Scoarța nu este doar un covor țesut la război, ci o poveste spusă fără cuvinte. În satele din România, femeile au țesut scoarțe timp de sute de ani, folosind lână, fibre vegetale și multă răbdare. Fiecare linie, culoare sau formă a decorului are o semnificație: spiralele, Pomul Vieții, păsările, râurile sau brazda arată cum vedeau femeile lumea din jurul lor. De aceea, Scoarța este considerată o adevărată operă de artă populară.
În anul 2016, tehnica tradițională de țesere a scoarței românești a fost inclusă de UNESCO în Lista Reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității – o recunoaștere a valorii acestui meșteșug și o promisiune că el trebuie protejat și dus mai departe.
*
Se spune că, dacă știi să le asculți, unele fire îți vorbesc. Într-o casă veche dintr-un sat de munte, se odihnea un război de țesut din acela pe care tinerii de azi îl mai văd doar la muzeu sau în cărți. Pe sulul de sus, o bucată de scoarță începută aștepta următorul fir.
– Ilinca, vino să vezi!, spuse bunica Safta.
Fetița intră în odaie fără niciun chef, lăsându-și telefonul pe o laviță și oftă:
– Bunico, serios, iar povestea despre covoare?
– Nu-s doar „covoare”, fata mea. Sunt scoarțe. Și fiecare fir spune ceva. Vrei s-asculți?
Ilinca se așeză lângă un fotoliu verde, unde bunica își țesea amintirile la fel de bine cum, odinioară, împletea firele în războiul de țesut.
– Știi de ce i se zice „scoarță”?
– Pentru că… acoperă?
– Așa e. Dar nu doar atât. Pentru că e o țesătură plată, fără puf. Cuvântul vine din limba veche a romanilor și însemna învelitoare. Mai târziu, oamenii l-au apropiat de scoarță, coaja copacului. Pe vremuri, iarna, când vântul şuiera printre bârnele de lemn, pereții caselor erau îmbrăcați în scoarțe groase care păstrau căldura în odaie și acopereau crăpăturile dintre grinzi. Se așterneau și pe paturi, pe lavițe, pe cufere vechi, uneori chiar pe masă, ca să protejeze lemnul și să aducă frumusețe în fiecare colț. În casele boierești erau atârnate ca niște tablouri – mari, colorate, cu flori și păsări.
– Era greu să țeși scoarțe?
– Da, însă era datoria sfântă a femeilor. Războiul de țesut scârțâia mai ales iarna, când treburile pe afară erau mai puține. Dacă greșeai, descoseai și o luai de la capăt. Trebuia să ai multă răbdare. Lucrai și luni de zile la o scoarță. Fiecare femeie țesea povestea ei, a familiei, a locului din care venea. Din Oltenia până în Maramureș predominau motivele geometrice, romburi magice, călcate de mii de ori cu suveica. În Moldova, femeile coseau cruci și linii drepte pe scoarțe mari, cu fundal închis. Semne solare, flori, animale și multe altele se nășteau din îmbinarea firelor colorate. Pomul vieții era despre rădăcini și creștere. Pasărea – despre echilibru între cer și pământ. Spirala era eternitatea, iar rombul – femeia.
– Pare complicat, de unde știați ce și cum să puneți pe covoare?
– Ne învățau mamele, iar ele știau de la bunicile lor. Foloseam două tehnici diferite: în mijloc, unde era motivul cel mai complicat, împleteam firele strâns ca să nu lase niciun gol, iar la margini foloseam „găurelele”. Număram în cap și nu scriam nimic, țineam minte tot.
– Dar care e cea mai frumoasă scoarță pe care ai făcut-o?
– E, asta chiar e o altă poveste… Când eram cam de vârsta ta am cusut la Atelierele Regale de la Curtea de Argeș. Regina Maria le adunase acolo pe cele mai iscusite femei din țară.
– Atelierele regale? Adică făceai covoare pentru regină?
– O dată pe an, venea în sat o doamnă de la Curte. Era îmbrăcată elegant, cu pălărie lată și mănuși albe ca spuma laptelui. Călătorea cu o trăsură lucioasă, trasă de cai negri, și oprea drept în fața bisericii. Ne privea fără grabă, cu ochii unei femei care știa să aleagă dintr-o mie de modele doar unul. Lua cele mai frumoase scoarțe și le ducea la Castelul Peleș. Și, vai, ce mândre eram! Munca noastră, a femeilor dintr-un sat uitat de lume, ajungea la regină!
Bunica zâmbi, privind în zare.
