Vrăjitorul din Oz

Ca toate poveștile și Vrăjitorul din Oz începe cu o fetiță pe nume Dorothy și cățelul ei Toto, un blănos vesel și mătăsos. Ei locuiau în Kansas, în mijlocul câmpiilor întinse, într-un loc singuratic si lipsit de culoare, la ferma unchiului Henry și a mătușii Em. Casa era mică și sărăcăcioasă, fără pod, doar cu o pivniță mică săpată în pământ unde se puteau adăposti dacă se pornea vreun ciclon puternic. Așa începe povestea Minunatului vrăjitor din Oz.

Când orfana Dorothy ajunsese la casa unchilor, totul fusese dat peste cap. Nici mătușa și nici unchiul nu erau pregătiți de venirea unui copil vesel, pentru că ei uitaseră cum să zâmbească. Într-o zi, când ieși în pragul casei, Dorothy recunoscu privirea speriată a unchiului său. Urma să se întâmple ceva rău.

-Dorothy, intră repede în casă! S-a pornit vântul, se apropie ciclonul! se auzi dintr-o dată vocea gravă a unchiului. Mă duc să verific animalele!

– Hai în pivniță, Dorothy! strigă mătușa. Trebuie să ne adăpostim!

Dar cum să fugă, dacă Toto o zbughise din brațele ei sub pat și nu mai voia să iasă de acolo?

– Toto! Toto, Toto, vino aici!

Apoi, dintr-o dată, se întâmplă ceva ciudat. Ciclonul luă pe sus casa și o ridică în mijlocul vârtejului, în timp ce totul se zguduia atât de tare încât Dorothy căzu pe jos. Vântul asurzitor și puternic duse casa departe, departe, de parcă ar fi dus un fulg.

-Matușă Em, unchiule Henry! Unde sunteți?! Ajutor!

Dar degeaba striga. Trecuseră ore întregi de când Dorothy și Toto erau singuri în casa purtată de vânt. După un timp se auzi o bubuitură puternică. Casa aterizase pe pământ, iar soarele intra acum pe fereastra micuță, mângâind năsucul lui Toto.

  • Unde suntem? se întrebă Dorothy. Oaaaaaa, ce loc minunat!

Se aflau pe o câmpie verde, iar în depărtare se vedeau pomi fructiferi, păsări cu pene colorate, flori strălucitoare și un râu mic ce susura încet.

În timp ce se minuna, Dorothy observă câțiva omuleți destul de bătrâni îmbrăcați în albastru, cu pălării rotunde și clopoței, însoțiți de o femeie frumoasă și blândă.

– Bun venit în țara de la Răsărit, nobilă domniță! Îți mulțumim că ne-ai scăpat de vrăjitoarea cea ticăloasă! spuse un bărbat.

-Cu mine vorbiți? Eu? Nici gând! Eu sunt doar… Dorothy și n-am ucis pe nimeni!

– Tu nu, dar casa ta a făcut-o! adăugă femeia cea frumoasă. Privește spre colțul casei. Sub bucata asta de lemn sunt 2 picioare cu pantofi argintii și vârf ascuțit. Tocmai ai scăpat acest ținut de vrăjitoarea cea rea care îl stăpânea. Oamenii sunt acum liberi și îți multumesc.

-Poftim? Eu nu am scăpat de nimeni! E o greșeală! Pur și simplu ciclonul m-a luat pe sus, cu tot cu casă și m-a aruncat aici. O, Doamne, am căzut peste cineva! Nu am vrut să se întâmple asta!

-Nu îți face griji, vrăjitoarea era foarte rea și îi chinuia pe oameni.

– Dar tu de unde știi?

– Păi… și eu sunt o vrăjitoare, dar bună. Eu vin de la Miazănoapte. În Țara Oz erau 4 vrăjitoare înainte să apari tu. Două bune și două rele. Acum mai există doar o singură vrăjitoare rea, cea de la Apus. 

–           Înțeleg. Spune-mi, știi cumva drumul înapoi în Kansas? întrebă Dorothy când se mai liniști.

