Odinioară simboluri ale curților imperiale, caii lipițani sunt astăzi ambasadori ai unui patrimoniu cultural comun – o punte între generații și între națiuni.
Grație recunoașterii UNESCO în anul 2022, moștenirea lor este protejată și transmisă mai departe, iar caii lipițani rămân o poveste despre echilibru, frumusețe și tradiție.
*
Adrian stătea cu nasul lipit de geamul microbuzului în timp ce acesta urca pe drumul șerpuit spre Herghelia Sâmbăta de Jos. Era pentru prima dată când părăsea orașul pentru mai mult de un weekend – două săptămâni întregi la țară, offline! Oftă lung și teatral, dar în colțul minții îi stăruia și o curiozitate sinceră: concursul de fotografie la care se înscrisese cerea imagini autentice, iar herghelia promitea subiecte de vis. Lipițani, peisaje montane, tradiții…
În față, la capătul drumului prăfuit, se vedeau deja gardurile albe ale hergheliei și acoperișurile roșiatice ale grajdurilor. Microbuzul l-a lăsat chiar la intrare, unde o plăcuță veche din lemn, sculptată cu capete de cai, îi ura bun venit la una dintre cele mai faimoase herghelii de lipițani din lume. Aerul mirosea a fân proaspăt cosit și a lemn vechi, arome necunoscute pentru un orășean obișnuit mai degrabă cu mirosul de asfalt încins.
Adrian a strâmbat din nas: „Ugh, ce miroase așa?”, mormăi el pentru sine. Un mânz s-a apropiat curajos de gard, întinzându-și botul umed spre noul venit.
– E prietenos, nu mușcă!, a auzit o voce din spate.
Băiatul s-a întors și l-a văzut pe nea Sandu, un bătrân herghelegiu cu chipul brăzdat de riduri, purtând o pălărie de paie și sprijinind o furcă pe umăr.
– Adrian… încântat.
– Bine ai venit la noi! Hai cu mine, o să-ți arăt împărăția lipițanilor, a spus nea Sandu cu mândrie, făcând un gest larg cu mâna.
Pe drum, bătrânul l-a studiat amuzat pe puștiul care înainta ezitant, ferindu-și adidașii de băltoace și gunoiul de grajd.
– Nu-ți fă griji, balega de cal aduce noroc, a râs el, poate îți las una la intrarea în cameră, să ai parte de o vacanță grozavă!
Adrian a izbucnit în râs. Voioșia lui nea Sandu îl făcea să se simtă în largul lui. Pașii i-au purtat spre grajdul principal – o clădire impunătoare, dar veche, cu ziduri văruite în alb. Înăuntru, lumina blândă dezvăluia zeci de boxe curate, unde armăsari superbi își întindeau capetele peste uși să vadă noii vizitatori. Caii scoteau sunete curioase de parcă îi salutau.
– Uau…, a murmurat Adrian, rotindu-și privirea. Câți cai sunt aici?
– Avem aproape 400 de lipițani, a răspuns nea Sandu. Este cea mai mare herghelie din țară și una dintre cele mai importante din lume pentru că adăpostim șapte din cele opt linii genetice ale rasei. Mai există una la Beclean, în Bistrița, dar acolo sunt mai mult lipițani negri. Aici îi creștem pe cei albi și suntem renumiți pentru asta.
Adrian a privit uimit armăsarul din fața sa – un cal înalt, de un alb strălucitor, cu coama argintie sidefie. Cu sfială, a întins mâna să-l mângâie.
– Îl cheamă Maestoso 38 sau, mai simplu, Sultan, i-a explicat nea Sandu. De fapt, fiecare armăsar are două nume: unul tehnic, care arată familia din care se trage, și unul „de botez” dat de noi. Maestoso este numele unei linii celebre de lipițani. Mai sunt încă șase aici: Conversano, Favory, Neapolitano, Pluto, Siglavy-Capriola și Tulipan. Fiecare dintre ele coboară dintr-un armăsar din vechime, de pe la 1700-1800, iar noi am reușit să păstrăm rasa pură până în zilele noastre.
– Deci înseamnă că strămoșul lui Sultan a fost un armăsar pe nume Maestoso?
– Exact, Maestoso original a trăit acum câteva sute de ani. Lipițanii au o istorie lungă, pot să-și traseze arborele genealogic de pe vremea Imperiului Habsburgic!
– Și toți sunt albi?
