Lângă apele reci ale Mării Nordului, acolo unde pajiștile se întind cât vezi cu ochii și canalele se împletesc precum firele unei uriașe pânze de păianjen, trăia odată un popor mândru și curajos. Olandezii erau oameni harnici și pricepuți, dar viața lor era grea. Marea, cu apele ei necruțătoare, înainta încet spre pământurile lor, iar furtunile năprasnice amenințau să le înece satele.
Se spunea că vânturile care suflau dinspre mare erau trimise de Marea Doamnă a Apelor, o forță capricioasă, când blândă și liniștită, când furioasă și distrugătoare. Nimeni nu putea ghici când avea să-și schimbe starea, iar când se întâmpla, valurile înghițeau casele, iar vânturile smulgeau acoperișurile și dărâmau podurile.
Dar oamenii nu erau singuri în lupta lor. De mult, într-o vreme pe care puțini și-o mai aminteau, trăiau pe aceste pământuri Uriașii Vântului, ființe înalte ca turnurile, cu brațe puternice ca trunchiurile stejarilor. Ei vegheau asupra ținutului, domoleau furtunile și împingeau înapoi apele, astfel încât oamenii să poată trăi în siguranță.
Cel mai mare și mai puternic dintre uriași era Maarten, Păzitorul Țărilor de Jos. Nimeni nu putea sta împotriva lui, nici măcar cea mai puternică furtună. Se povestea că atunci când își ridica brațele uriașe, putea opri vânturile, iar când își bătea piciorul de pământ, valurile mării se retrăgeau de frică.
Ani la rând, Maarten și frații săi au păzit ținutul. Dar într-o iarnă cumplită, un vânt străin și rece s-a ridicat dinspre miazănoapte. Nu era un vânt obișnuit, ci un suflu adânc și tăios, trimis de însăși Marea Doamnă a Apelor. O furtună cumplită s-a dezlănțuit peste pământurile Olandei, iar valurile mării s-au ridicat mai sus ca niciodată.
Maarten și frații lui au luptat din răsputeri. Și-au înfipt picioarele adânc în pământ, și-au întins brațele și s-au împins împotriva vântului. Dar furtuna era mai puternică decât orice văzuseră până atunci. Într-o singură noapte, sate întregi au fost înghițite de ape, iar râurile și canalele s-au revărsat peste maluri.
Oamenii, speriați și neajutorați, priveau cum pământurile lor erau înghițite. Își ridicau privirea spre uriași, dar chiar și Maarten părea slăbit. Brațele îi tremurau, iar picioarele i se scufundau încet în pământul ud.
Văzând că nici măcar el nu mai poate opri furia naturii, Maarten s-a gândit la poporul pe care îl protejase atât de mult timp. Știa că dacă va cădea, nimeni nu va mai putea opri marea. Atunci, cu ultima sa putere, s-a îndreptat spre țărm și a strigat către Marea Doamnă a Apelor:
– “Ascultă-mă, Doamnă a Apelor! Ai fost întotdeauna puternică, dar oamenii aceștia nu merită să fie înghițiți de furia ta. Dacă dorești să iei ceva, ia-mă pe mine! Dar lasă-le pământurile, lasă-le casele, lasă-i să trăiască!”
Marea Doamnă a Apelor l-a privit lung și, pentru prima dată, și-a domolit valurile.
– “Îți resimt curajul, Maarten. Dar nu pot lua un uriaș și să las lumea neschimbată. Dacă vrei ca acest pământ să fie apărat pentru totdeauna, trebuie să renunți la trupul tău și să devii una cu vântul. Oamenii vor construi din lemn și piatră brațele tale puternice, iar tu vei veghea asupra lor în altă formă.”
Maarten a înțeles că acesta era singurul mod prin care putea salva ținuturile. A acceptat fără ezitare. Atunci, din cer a coborât un vârtej de lumină, iar trupul său a început să se transforme. Brațele lui uriașe s-au lungit și au prins pânze mari, iar picioarele lui s-au transformat în turnuri puternice de lemn și piatră.
Frații săi au făcut același lucru, iar în locul lor, pe câmpiile Olandei, au răsărit primele mori de vânt.
Când furtuna s-a domolit și soarele s-a ridicat din nou pe cer, oamenii au privit cu uimire noile turnuri care se ridicau deasupra satelor lor. Morile de vânt își roteau aripile uriașe în bătaia vântului, ca și cum uriașii încă luptau pentru a ține natura în frâu.
Atunci, bătrânii satelor au spus:
– “Maarten și frații săi nu ne-au părăsit. Ei sunt încă aici, veghează asupra noastră și vor lupta pentru noi cât timp vânturile vor sufla.”
Și așa, oamenii au învățat să trăiască alături de morile de vânt, să le îngrijească și să le folosească pentru a pompa apa, a măcina grânele și a îmblânzi vânturile.
Se spune că în nopțile de furtună, dacă te apropii de o moară de vânt și asculți cu atenție, poți auzi vocea lui Maarten șoptindu-le oamenilor:
– “Nu vă temeți. Eu sunt aici. Vă voi proteja mereu.”
Această legendă ne învață că adevărații eroi nu dispar niciodată, ci se transformă pentru a proteja ceea ce iubesc. Morile de vânt nu sunt doar construcții din lemn și piatră, ci sufletele uriașilor care au apărat Olanda de furia apelor.