– Îmi amintesc că într-o zi stăteam, așa ca tine, lângă bunica mea. Pe vremea aceea visam la viața de la oraș, la rochii de catifea, tramvaie și vitrine luminate. Nu voiam să rămân în fața războiului de țesut, între fuior și suveică, deși mă pricepeam destul de bine. Dintr-o dată o trăsură s-a oprit în fața porții noastre. Din ea a coborât cu pasul sigur și privirea ascuțită, Elena Cantacuzino, prietena Reginei Maria.
– Ziua bună! Caut cea mai pricepută femeie din sat și mi s-a spus că locuiește aici.
Bunica și-a șters mâinile de șorț și a privit-o atent, fără să spună nimic pentru o clipă. Apoi, cu o mișcare calmă, și-a întors capul spre mine.
– Nu vă uitați la vârsta ei, a zis. Fata asta nu doar țese, are în mâini o răbdare pe care n-o înveți, o primești. E născută cu ea. Firele o știu și o ascultă.
Doamna a privit lung, apoi a zâmbit.
– Atunci am ajuns exact unde trebuia.
– Și uite-așa, bunica mi-a croit drumul fără să rostească multe vorbe. N-am înțeles atunci ce făcuse, dar în ziua aceea am simțit cum firul vieții mele începe să se țeasă altfel. Atelierul Regal era o altă lume. Înalt, luminos, cu ferestre ce lăsau lumina să cadă peste războaiele de țesut ca într-o catedrală. Femei venite din toate colțurile țării lucrau cot la cot. Vorbeau românește, dar se mai auzeau și șoapte franțuzești: „modèle”, „inspiré”, „métier”. În acele săli, munca devenise artă, iar eu eram parte din ea. Se țesea pentru casă sau zestre, dar și pentru expoziții, ambasade, palate din Londra, Paris și Geneva. Mi-am suflecat mânecile și am început să țes Pomul Vieții cu rădăcinile bine înfipte în pământ și ramurile deschise în patru zări. Apoi am ales firele: groase, trainice, dar moi ca o îmbrățișare. Le-am scăldat în fierturi vechi, rețete tăinuite pe care le știam de la bunica, dar nu le apreciasem până atunci: foi de nuc, coji de ceapă, frunze de arin. Culoarea se prindea ca o vrajă: marouri adânci ca brazda proaspăt întoarsă, nuanțe domoale de roșu, ca lumina unui apus de august. Din gălbenele scoteam galbenul pal al zorilor. Frunza de nuc îmi dăruia cafeniul cald, iar coaja de măr pădureț scotea verdele cel mai tainic. Am stat la război zile întregi în acea perioadă și am creat o scoarță cum n-a mai fost, un poem țesut în fire.
– Și ce s-a întâmplat? Te-ai întâlnit cu Regina?
– Nu m-am întâlnit, dar scoarța a fost aleasă pentru expoziția de la Castelul Peleș din anul acela. Sunt sigură că privirea ei a admirat îndelung munca mea. M-am întors acasă și, după această întâmplare, nu mai eram fata care visa să meargă la oraș, eram o femeie care își dorea să țeasă povestea bunicii și a femeilor din neamul meu.
– Și-acum, bunico? Mai țese cineva ca tine?
– Mai sunt câteva mâini harnice, dar tot mai rare. Și totuși, meșteșugul nostru a fost recunoscut de întreaga lume. În 2016, noi și frații noștri moldoveni ne-am unit și-am spus lumii că acest meșteșug e viu. UNESCO l-a așezat în Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanității. Țesătura face parte dintr-o mare familie, care se întinde peste munți și văi, din România până-n inima Balcanilor.
– Adică… scoarțele tale sunt patrimoniu mondial?
– Poate nu chiar ale mele, deși tare le-am iubit… Dar da, cele lucrate în Oltenia, în Moldova, în Maramureș sunt parte din comoara aceasta.
– Și lumea le păstrează?
– Lumea le privește, le fotografiază, le studiază… Dar numai cine le simte cu inima știe că fiecare simbol e o rugăciune, fiecare culoare e o amintire. Iar noi, femeile care-am țesut, rămânem vii prin ele. Și știi ce, copila mea? Poate tu n-ai să ții fusul în palmă, dar dacă ai să ții minte poveștile astea… e ca și cum ai țese mai departe, în felul tău. Scoarța nu este doar o țesătură. Este o hartă a sufletului unui sat, o biografie nerostită a unei femei. Nu este doar meșteșug, ci dăinuire.
„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”