-Kansas? Nu am auzit, nu știu unde este locul acesta. Țara noastră, în care te afli acum, este înconjurată de un mare deșert, pe care nimeni nu l-a trecut niciodată, și de aceea nu știm ce este dincolo de el. În mijlocul țării noastre trăieste, în Orasul de Smarald, marele Oz. El trebuie să știe cum să ajungi înapoi în Kansas.

-Și cum ajung în Orașul de Smarald?

-Nu este greu de găsit, dar drumul este lung și plin de primejdii.

-Le voi înfrunta pe toate pentru a ma întoarce acasă. Mă ajuți?

În timpul acesta, bătrânica își scoase pălăria și, în mâinile ei, pălăria se transformă într-o plăcuță pe care era scris: Să meargă Dorothy în Țara Smaraldelor.

  • Tu ești Dorothy, deci, spuse vrăjitoarea. Vezi această potecă pietruită cu multe cărămizi galbene? Urmeaz-o fără să te abați de la ea și te va duce până la poarta Țării de Smarald. Încalță-te cu pantofii de argint. Acum sunt ai tăi si oricum, urâcioasa asta de vrăjitoare nu mai are nevoie de ei. Eu te voi apăra în drumul tău, micuțo.

Apoi vrăjitoarea cea bună o sărută pe Dorothy pe frunte și dipăru alături de omuleți. Acolo unde o sărutase rămase un semn luminos pe care Dorothy îl observă abia mai târziu.

  • Hai, Toto, pornim spre Orașul Smaraldelor să-l întâlnim pe Marele Oz.

Țara de la Răsarit era tare frumoasa! Casele, gardurile și acoperișurile erau vopsite în culoarea albastru, câmpurile erau pline de roade, iar oamenii erau veseli.

  • Trebuie să fii o vrăjitoare mare! îi spuse un om mai prietenos pe care îl întâlni în călătorie.
  • Eu? Nu! De ce?
  • Pentru că ai pantofi de argint și rochiță alb cu albastru. Albul e culoarea vrăjitoarelor.
  • Sunt doar o fetiță simplă, adusă de un ciclon aici, își spuse Dorothy în gând.

Zâmbind, Dorothy își continuară drumul și observă o sperietoare de ciori. Avea un cap simpatic din paie, ochi, nas și gură desenate, iar pe cap avea o pălărie veche, ascuțită și albastră. Dintr-o dată, fața sperietoarei se mișcă.

-Toto, tu ai văzut? Hei, tocmai ne-ai făcut cu ochiul sau mi s-a părut?

-Da, bună ziua!

-Vorbești?

-Sigur ca da, nu mă auzi? Ești bună te rog să mă dai jos de pe parul ăsta, că nu mă simt prea bine. Am o prăjină înfiptă în spate.

-Da, sigur, te ajut!

-Mulțumesc, acum e mult mai bine! Eu sunt Sperie-Ciori. Cine ești tu și unde mergi?

– Mă numesc Dorothy și ciclonul m-a luat din Kansas, m-a aruncat aici și acum ma îndrept spre marele Oz. O să mă ajute să mă întorc acasă.

– Cine este Oz?

-Este cel mai puternic vrăjitor și sigur va găsi o cale să mă trimită înapoi în Kansas!

Sperietoarea se uită în jur, apoi spuse:

– Ce interesant! Eu nu gândesc, pentru că nu am un creier. Acest Oz este atât de puternic încât dacă aș ajunge la el…ar putea să-mi dăruiască și mie un pic de creier?

-Cred că da. Vino cu mine și îl voi ruga pe Oz să te ajute. Să nu îți fie frică de Toto, nu te mușcă.

– Nu mi-e frică de nimic decât de… foc.

Și uite așa au pornit împreună, iar timpul a trecut rapid. După câteva ore, drumul a devenit din ce în ce mai greu, iar locurile din ce în ce mai neîngrijite. Cărămizile lipseau de pe potecă, iar Sperie-Ciori se împiedica mai mereu, așa că Dorothy trebuia să-l așeze mereu înapoi în picioare.

