Într-o vreme demult apusă, în orașul Anvers, trăia un gigant misterios și jucăuș, cunoscut sub numele de Lange Wapper. Nimeni nu știa de unde venise, dar se spunea că s-a născut dintr-un lac fermecat, unde o femeie sărmană lăsase un pește pe care îl prinsese. Când s-a întors a doua zi, peștele dispăruse, iar în locul lui stătea un copil cu ochi sclipitori și zâmbet ștrengar.
Timpul a trecut, iar băiatul a crescut, descoperindu-și un har neobișnuit: putea să-și schimbe forma și să se facă uriaș cât un turn sau mic cât un șoricel. Dar, deși avea acest dar, nu și-l folosea pentru rău – îi plăcea să se distreze și să tragă farse oamenilor care meritau o lecție.
Într-o seară rece de toamnă, Lange Wapper se plimba pe străzile întunecate din Anvers, observând cum bețivii ieșeau clătinându-se din hanuri.
— „Ce noapte minunată pentru un joc!”, chicoti el, transformându-se într-un bătrân în zdrențe, cu o voce tremurândă.
În fața lui se afla un bărbat dolofan, cu fața roșie de la prea multă bere.
— „Hei, bunicule! Ce cauți pe străzi la ora asta?”, râse bărbatul, împleticindu-se spre el.
— „Oh, fiule, sunt pierdut… mă poți ajuta să găsesc drumul spre casă?”, spuse Lange Wapper, prefăcându-se neajutorat.
Bărbatul dădu din mână, enervat.
— „Nu mă interesează, lasă-mă-n pace!”
Lange Wapper zâmbi larg.
— „Atunci, poate că te interesează… asta!”
Și, într-o clipă, bătrânul zdrențăros se înalță, crescând cât un turn, cu umbrele lui întunecate acoperind întreaga stradă. Ochii îi străluceau ca două făclii, iar vocea îi deveni tunătoare.
— „Dacă nu mă ajuți, eu te voi însoți toată noaptea!”
Bărbatul țipă și o luă la fugă, căzând peste pietre și încercând să scape, dar oriunde se uita, vedea silueta gigantică a lui Lange Wapper, apărând în fața lui de fiecare dată.
Se spunea că bețivii, hoții și mincinoșii erau cei mai hărțuiți de Lange Wapper. Într-o altă seară, un hoț încerca să fure o pâine de la o băcănie. Își puse pâinea în haină și fugi pe o alee întunecată, crezând că nimeni nu l-a văzut.
Dar, când s-a întors spre ieșirea din alee, în fața lui stătea un copil mic, cu un zâmbet ștrengar.
— „Unde te grăbești așa, prietene?”, întrebă copilul.
Hoțul ridică din umeri.
— „Nicăieri… doar mă plimb.”
— „Atunci, poate ai vrea să mă iei și pe mine cu tine…”
Și, fără niciun avertisment, copilul începu să crească și să crească, până când ajunse mai înalt decât casele din jur, privind hoțul de sus.
— „Fii atent! Hoții nu sunt bineveniți în orașul meu!”, tună vocea lui Lange Wapper, iar vântul începu să bată puternic, ca și cum orașul însuși îl certa pe hoț.
Îngrozit, hoțul scăpă pâinea din mână și o luă la fugă, jurând să nu mai fure niciodată.
Oamenii din Anvers începuseră să se teamă de Lange Wapper, dar știau că nu făcea rău celor buni, ci doar celor care se purtau urât. Se spune că îi speria pe mincinoși, bețivi și hoți, apărând brusc în fața lor, schimbându-și forma și râzând batjocoritor.
Astăzi, Lange Wapper este parte din folclorul belgian, iar statuia lui stă mândră lângă Castelul Steen din Anvers, cu un zâmbet misterios pe buze, ca și cum ar fi gata să mai tragă o farsă trecătorilor neatenți…
