Degețica

Ca toate poveștile și aceasta începe cu a fost odată… o femeie care își dorea tare mult un copilaș, așa că într-o zi s-a dus la o babă ce îndeplinea dorințe și a întrebat-o unde ar putea să găsească un copil.

• Iată aici un bob de orz, i-a răspuns baba. Ia-l și ține cont că nu e un bob oarecare cum sunt acelea ce cresc pe câmp sau pe care le dai de mâncare la găini. Pune-l într-un vas cu flori și o să vezi ce iese!

• Mulțumesc, mătușă, a răspuns femeia și i-a dat băbuței 5 bănuți, apoi s-a dus și a sădit bobul întocmai cum i s-a spus.

Și, ce să vezi? Îndată a răsărit o floare mare și frumoasă.

• Ce floare drăgălașă, a spus femeia sărutându-i petalele galbene și roșii.

Poc! Imediat cum a fost sărutată, floarea s-a deschis și… ce să vezi? În mijloc stătea o fetiță mititică și gingașă, cât un deget. De aceea, i-au pus numele Degețica.

Tare frumoasă era acum viața familiei. Părinții i-au făcut micuței leagăn dintr-o coajă de alun, saltea din petale albastre de toporaș și plapumă dintr-o petală de trandafir. Femeia pusese lângă fetiță o farfurie cu apă, iar pe marginea farfuriei așezase flori. Pe apă plutea o petală mare de lalea pe care stătea Degețica, iar dacă voia să meargă dintr-un loc în altul, vâslea cu două fire de păr. Era o plăcere să o vezi, dar și să o auzi cântând cu vocea ei subțirică și dulce.

Într-o noapte, pe fereastra camerei unde dormea fetița a sărit o broască mare si urâtă.

• Fetița aceasta ar fi perfectă drept soție pentru fiul meu, s-a gândit broasca, și a furat coaja de alună în care dormea Degețica, îndreptându-se cu ea spre râul mlăștinos unde era casa ei.

• Cuac-cuac-cuac! a fost tot ce a putut să orăcăie fiul urât al broaștei, când a văzut minunea de fată.

Brrrr, dar tare urât mai era!

• Șșșș, nu vorbi tare, că o trezești, spuse broasca. Hai să o ducem pe o frunză de nufăr de unde nu poate fugi și noi să pregătim camera din mâl unde o să vă mutați.

Fetița s-a trezit de dimineață și, văzându-se înconjurată de apă, a început să plângă. Atunci broasca a venit să îi prezinte urâtania de fecior și să îi spună că le pregătește o cameră în mâl unde să stea după ce se vor căsători.

Nu! Asta nu putea să se întâmple!

Așa că, auzind plânsetul fetiței și planul broaștei, peștii din apă s-au strâns în jurul lujerului de nufăr și l-au ros cu dinții, iar frunza a plutit departe, pe apă. Degețica a trecut așa pe lângă o mulțime de orașe, insecte și păsărele care atunci când o vedeau, cântau:

• Ce fetiță drăgălașă!

Și cum mergea așa pe apă, fericită că broasca nu o mai poate ajunge, alături de un fluture alb care se oprise lângă ea pe frunză, iată că vine în zbor un cărăbuș care o prinde cu lăbuțele lui și zboară cu ea într-un copac.

• Are numai două picioare! Vai de ea! exclamă o domnișoară cărăbuș care locuia și ea în copac.

• Și nu are antene! spuse alta.

• Și uite ce subțire e la mijloc! Parcă ar fi om! E urâtă! Spuneau toate cărăbușoaicele.

Așa că au luat-o și au dat-o jos din copac și au așezat-o pe un bănuțel. Tristă că e urâtă, Degețica a început iar să plângă.

Dar nu era adevărat! Ea era cea mai drăgălașă fetiță din câte îți poți închipui.

Biata de ea, a stat toată vara singură în pădure. Și-a împletit un pat din fire de iarbă și l-a agățat sub o frunză de brustur, ca să nu o plouă. A mâncat dulceața florilor și a băut roua adunată de pe frunze dimineața până când a venit iarna cu fulgi mari și reci, iar Degețica a început să tremure de frig.

Chiar la marginea pădurii unde stătea era un lan mare de grâu secerat în care Degețica se aventură până ajunse la ușa unui șoarece de câmp căruia îi ceru o bucățică dintr-un bob de grâu.

• Săraca de tine! a zis șoarecele. Hai, intră, stai la masă cu mine și încălzește-te. Te primesc aici toată iarna dacă îmi spui povești, că mie îmi plac mult poveștile.

Zis și făcut, până într-o zi, când șoarecele a anunțat-o:

• Azi avem musafiri. Vine un vecin cârtiță. E bogat și are o blană neagră, frumoasă. Ar fi bine pentru tine să te măriți cu el.