  • Nu îți face griji, nu mă doare, spunea mereu Sperie-Ciori. Și vrei să mai știi ceva? Mie nu îmi e niciodată foame, așa că am scăpat de grija aceasta omenească. În schimb, sunt trist că am capul umplut cu paie și că fermierul care m-a desenat mi-a făcut urechile cam strâmbe, un ochi mai mare și unul mai mic.
  • Ahhhhhh… se auzi dintr-o dată.

-Sperie-Ciori, Toto, cineva pare sa aibă nevoie de ajutor! Hai să mergem să vedem ce e!

Și așa l-au găsit cei trei prieteni pe Omul de tinichea despre care vei mai auzi în această poveste. El stătea înțepenit ca o statuie, ținând în mână un topor.

-Ești bine? Cum te putem ajuta?

-Hmmmm, hmmm. De un an aștept să mă ajute cineva. Adu un bidon cu ulei din casa aceea de pe deal și unge-mi încheieturile.

– Am înțeles. Ești din metal, ai ruginit și ai înțepenit aici! spuse fetița, turnând ulei peste balamale.

-Mulțumesc! Ce ușurare! Vă mulțumesc din toata inima… desi, din păcate, nu am așa ceva! Unde mergeți, prieteni?

– Suntem pe drum spre Marele Oz, spuse fetița. Vrem să îl rugăm să ne ajute,

  • Merg și eu cu voi, o să-l rog pe vrăjitor să îmi dea o inimă ca să pot simți și eu ceva! Iau și toporul ca să ne putem croi drum mai ușor prin pădure.
  • Sigur, hai cu noi, spuse Sperie-Ciori. Dar de ce crezi că inima e cel mai important lucru? Eu cred că mintea, creierul este mai important. După cum vezi, eu am capul umplut cu paie.
  • Inima e cea mai importantă! Acum mulți ani eram un om ca toți oamenii. M-am îndrăgostit și de o fată care locuia cu o bătrână tare răutăcioasă. Ea nu voia ca fata să se mărite, așa că s-a dus la vrăjitoarea cea rea de la Răsărit și i-a promis două oi și o vacă dacă ne împiedică să ne căsătorim. Atunci vrăjitoarea mi-a descântat toporul și a făcut în așa fel încât să-mi cadă peste mâini, picioare, piept. Și, vai, ce tragedie! Așa mi-am pierdut inima și dragostea pentru cea mai frumoasă fată. Deși un tinichigiu mi-a construit corpul, inima nu se poate face din metal. Și… cum poți să iubești fără o inimă?
  • Înțeleg… spuse omul de paie, dar eu tot creier o să cer pentru că un prost nu ar ști ce să facă cu o inimă, chiar dacă ar avea-o.
  • Iar eu voi cere inimă pentru că nu mintea te face fericit, ci inima.

Și uite așa cei trei prieteni și-un cățel au pornit mai departe spre Oz. Și cum mergeau ei prin pădurea cea întunecată au auzit dintr-o dată un răget îngrozitor, apoi, în fața lor a apărut un leu mare cu gheare ascuțite.

  • Nu te apropia de Toto! țipă Dorothy! Ar trebui să îți fie rușine să te pui cu un sărman cățeluș, în timp ce tu ești ditamai dihania!

– Nu voiam să îl mușc, răspunse leul, frecându-și botul cu laba. Eu sunt foarte fricos, nu merit sa fiu numit regele animalelor, mi-e frica până și de umbra mea, miorlăi leul ca o pisicuță.

– Uh, înțeleg, dar nu e corect ca regele animalelor să fie un laș. Vino cu noi, poate Vrăjitorul îți va da și ție curaj!

