Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată ca niciodată… patru muzicanți. Rătăcitori pe drumuri de țară, ei cântau pe la hanuri pentru toți călătorii osteniți. Uneori, muzica le era răsplătită cu o bucată de pâine și ceva bănuți. Alteori, însă…
Într-o seară târzie au poposit lângă ruinele unei cetăți vechi. I-au dat ocol de câteva ori, după care s-au așezat sub un zid, la loc ferit…
-
Înnoptăm aici? întrebă unul dinre ei.
-
Dacă stăpânul acestei cetăți nu are nimic împotrivă, spuse cel mai glumeț dintre ei.
-
Să-i cântăm ceva, poate l-om îmbuna, spuse și al treilea intrând în jocul lor.
-
Hai, spuseră cu toții râzând.
Așa se auziră în acea noapte, la poalele cetății cele mai frumoase cântece de dans și voie bună. Când viorile tăcură, muzicantul cel glumeț se înclină în fața ruinelor ca un dirijor care își primește aplauzele.
-
Slăvite stăpân al cetății, acum ne îngădui să dormim aici, în noaptea asta?
O clipă se făcu liniște. Ceilalți erau gata să continue gluma, când…surâsul le îngheță pe buze. Din înaltul ruinelor se auzi răspicat o voce groasă.
-
Da, vă dau voie!
Muzicanții încremeniră. Totul fusese o glumă, dar acum totul părea să se transforme în ceva ciudat și serios.
Cu pași abia simțiți, stăpânul glasului de mai devreme li se arătă. Era un pitic bătrân, bătrân cu o barbă albă până la pământ și cu o tichie roșie cu ciucuri negri.
-
Vă mulțumesc că nu m-ați ocolit! Vă mulțumesc pentru muzică! Pentru asta aș vrea să vă răsplătesc. N-am comori, aur sau pietre lucitoare. Dar ce vă pot da, vă dau din toată inima. Și, spunând acestea, întinse fiecărui muzicant în parte câte o ramură de nuc. Apoi, dispăru în ceață, printre ruine.
-
Ce-a fost asta? Am visat? întrebă unul dintre ei într-un târziu.
-
Greu de crezut că putem visa toți patru același vis deodată.
-
Și cu ochii deschiși, spuse altul.
-
Și apoi, uite crengile de nuc!
Doar muzicantul cel glumeț tăcea. Se părea că întâmplarea asta ciudată îl cam pusese pe gânduri.
-
Știti ce, spuse el, cum, necum, mie nu-mi vine să mă culc pe aici. Simt că nu o să-mi fie somnul prea dulce sub ruinile astea. Și apoi, nici patul nu-i foarte moale. Eu zic să pornim mai departe.
Ceilalți s-au uitat unul la altul și au fost de acord.
-
Hai!
-
Dar cu ramurile de nuc ce facem? își aminti unul dintre ei.
-
Faceți ce vreți, eu o arunc pe a mea. N-am ce face cu dânsa, și mă mai și încurcă la drum.
Și cum spuse, așa și făcu. Al doilea și al treilea muzicant îl urmară. Cel din urmă o păstră însă într-un buzunar al hainei. Și porniră la drum. Au mers ei cât au mers, până au ajuns în satul lor și fiecare a poposit la casa lui. Dar, înainte de a se culca, cel de al patrulea muzicant îi dădu copilului său ramura de nuc. Apoi, obosit de atâta drum, adormi într-o clipită.
A doua zi, băiatul îl trezi încă de cu zori.
-
Tată, tată, ce fel de nuci mi-ai adus? Uite, sunt galbene-galbene, și nu le pot sparge nicicum! Ia încearcă și dumneata!
Tatăl se ridică din pat și privi crenguța de nuc – rodise peste noapte numai nuci de aur. Uimit din cale afară, alergă la prietenii lui și le arată minunăția. Aceștia nu stătură mult pe gânduri și porniră în grabă către ruinele cetății. Și toată ziua au răscolit prin iarbă, căutând crenguțele aruncate cu atâta ușurință. Dar nu le-au mai găsit, și s-au întors supărați și cu mâinile goale.
Dar, mulți ani după întâmplarea asta, ei nu au contenit să spună celor care îi ascultau, că omul nu trebuie să disprețuiască niciodată nici cel mai neînsemnat dar…câtă vreme el este dat din toată inima…
Rescriere după povestea populară sârbă Muzicanții
