Imaginează-ți un cerc larg de feciori îmbrăcați în cămăși albe, strânse la mijloc cu brâie colorate din lână, pălării împodobite cu pene de păun sau ciucuri și cizme negre lucioase. Se aud tropote pe podea, bătăi de palmă și strigături. Așa începe Jocul Fecioresc, un dans tradițional bărbătesc transmis din tată-n fiu în satele din Transilvania, jucat împreună de români, maghiari și rromi.
Pentru valoarea sa culturală, UNESCO a inclus Jocul Fecioresc din România în Lista Reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității în anul 2015.
*
Era o după-amiază de vară, iar soarele cobora leneș peste acoperișurile roșcate ale satului. În grădina unei case bătrânești, sub umbra mare a unui nuc, stăteau aproape nemișcați un bătrân cu părul alb și un băiat de vreo treisprezece ani, cu ochii mari și curioși.
Băiatul se numea Petrică, iar lângă el stătea bunicul Ilie, fost învățător și dansator în ceata feciorilor, pe vremea când era tânăr. Se legănau pe o bancă veche din lemn, cu spătar înalt și picioare ușor crăpate de vreme. În depărtare se auzea slab un cântec popular, acompaniat de sunetul unei viori. Ilie sorbi dintr-o cană de lut și, privind în zare, zâmbi fără să spună nimic.
– Bunicule, ce-i cu tine? Ai tăcut deodată.
– Mi-am adus aminte de primul meu Joc fecioresc, spuse bătrânul, cu o voce scăzută. Aveam cam vârsta ta.
– Joc Fecioresc? Asta-i ceva de la școală, de pe vremea când erai învățător?
– Nu, copile. Nu-i de la școală și nici de la televizor. Jocul ăsta e din alte vremuri, e un dans bărbătesc, o adevărată probă de curaj.
Ilie se ridică încet și păși către casă. După câteva clipe se întoarse, ținând cu grijă în mână o pălărie cu pene de păun.
– Asta am purtat la primul meu Joc. O pălărie ca asta spune că ești gata, că ești bărbat, că te poți prezenta în fața satului.
În timp ce vorbea, ochii bunicului se înviorau, iar spatele, obosit de ani, părea că se îndreaptă.
– Jocul Fecioresc, Petrică, are o poveste lungă. Se joacă de sute de ani. Un călător străin a scris încă de la 1543 despre niște băieți români care dansau în cerc. Pe atunci, i se spunea „dansul haiducilor”.
– Și tu cum ai învățat?, întrebă băiatul, așezându-se mai aproape.
– Din sat, cum se învăța odinioară. Cu bătături pe tălpi și cu emoție în piept. Aveam 12 ani când m-a luat unchiul Ghiță cu el la prima repetiție, într-o șură. Podeaua era de lut bătătorit, tare ca piatra. Acolo am auzit pentru prima oară cuvântul „pont”. Așa le zicem pașilor din joc, fiecare mișcare e un „pont”. Îți trebuie energie și ritm, dar și gândire. Totul începe cu o chemare – o bătaie ușoară de palmă pe pulpă, apoi una mai puternică. Se aude clar în tot satul. Urmează săritura: te ridici pe vârfuri, genunchii aproape de piept, apoi cobori brusc, dar controlat, ca să nu îți pierzi echilibrul. Totul trebuie făcut pe ritm, cu mândrie, dar fără grabă. Asta e frumusețea jocului: pare ușor, dar în el e muncă, tradiție și respect. După fiecare pont, venea „plimbarea”. Nu-i ziceam așa degeaba. Era partea aceea mai lentă în care ne trăgeam sufletul. Ne mișcam lateral, cu pași mici, aproape plutind. În timpul plimbării, se auzeau strigături precum: „Hai, măi bade, nu te-opri,/Joacă bine, că te-om vesti!”.
Bătrânul oftă și privi în depărtare, ca și cum ar fi văzut din nou dansul în fața ochilor.
– Nu era ușor. În unele seri genunchii îmi tremurau, iar respirația mi se tăia de la atâta săritură. Dar n-am lipsit niciodată pentru că știam că asta era proba mea de bărbat.
– Și dansați cu fetele?
– Mai întâi între noi, flăcăii. Abia apoi veneau fetele. La începutul jocului, doar feciorii intrau în cerc și tot satul se uita la ei. Uneori, fetele chiuiau de pe margine: „Joacă, bade, joacă bine, să te țină mândra minte!”. Și atunci te străduiai, că nu era glumă. Un flăcău bun de joc era băiat bun de însurat.
– Și acum? Se mai joacă? Nu i-am prins de când vin aici în vacanță.
– În unele sate, da. La sărbători, la nunți, la festivaluri populare, acolo unde drumurile nu s-au pierdut încă și oamenii mai cred în rădăcini. Cunoscute sub diverse nume, precum Bărbunc sau Târnăveana, aceste dansuri sunt încă jucate de feciori, de tineri căsătoriți şi chiar de bătrâni. Dansuri asemănătoare se regăsesc în Ungaria, Slovacia, Germania sau Italia.
Spunând acestea, Ilie ridică ușor pălăria spre cer.
– Pe vremuri, la finalul fiecărei ceremonii, când tot satul tăcea și doar inima încă mai bătea pe ritmul ceterii, feciorii strigau la unison, cu pieptul plin și privirea dreaptă: „Jucat-am jocul fecioresc,/Să rămână neamul românesc!”. Nu era doar o formulă de încheiere, Petrică. Era un legământ că ducem tradiția mai departe.
Bunicul mângâie ușor creștetul nepotului și îi așeză pălăria pe cap.
– Crezi că… aș putea să dansez și eu într-o zi?
Ilie ridică sprâncenele, apoi se lumină la față și izbucni într-un râs de om care a auzit multe în viață, dar niciodată o întrebare mai frumoasă.
– Dacă poți? Măi băiete, jocul fecioresc nu e doar pentru cei care au picioare iuți, ci pentru cei care au inimă curajoasă. Pașii se învață. Ritmul vine cu timpul.
– Atunci… învață-mă! Pot să încep chiar acum?
– Așa să fie, zise Ilie, ridicându-se încet. Hai, că podeaua asta de pământ n-a uitat niciun pas. Și nici eu.
„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”