Așa că au pornit toți către orașul Smaraldelor. Fiecare dintre ei spera să primească de la marele vrăjitor ceea ce îi lipsea: Omul de Paie, ceva minte, Omul de Tinichea, o inimă, iar Leul cel fricos, puțin curaj! Dorothy și Toto voiau înapoi acasă. După un drum greu, cu păduri stufoase și prăpastii, prietenii întâmpinară un nou obstacol: kalidahii, niște fiare monstruoase cu trup de urs și cap de tigru. Și aceasta nu a fost singura peripeție prin care au trecut prietenii. A trebuit să străbată un lan plin cu maci care adormeau orice ființă în carne și oase, s-au întâlnit cu regina șoarecilor de câmp și chiar l-au pierdut pentru puțin timp pe Sperie-Ciori în mijlocul unei ape. Dar totul s-a terminat cu bine.

  • Prieteni, priviți! Aici trebuie să fie Țara lui Oz! spuse Dorothy la un moment dat. Totul este verde și frumos. Hai să înnoptăm în căsuța aceasta din fața noastră și să ne recuperăm puterile înainte de a intra.

Și așa au făcut, iar familia care locuia în căsuță i-a primit cu bucurie.

  • Sunteți siguri că și marele Oz o să vrea să vă vadă? întrebă bărbatul care locuia acolo. Se spune că nu lasă pe nimeni să intre la el.
  • Dar cum arată vrăjitorul?
    – Ei bine, nimeni nu știe. El poate să ia orice chip dorește. Unii spun că arată ca o pasăre, alții ca un elefant, alții ca un spiriduș sau o zână. Dar cred că vă poate îndeplini dorințele pentru că Oz are oricum mai multă minte decât îi trebuie, o colecție mare de inimi și un borcan plin de curaj, acoperit cu un capac din aur. Iar de Kansas nu am auzit, dar Oz știe sigur unde se află.

După ce înnoptară acolo, pritenii porniră spre marele vrăjitor.

  • Aici e Orașul Smaraldelor, spuse Dorothy, impresionată de strălucirea porții mari la care se oprea drumul pietruit cu cărămizi galbene. Totul era împodobit cu smaralde!
  • Am venit să îl vedem pe Marele Oz! îi spuse Dorothy omului mic, îmbrăcat în verde, care stătea la poartă.
  • Puneți-vă ochelarii aceștia și urmați-mă. Fără ei strălucirea orașului o să vă orbească.

Era atât de frumos! Casele îngrijite erau verzi, geamurile erau din sticla verde, chiar și cerul de deasupra orașului părea verzui. Prietenii aflară că Oz e de acord să îi întâlnească, dar are o condiție: fiecare să intre singur în câte o zi, ceea ce însemna că ei trebuie să rămână câteva nopți la palat, așa că o fată verde îi conduse pe fiecare în camera lui.

Dis de dimineață Dorothy fu invitată în sala tronului, un loc fermecător cu un tron uriaș format din smaralde. În mijlocul scaunului era un cap enorm, fără corp.

  • Sunt Oz cel mare și cumplit. Cine ești tu, de ce porți pantofii vrăjitoarei și de ce ai un semn luminos pe frunte?

Dorothy îi povesti întâmplările prin care trecuse și îl rugă să o ajute să ajungă acasă.

  • De ce aș face asta pentru tine? întrebă capul cel ciudat. Nu te pot ajuta decât dacă o distrugi și pe vrăjitoarea cea rea de la Apus.
  • Nu pot să fac asta, spuse fetița și începu să plângă. Nu vreau să îi fac rău nimănui!
  • Atunci nu te pot ajuta. Pleacă.

A doua zi veni rândul lui Sperie-Ciori să intre la marele Oz. De data aceasta, în sala tronului îl aștepta o femeie frumoasă, îmbrăcată în mătase verde, cu aripi mari și strălucitoare.

  • Sunt o biată sperietoare de ciori și am venit să îți cer minte, ca să devin și eu om.
  • De ce aș face asta pentru tine? întrebă femeia. Nu te pot ajuta decât dacă o distrugi pe vrăjitoarea cea rea de la Apus. Trebuie să îți meriți creierul!

