din Sărăceni renunțaseră să mai muncească la câmp și deveniseră din ce în ce mai leneși. Casele stăteau să se dărâme, gardurile nici nu existau, iar oamenii își petreceau vremea lenevind. În vârful satului era biserica: o clădire veche și neîngrijită care abia se mai ținea în picioare.
- Ce ne trebuie nouă biserică? Nici de preot nu avem nevoie! spuneau și gândeau sărăcenii.
- Trebuie să îi ajut pe acești oameni să devină muncitori! se gândi părintele Trandafir, mai ales că și bunăstarea lui depindea de comunitatea în care se afla.
Așa că, la prima slujbă de duminică, părintele le-a vorbit deschis sătenilor, i-a încurajat să muncească pentru binele lor și le-a dat sfaturi, iar ei l-au ascultat cu multă atenție.
-Așa popă n-a mai fost în Sărăceni! îi spuse Marcu Florii Cucului vecinului său, Mitru.
-Popă, chiar popă, ca la un sat cinstit! răspunse Mitru.
Cu toată încântarea oamenilor, preotul și-a dat seama că interesul pentru predicile de duminică și pentru sfaturile de îndreptare trebuiau schimbate în Sărăceni, așa că a decis să schimbe strategia. A hotărât să meargă el din ușa în ușă către oameni și să nu mai aștepte să vină ei la biserică. „Când îl scoţi pe uşă, îţi intră prin gard; când astupi gardul, dai că sare peste gard şi îţi face mai multă pagubă, stricând şi streaşina gardului”.
Oamenii îl ascultau, se bucurau când îi băga în seamă, dar se întorceau treptat la vechile obiceiuri, așa că preotul a hotărât atunci să schimbe iar strategia. Dacă nu mergea cu vorba bună s-a gândit să folosească batjocura, adică să le atragă atenția în public de fiecare dată când observa că treburile nu mergeau bine: ba că unul nu își repara gardul, ba că altul umbla cu hainele murdare și tot așa. Atât de direct și de ironic era cu fiecare dintre ei, că aceștia ajunseseră să fugă din calea lui și să îl poreclească Popa Tanda. Chiar și așa, după doi ani de încercări, sătenii erau la fel de lipsiți de orice interes și leneși. Mai mult, unii începuseră să își batjocorească vecinii râzând de obiceiurile rele ale lor, dar tot nu se corectau pe ei înșiși. Supărați pe popă, oamenii l-au reclamat la protopop, însă acesta i-a dat dreptate părintelui și nu l-a mutat din Sărăceni.
Timpul a trecut și, odată cu el, au început să apară în viața părintelui tot felul de probleme: i s-a îmbolnăvit soția și a trebuit să aibă grijă de cei patru copii mici, de o casă tare sărăcăcioasă și hambare goale. Deși încerca să își ascundă tristețea, părintele făcea tot mai greu față situației în care se afla.
- „Nu merge! grăi părintele Trandafir. Aşa nu merge!” își spuse într-o zi.
Le oferise tot sprijinul oamenilor din jur, însă familia sa avea de suferit. Așa că luă mai mulți oameni din sat și îi rugă să îl ajute. În scurt timp își lipi pereții casei, repară acoperișul stricat, gardul și poarta.
„-Stii ce, popă, eu ma gândesc că ar fi bine să sădim niște răsaduri de legume de-a lungul gardului”, spuse preoteasa într-o bună zi.
Să cultivi legume în Sărăceni? Părea de neimaginat, dar în câteva zile amandoi s-au apucat de treabă și au plantat ceapă, morcovi, cartofi, fasole, varză și porumb. Când au verificat straturile și au observat că semințele au încolțit au fost tare bucuroși. În locul rămas în spatele casei s-au gândit să planteze porumb și de la vorbă la faptă a fost doar un pas. De la Marcu au luat un plug vechi, iar de la Mitu, vecinul lui Marcu, doi boi slabi și cam obosiți cu care au reușit să are locul și să îl semene. În scurt timp, popa avea cai şi trăsură. Mai mult, el a învățat să împletească lese pentru caii lui și chiar să le vândă la târg pentru alții.
„Vremurile vin, vremile se duc: lumea merge înainte, iară omul, când cu lumea, când împotriva ei. Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel şi harnic”. Datorită exemplului pe care l-a dat, satul a înflorit. Oamenii i-au urmat exemplul, nu vorba, au început să muncească și să ducă la târg rodul muncii lor pentru a face rost de bani. Sărăceni devenise o mândrie de sat, cu oameni unul și unul.
Părintele Trandafir s-a bucurat de o bătrânețe frumoasă, înconjurat de copii și nepoți, trăind în bună înțelegere cu oameni și fiindu-le model de cinste, muncă si veselie.
Ascultă și alte texte din Școala de povești.
Un proiect susținut de