– Deși lumea îi știe ca pe niște cai albi, majoritatea se nasc închiși la culoare – murgi, bălțați, chiar negri -, iar abia cu trecerea anilor, între șase și zece ani, încep să se albească încet. Este o transformare lentă, aproape magică. Fiecare lipițan e unic nu doar prin mers și sânge, dar și prin nuanță.
Pe măsură ce vorbeau, nea Sandu l-a condus pe Adrian într-o încăpere alăturată grajdului, un fel de mic muzeu. Pe pereți atârnau fotografii vechi, unelte și diplome înrămate.
– Aici ținem amintirile, a spus el, devenind brusc mai solemn.
Adrian a privit imaginile alb-negru cu ofițeri și cai de paradă, cu herghelia așa cum arăta ea cu mult înainte ca el să se nască.
– Uite, fotografia asta e din 1874, când a fost adus în România un întreg efectiv de cai lipițani ca să se întemeieze herghelia. Rasa lipițană fusese creată cu secole în urmă, la Lipica, un loc care azi se află în Slovenia. Un arhiduce habsburgic și-a dorit un cal perfect pentru curtea imperială, așa că au început să încrucișeze cei mai valoroși armăsari: andaluzi, italieni, arabi… Tot ce era mai bun. Așa s-a născut lipițanul – un cal elegant, puternic și nobil. În vremurile acelea, doar împărații, nobilii și generalii aveau onoarea să-l călărească.
Ochii lui nea Sandu străluceau de mândrie în timp ce povestea.
– De școala de dresaj de la Viena ai auzit?
Adrian dădu din cap afirmativ. Desigur, văzuse pe YouTube clipuri cu faimoșii „cai dansatori” sărind în aer.
– Acolo, la Viena, tot lipițani sunt! Cai deștepți foc, nu glumă! Dresajul durează cam șase ani. La început, mânzul învață lucruri simple: să accepte șaua, să meargă drept, să asculte comenzile și vocea omului. Apoi urmează partea grea – să își controleze fiecare pas, să scurteze mersul sau să-l lungească, totul la comandă. Iar cei mai talentați ajung să învețe sărituri spectaculoase, piruete, ridicări în două picioare. E ca un balet ecvestru, dar făcut cu răbdare, respect și foarte multă muncă.
Adrian a înțeles că lipițanii nu erau doar niște animale frumoase, bine îngrijite, ci o moștenire veche de secole care se transmitea din generație în generație. Erau povestea unei comunități care își exprima astfel mândria și legătura cu trecutul.
– Uite aici, în fotografia asta, a spus bătrânul arătând cu degetul, e surprinsă una dintre cele mai importante sărbători din zona Făgărașului. Se numește Parada călușarilor – un adevărat carnaval ecvestru. Are loc de Sfântul Ilie, când împodobim caii cu ciucuri colorați și clopoței, iar călăreții se îmbracă în costume populare, frumos țesute și brodate. Mergem călare prin tot satul, iar apoi coborâm în oraș, să ne vadă toată lumea cum ne mândrim cu caii noștri și cum ducem mai departe tradiția.
Bătrânul s-a oprit o clipă, apoi a continuat:
– Nu-i doar un spectacol. E o sărbătoare a comunității. Toți sunt implicați: îngrijitorii hergheliei care știu fiecare cal pe nume, potcovarul care le pregătește potcoavele din timp, șelarul care repară și împodobește șeile, călăreții și oamenii din sat veniți să-i vadă. Fiecare are rostul lui. Asta înseamnă tradiția – o flacără pe care o ținem vie împreună.
– Și diploma asta?, a întrebat Adrian, curios.
– A fost primită în 2022, când tradiția creșterii cailor lipițani a fost inclusă în Lista Reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității. România, alături de alte șapte țări europene – Austria, Bosnia și Herțegovina, Croația, Italia, Slovacia, Slovenia și Ungaria – a contribuit la acest demers. Toate aceste țări au o legătură istorică și culturală cu rasa lipițană și au muncit împreună pentru ca moștenirea să fie recunoscută și protejată. E o comoară comună.
Au continuat turul, iar nea Sandu i-a arătat activitățile de zi cu zi. L-a dus la fierăria hergheliei, unde un potcovar vânjos bătea un fier încins pe nicovală, pregătind o nouă potcoavă. Adrian a urmărit cu gura căscată scânteile care zburau la fiecare lovitură de ciocan.