În a treia zi fu rândul Omului de Tinichea să intre la Oz. De data aceasta vrăjitorul se prefăcuse într-o fiară uriașă cu cap de rinocer și 5 ochi, 5 brațe și 5 picioare.

  • Sunt Oz cel mare și cumplit. De ce mă cauți?

După ce fostul tăietor de lemne îi spuse povestea sa, Oz răspunse:

  • Dacă vrei o inimă, trebuie să o câștigi. Ajută-ți prietenii să o distrugă pe vrăjitoarea cea rea.

Așadar, și Omul de Tinichea se întoarse trist la prietenii lui cu gândul că nu va avea niciodată inimă. Ultimul intră leul care îl găsi pe mare Oz transformat într-un glob mare de foc. Ca și în cazul celorlați, leul se întoarse cu același răspus: vrăjitoarea trebuia să piară.

  • Trebuie să încercăm, spuse Dorothy, printre lacrimi. Altă soluție nu există. Mâine pornim la drum!

Dar vrăjitoarea cea rea de la Apus avea un singur ochi, foarte puternic, și o zări de la depărtare pe Dorothy.

  • Duceți-vă la străinii aceia și faceți-i bucăți! le spuse robilor ei.

Dar prin istețime și curaj, prietenii noștri i-au învins pe toți cei care au încercat să îi doboare: 40 de lupi, corbi sălbatici, albine negre. Mai greu a fost cu maimuțele înaripate care l-au luat în gheare pe Omul de Tinichea și l-au aruncat între stânci, pe Sperie-Ciori l-au făcut bucăți, iar pe leu l-au prins de picioare și l-au dus la castelul vrăjitoarei, într-o curte mică din care nu putea ieși.

  • Ție nu îți pot face rău, îi spuse căpetenia maimuțelor lui Dorothy. Ai semnul binelui în frunte.

Tare nervoasă a fost vrăjitoarea când și-a dat seama că nu o poate atinge pe fată și nici pe cățelul din brațele ei, așa că a pus-o să muncească la castel, alături de toți robii ei. Ba mai mult, avea în plan să îi fure pantofii pentru că știa că, dacă îi va purta, va căpăta puteri mult mai mari. Când și-a dat seama că baba cea rea vrea să îi ia pantofii, Dorothy a apucat o găleată cu apă și a stropit-o. Ce să vezi? Imediat cum apa a ajuns pe corpul babei, aceasta a început să se micșoreze și în câteva minute a dispărut de tot de pe suprafața pământului. Apoi Dorothy l-a eliberat pe leu și s-a grăbit să își salvezi prietenii. Cu ajutorul winkiezilor, oamenii care locuiau în acel ținut, Omul de Tinichea fu înapoi reparat, iar Sperie-ciori umplut cu paie proaspete și curate.

  • Mă duc să iau de mâncare din castelul vrăjitoarei, apoi pornim spre Oz! spuse Dorothy. Și așa făcu. Își umplu coșulețul și, în dulap, găsi boneta magică de aur a cotoroanței.
  • O iau și pe aceasta că o să mă protejeze de soare, își spuse fetița.
  • Citește în interiorul ei, auzi atunci o voce. Era regina șoarecilor, pe care Dorothy o mai întâlnise. După ce rostești vraja, boneta îți va îndeplini 3 dorințe.
  • Epe, pep, tac-che! Hil-lo, hol-lo, hel-lo!citi Dorothy, aducând înapoi maimuțele înaripate care îi ajutară pe toți să străbată o mare parte din drum.

Ajunși înapoi în Orașul Smaraldelor, cei 4 prieteni și Toto intrară în sala tronului.

  • Eu sunt Oz cel mare și cumpit! De ce ați venit?
  • Vrem să ne îndeplinești dorințele, cum ai promis. Vrăjitoarea a dispărut!

Dar în timp ce vorbeau, Toto sări din brațele fetiței și dărâmă un paravan aflat într-un colț. În spatele lui se afla un bătrânel chel cu fața zbârcită.

