Într-o noapte, într-o colibă mică din inima junglei, oamenii stăteau liniștiți, povestind la lumina focului. Deodată, un fum gros s-a ridicat din vatră și a umplut coliba.
— Nu mai putem respira! Hai afară! — au strigat oamenii, grăbindu-se să iasă.
Și-au desfăcut hamacurile, le-au întins pe jos și s-au culcat sub cerul liber. Dar nu știau că, în apropiere, un jaguar își căuta hrană.
Mergând prin pădure, jaguarul a dat peste ploaie, care plutea ușor printre frunze.
— Hei, cine ești tu? — a întrebat ploaia.
— Sunt jaguarul! Vreau să-i sperii pe oameni și să-i fac să se întoarcă în colibă! — a răspuns mândru jaguarul.
Ploaia a râs ușor.
— Cumetre, dar nu știi că oamenilor nu le mai este frică de jaguari?
— Ba da! Vrei să-ți dovedesc? Mă apropii de ei și am să rag! Ascultă-mă și vezi cum fug!
Jaguărul și-a scuturat blana și a răcnit puternic:
— Ho! Ho-ho-ho-hauuu!
Dar oamenii abia dacă l-au băgat în seamă. Unul chiar a râs:
— Ce blană frumoasă are! Mi-aș face o tolba de vânătoare din ea!
Jaguărul s-a supărat și s-a uitat la ploaie.
— Vezi? — i-a spus ploaia. — De mine le este teamă, nu de tine!
— Nu te cred! — a mormăit jaguarul.
— Ei bine, atunci privește!
Ploaia s-a apropiat de sat, iar cerul s-a întunecat. Vântul a început să bată puternic, iar primele picături au căzut pe pământ.
— Se apropie furtuna! Strângeți repede hamacurile! — au strigat oamenii.
În câteva clipe, ploaia a devenit torențială. Oamenii au fugit în colibă, speriați. Jaguarul, ud și uimit, a recunoscut:
— Ai avut dreptate, ploaie. Oamenii se tem de tine, nu de mine.
Ploaia a zâmbit.
— Fiecare are puterea lui, cumetre. Uneori, nu e forța cea care sperie, ci ceea ce nu poți controla.
De atunci, jaguarul n-a mai încercat să-i înfricoșeze pe oameni. Iar ploaia, cu puterea ei, a rămas stăpâna neînfricată a junglei.
Învățătură:
Nu întotdeauna forța sau mărimea inspiră teamă. Uneori, ceea ce nu putem controla ne sperie cel mai mult.