– Asta e o artă, nu doar un meșteșug. Nea Grigore e potcovar din tată-n fiu. Lucrează de peste patruzeci de ani aici și mi-a povestit cum, pe vremuri, bunicul său, în Primul Război Mondial, a fost nevoit să evacueze toți caii de aici ca să-i salveze.
– A evacuat caii? Cu trenul?
– Cu de toate: tren, căruțe…; i-a dus în siguranță la o herghelie din Ungaria. După ce s-a terminat războiul și s-a făcut Unirea din 1918, Statul român a reînființat herghelia aici, la Sâmbăta de Jos. Cei mai mulți cai au fost prin anii ’70, când ajunseseră peste o mie. Acum sunt mai puțini, dar suficienți cât să ne țină ocupați în fiecare zi.
În zilele următoare, Adrian a devenit de nerecunoscut. De cum răsărea soarele, fugea direct spre grajduri, ca să-l ajute pe nea Sandu la adăpat. Învățase deja cum să țină peria, cum să mângâie calul pe gât pentru a-l liniști și chiar cum să-i vorbească, cu voce domoală. Cu aparatul agățat mereu de gât, Adrian surprindea fiecare detaliu: zborul coamei în galop, aburul care ieșea din nări dimineața, ochii calzi ai mânjilor, potcoavele proaspăt bătute.
În ultima sâmbătă a lunii, Herghelia Sâmbăta de Jos și-a deschis larg porțile. Era ziua marelui spectacol ecvestru, un eveniment așteptat deopotrivă de localnici, de pasionații de cai, dar și de turiști curioși să descopere farmecul unei tradiții vii. Atmosfera era plină de nerăbdare: copii cu baloane, bătrâni în straie populare, familii venite din împrejurimi, toți adunați în jurul manejului.
Adrian stătea lipit de balustradă, cu aparatul foto pregătit, dar și cu ochii mari, ca un copil care e martor la o magie adevărată. În lumina aurie a după-amiezii, patru armăsari lipițani au pășit în manej cu o eleganță desăvârșită. Pielea lor alb-cenușie strălucea, iar coamele îngrijite fluturau ușor în ritmul pașilor. Lipițanii se strecurau printre jaloane, își schimbau direcția brusc fără nicio ezitare, încetineau, accelerau, făceau întoarceri perfecte – toate cu o grație și o precizie care făcea publicul să ofteze uimit sau să izbucnească în aplauze.
În jurul lor, curtea devenise un mic festival. Într-un colț, niște tineri cântau din fluier și legau o horă, iar un grup de femei aduseseră plăcinte și lapte proaspăt.
Adrian a înțeles ce voia să-i spună nea Sandu. Lipițanii nu erau doar niște cai spectaculoși, erau o oglindă a unei lumi care nu se uită, ci se conservă și se transmite. Cu fiecare fotografie, devenea și el parte din această poveste.
Câteva zile mai târziu, cu inima strânsă, băiatul își făcea bagajul pentru întoarcerea acasă. Aparatul foto stătea pe masă, plin de amintiri: peste 500 de imagini cu lipițani în galop, cu zâmbetele oamenilor de aici, cu lumina dimineții peste grajduri. Îi era greu să plece – simțea că lasă în urmă nu doar locuri, ci o întreagă experiență care îl schimbase.
Nea Sandu l-a condus până la poartă.
– Să nu uiți de noi, băiete! Să le spui și altora ce-ai văzut și ai învățat la noi.
– Promit!, a răspuns Adrian serios. Le voi povesti colegilor, profesorilor, oricui vrea să asculte. Vreau să fac o expoziție foto la școală cu tot ce am surprins aici.
Bătrânul a zâmbit și a scos din traista lui o potcoavă veche, lustruită.
– Ia asta! Să-ți poarte noroc și să-ți aducă aminte de balerinii noștri albi!
Pe măsură ce mașina se îndepărta pe drumul prăfuit, tânărul zărea pentru ultima oară silueta lui nea Sandu fluturându-și pălăria de paie în aer. Avea atât de multe de povestit prietenilor! Dar pe măsură ce privea fotografiile și-a dat seama că, oricât ar încerca, niciun ecran nu putea reda cu adevărat magia pe care o trăise. Și-a promis că va face cea mai frumoasă expoziție foto din liceu.
Toată lumea trebuia să știe: un lipițan nu e doar un cal frumos, e un simbol care merge mai departe doar dacă este împărtășit din ochi în ochi, din fotografie în fotografie, din inimă în inimă.
„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”