  • Tu cine mai ești? întrebă leul.
  • Eu sunt Oz cel mare și cumplit. Te rog, nu mă răni. Totul e o prefăcătorie. Oamenii mă cred un mare vrăjitor, dar eu sunt doar un om simplu și am reușit până acum să îi păcălesc pe toți.
  • Ești un mincinos, strigă atunci Sperie-Ciori!
  • Da, sunt, recunosc. Uite, vedeți capul acela mare făcut din hârtie? L-am atârnat cu o sârmă de tavan și tu, fetiță nepricepută, ai crezut că e o magie. Iar aici e rochia de mătase și masca de zână pe care le-am purtat când te-am întâlnit pe tine, Sperie-Ciori. Și… aici… un ghem de bumbac îmbibat cu ulei căruia i-am dat foc când ai intrat tu pe ușa, Leule. Pot să imit orice fel de pasăre sau animal, asta e puterea mea.
  • Nu e corect! izbucni fetița în plâns.
  • Când eram tânăr am călătorit cu un balon zburâtor și am aterizat aici, în acest ținut frumos. Când m-au văzut coborând dintre nori, oamenii de aici au crezut că sunt un mare vrăjitor și eu… nu i-am contrazis. Le-am poruncit să îmi construiască acest castel și i-am convins să poarte ochelarii aceia verzi ca să aibă impresia că aici totul e verde.
  • Deci nu poți să îmi dai creier, spuse Sperie-Ciori.
  • Nu, dar nici nu ai nevoie. În călătoria asta ai învățat zilnic câte ceva.
  • Și totuși, eu vreau un creier adevărat.
  • Și eu vreau curaj, spuse Leul.
  • Tu ai curaj, dar nu ai încredere în tine. Tuturor ne e frică în fața unei primejdii, dar o înfruntăm. Asta înseamnă să ai curaj. Dar, dacă vrei, vino mâine și îți voi da curaj. Iar ție îți voi da creier.
  • Și cu inima mea cum rămâne?
  • Vino și tu mâine, îți voi da o inimă, deși nu cred că ai nevoie de ea. Iar cu tine, Dorothy, încă nu știu ce să fac. Am nevoie de mai mult timp să mă gândesc cum să ajungi acasă. Dar am și o rugăminte! Nu aveți voie să spuneți nimănui că nu sunt vrăjitor!

A doua zi, sperietoarea intră din nou în sala tronului. Oz o așeză pe scaun, îi scoase capul de paie și în locul lui îi puse un amestec de tărâțe, cuie și ace.

  • Ce bine e să fii înțelept, spuse apoi sperietoarea mulțumită de creierul pe care îl primise.

Apoi intră Omul de Tinichea.

  • Ție trebuie să îți tai o bucată din piepit ca să așez inima, spuse Oz.

Apoi îi așeză în interior o inimă micuță făcută din mătase și rumeguș.

  • Inima mea va fi plină de bunătate de acum!
  • Și acum e rândul meu, spuse Leul.
  • Ia loc și bea această poțiune, șopti Oz, în timp ce amesteca un lichid într-un castron verde-auriu. Cum te simți acum?
  • Plin de curaj!
  • Perfect! Acum trebuie să găsesc o soluție pentru Dorothy.

După 3 zile, Oz o chemă pe fetiță și îi spuse:

  • Cred că știu ce e de făcut. Voi construi un balon. Îl vom umple cu aer cald și vom zbura împreună peste pustiul care înconjoară orașul.
  • Vii și tu cu mine?
  • Da, sigur, m-am plictisit să tot înșel oamenii. Le voi spune celor de aici că mergem să vizităm un frate vrăjitor care trăiește în împărăția norilor.

Și așa a fost. Urcat în balon, Oz spuse:

  • Plec în călătorie. Până mă întorc înțeleptul Sperie-Ciori va fi împăratul vostru.

Dar înainte ca fetița și Toto să se urce, Oz deja se ridicase spre cer datorită aerului cald care ridica balonul cu rapiditate.