Numai de asta nu îi ardea Degețicăi, dar nu avu încotro și îl întâlni pe vecinul cârtiță care se îndrăgosti pe loc de glasul ei fermecător. Acesta săpase de curând un drum pe sub pământ pe unde îi invită pe Degețica și pe soarece să se plimbe.

• Să nu vă speriați, spuse cârtița, că în tunel se află o rândunică moartă de frig. Rău e să te naști pasăre. Toată vara ciripești și iarna mori de foame și frig, încheie vecinul cu blană neagră, înaintând prin tunel.

Degețica nu a spus nimic. Ei îi erau dragi păsările pe care le auzise cântând în preajma ei. Când tovarășii săi de drum s-au întors cu spatele, ea s-a aplecat asupra rândunicii și i-a sărutat ochii gândindu-se:

• Poate chiar ea mi-a cântat astă vară și mi-a adus bucurie.

În noaptea aceea fetița nu a putut să doarmă. Se gândea la pasăre, așa că a împletit un covor din fân și a acoperit rândunica. A mai pus pe lângă ea și puțin bumbac pe care îl găsise la șoarece, ca să îi țină de cald.

• Rămâi cu bine, păsărică drăgălașă, a spus ea, lipindu-și obrazul de pieptul rândunicii.

Dar… deodată Degețica a tresărit speriată. I s-a părut că aude inima păsării bătând. Rândunica nu murise deci, era numai amorțită de frig.

• Îți mulțumesc, fetiță drăgălașă, a spus rândunica. M-am încălzit și o să prind iar putere să zbor.

• Vai, a răspuns Degețica. Afară e frig și ninge acum. Mai bine stai aici și eu te voi îngriji. Și așa a făcut. Toată iarna fetița i-a dus apă și mâncare rândunicii, iar când a venit primăvara, pasărea și-a luat rămas-bun.

• Cirip, cirip! Vino și tu cu mine, te duc în spate până la pădurea cea verde.

Degețica a refuzat, gândindu-se cât de supărat ar fi șoarecele dacă ar pleca, deși tare își dorea să iasă sub cerul albastru și razele calde ale soarelui.

Zilele au trecut și iată că a venit ziua în care Degețica trebuia să se mărite cu urâcioasa cârtiță. Era foarte tristă că va trebui să locuiască în adâncimile pământului fără să mai vadă soarele.

• Rămâi cu bine, soare, spuse ea. Rămâi cu bine, repetă, și luă o floricică roșie pe care o sărută. Floricică dragă, când o vezi pe rândunică, spune-i rămas-bun de la mine.

• Chiu-chiu-chiu, auzi ea deodată deasupra capului și când se uită, ce să vadă? Tocmai rândunica!

• Eu mă duc în țările calde, nu vrei să vii cu mine?

• Da, da, vin cu tine!

Și fetiță și-a întins picioarele pe aripile păsării, iar rândunica s-a înălțat în înaltul cerului peste păduri și peste ape, sus, deasupra munților mari pe care e veșnic zăpadă. Și au mers ele tot așa până au ajuns la un palat de marmură albă pe care se cățărase viță-de-vie. Acolo își făcuseră cuib o mulțime de rândunele.

• Aici stau eu, a spus rândunica. Uite, jos sunt flori, o să te așez pe una dintre ele și acolo vei sta tu.

Degețica s-a uitat în jur și chiar în mijlocul florii unde o lăsase rândunica a zărit un omuleț mic și străveziu cu o coroană de aur pe cap. Omulețul era spiridușul florii și împăratul tuturor florilor din jur.

• E atât de frumos, a exclamat Degețica.

Și Craiul florilor s-a îndrăgostit pe loc de ea, cea mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată.

• Vrei să fii soția mea și crăiasa florilor? A întrebat-o el.

Degețica i-a răspuns craiului că vrea și atunci toate florile și insectele au venit să sărbătorească alături de ei. Fiecare i-a adus Degețicăi câte un dar. Cel mai strașnic dintre daruri a fost chiar o pereche de aripi cu care fetița putea să zboare din floare în floare.

• Nu trebuie să te mai cheme Degețica, i-a spus craiul florilor. Nu e un nume frumos. De acum îți vom spune Maia.

Tare bucuroasă a fost și rândunica să vadă cele întâmplate și le-a cântat din cuibul ei cum a știut ea mai bine, iar când a venit timpul, s-a întors din nou în țara de unde plecase când se făcuse frig, la fereastra povestitorului care ne-a spus și nouă această poveste.

Repovestire după versiunea originală scrisă de Hans Christian Andersen, 

Ilustrație: Cristian Păunescu