Pe vremuri, cerul era mult mai aproape de pământ, iar păsările nu aveau loc să zboare în voie. Obosite de atâtea încercări, s-au gândit să ridice cerul mai sus.
— Cine ne poate ajuta? — au întrebat păsările.
— Eu pot! — a spus liliacul, dând din aripi.
Dar când a fost momentul să ajute, nu s-a mișcat deloc. De atunci, liliacul a fost pedepsit să doarmă cu capul în jos și să zboare doar noaptea, de rușine.
În acele timpuri, oamenii și animalele nu cunoșteau noaptea. Tot timpul era lumină, iar somnul era greu de găsit.
— Avem nevoie de întuneric măcar puțin! — au spus oamenii, obosiți.
Un bătrân înțelept le-a explicat:
— Demonul Aza păzește două vase pline cu întuneric. Doar dacă le spargem, vom avea noapte.
Cei mai curajoși bărbați au oftat și au pornit la drum. După multă vreme, au ajuns la două vase uriașe de lut. Dinăuntru se auzeau șoapte:
— Bufnița… maimuța nopții… fugiți de aici!
Oamenii și-au încordat arcurile și au tras. Prima săgeată a spart vasul mic. Dintr-o dată, noaptea a început să se strecoare peste lume.
— Mai avem încă unul! — a spus Uru, cel mai curajos dintre ei.
S-au strâns toți, dar lui i-a revenit ultima lovitură.
— Hai, Uru, e rândul tău! — l-au încurajat ceilalți.
Uru a ridicat un bolovan uriaș și l-a aruncat în vasul cel mare. Dar, din neatenție, s-a împiedicat de o liană. Vasul s-a spart, iar noaptea a pus stăpânire pe lume.
În acel moment, noaptea s-a răzbunat:
— Uru, ai adus noaptea pe pământ, dar acum vei fi a mea!
L-a atins cu aripa ei și l-a transformat în pasărea nopții. De atunci, Uru, cunoscut azi ca bufnița, veghează întunericul, iar oamenii dorm liniștiți după apus.
Învățătură:
Orice lucru are rostul lui în lume. Fără întuneric, nu am putea aprecia lumina, iar fără odihnă, nu am avea putere pentru o nouă zi.