  • Întoarce-te, nu mă lăsa aici! striga Dorothy. Dar era prea târziu.
  • Nu pot să cred că a zburat fără mine! Cum ajung înapoi acasă?
  • Doar Glinda îți poate spune, auzi atunci fetița. Era vocea celui mai înțelept ostaș al castelului. Glinda este vrăjitoarea de la Miazăzi.
  • Mergem cu tine! Spuseră într-un glas prietenii fetiței. Pornim toți spre Miazăzi!

Prima oprire fu în Țara poporului de porțelan, unde toate lucrurile se puteau sparge, apoi ajunseră într-un ținut mlăștinos și neprietenos, cu o pădure uriașă.

  • Fii binevenit, rege al animalelor, se auzi vocea unui tigru. Rămâi cu noi și ajută-ne să scăpăm de un monstru înspăimântător, asemănător unui păianje, care ne amenință! spuse el, uitându-se către leu.
  • Îl voi răpune, spuse leul și îl atacă pe acel păianjen uriaș fără frică.
  • Uraaa, uraaa, de acum ești regele nostru!
  • Mă voi întorce în pădure după ce Dorothy va ajunge acasă, spuse leul.

Și uite-așa, după câteva peripeții despre care poți să citești în carte, prietenii ajunseră la Glinda cea frumoasă.

  • Cu ce te pot ajuta, copilă dragă? întrebă vrăjitoarea.

Și Dorothy îi povesti toate întâmplările prin care trecuse.

  • Da, te pot ajuta, dar vreau să îmi dai boneta de aur.
  • Sigur, ia-o!
  • Draga mea, pantofii tăi te vor purta peste pustiu. Dacă ai fi cunoscut puterea lor, te-ai fi putut întoarce acasă din prima zi. Tot ce trebuie să faci e să lovești de 3 ori din călcâie și să le spui unde vrei să te ducă.
  • Eu aș vrea să mă întorc în Orașul Smaraldelor, zise Sperie-Ciori. Eu aș vrea să mă întorc în orașul winkiezilor, spuse Omul de Tinichea. Iar eu vrea înapoi în pădurea în care mi-am găsit curajul, spuse leul.
  • Maimuțele zburătoare o să vă ducă pe toți acolo unde vă doriți, răspunse Glinda.
  • Rămas-bun, prieteni, spuse Dorothy. Sunt bucuroasă că v-am întâlnit! Duceți-mă acasă, pantofiori!

Apoi Dorothy fu învârtită spre cer și simți cum aerul îi mângâie părul.

  • Ce minune! Sunt acasă! Uite ferma! Uite-i pe unchiul Henry și pe mătușa Em! Dar pantofii nu mai sunt, cred că mi-au căzut în zbor. Sunt pierduți pentru totdeauna…

Adaptare după textul cu același nume scris de L.F. Baum

Completează, semnează și alege să depui formularul 230 online, fără drumuri la ANAF, pentru NOI!

Dragi prieteni, e din nou perioada în care puteți alege către cine direcționați gratuit cei 3,5% din impozitul anual. Ne-ar plăcea să fim alegerea voastră în acest an, mai ales că știm cât de mult iubiți poveștile! Cu ajutorul vostru de anul trecut am reușit să lansăm noul nostru site afostodata.ro, platforma pe care ne e așa de drag să intrăm acum. Avem planuri mari și pentru 2022, așa că alegerea voastră va conta!

Ca să facem procesul cât mai ușor, ne-am înscris pe o platformă unde puteți completa online Formularul 230:

Ne găsiți la ASOCIAȚIA PENTRU EDUCAȚIE DIGITALĂ BIGGER PICTURE.

Desigur, puteți alege să mergeți direct cu formularul completat la ANAF sau îl puteți trimite prin Poștă, cu confirmare de primire. Ne-am bucura să fim primii în gândurile voastre atunci când vine vorba de povești, podcast-uri, materiale educative de calitate și... declarația 230.

Mulțumim!
Echipa de povestitori