În România există o tradiție veche de sute de ani, numită transhumanță. Ea înseamnă că păstorii, adică ciobanii, își duc turmele de oi dintr-un loc în altul, în funcție de anotimp. Vara, oile urcă sus pe munți, acolo unde iarba este grasă și verde, iar iarna coboară în zone mai joase și mai calde.
Această călătorie a turmelor face parte din viața pastorală tradițională și este atât de importantă, încât a fost inclusă în Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanității UNESCO în 2023. Este o practică milenară încă de pe vremea Imperiului Roman și Evul Mediu și are loc în Scoția, Maroc, Franța, Italia, Republica Moldova, Grecia, Austria, Elveția și Croația.
*
Într-o dimineață răcoroasă de primăvară, Mara, o fetiță de la oraș, cu ochi curioși ca două stele, alerga pe cărarea satului. Știa de la bunici că astăzi era ziua când ciobanii urmau să pornească spre munte. La marginea satului, lângă turmele ce foșneau neliniștite, îl zări pe baciul cel bătrân, sprijinit în toiag.
– Bună dimineața, bade! Plecați iar pe drumurile munților? întrebă Mara, apropiindu-se sfioasă.
Ciobanul o privi zâmbind și dădu din cap.
– Da, fetițo. Azi începe din nou povestea transhumanței. Oile ne așteaptă, câinii sunt gata, iar muntele își deschide porțile.
Ochii Marei scânteiară de bucurie. Știa că urmează să audă o poveste veche, păstrată de secole.
– În trecut, spuse bătrânul, ciobanii stăteau aproape tot anul cu oile lor, departe de sat, înfruntând ploaia, zăpada și soarele arzător. Din lipsă de fân, oile trebuiau duse departe. Era o viață grea, dar plină de cunoaștere: ciobanii știau vremea după nori, plantele de leac după miros, iarba cea mai bună după culoare. Ei vorbeau despre limba mielului, traista ciobanului sau iarba untului – plante cu puteri de vindecare. Pe vremea străbunicilor tăi drumurile oilor mergeau departe, până la Delta Dunării, pe malul Mării Adriatice sau chiar prin stepele Rusiei. Ciobanii români au ajuns și în Polonia, Slovacia și Cehia, unde și-au lăsat urmele în cuvinte, obiceiuri și mâncăruri. Astăzi, lucrurile s-au mai schimbat, drumurile nu mai sunt la fel de lungi, turmele pleacă din sate precum Muscel, Bran, Vrancea sau Petroșani, iar medicamentele se cumpără de la farmacie.
– Dar, bade, cum știți voi ciobanii când să urcați cu oile la munte și când să coborâți la vale?
– Calendarul transhumanței nu e scris pe hârtie, ci în pașii turmelor, în sărbători și în cântecele ciobanilor. Azi, de Sfântul Gheorghe începem anul pastoral. Adunăm turmele, mulgem oile pentru prima dată și facem primul caș. Până la Sfinții Constantin și Elena ajungem deja pe munte, la pășune. Pe 8 septembrie începem să coborâm, căci toamna se așterne peste stâne, iar la Sfântul Dumitru, în octombrie, dăm oile înapoi stăpânilor pentru iernat. Toate aceste sărbători sunt pline de veselie: se aprind focuri mari, se cântă din fluier și bucium, iar oile sunt stropite cu apă curată, ca să fie ferite de primejdii. Așa apărăm turma de lupi și urși.
– Bade, ceea ce îmi povestești are legătură cu ce învăț eu la școală?
– Cum să nu, copilă? La școală citești Miorița care s-a născut din viața ciobanilor. La istorie înveți cum drumurile oilor au legat sate și oameni. La muzică auzi fluierul și cimpoiul, iar la geografie descoperi munții și văile pe care le străbatem.
Mara se uită fascinată la câinii mari care alergau în jurul lor.
– Dar de ce sunt câinii atât de mulți și atât de mari?
– Ei sunt paznicii noștri cei mai de nădejde. Când lupul sau ursul se apropie, câinii sar primii să apere turma. Sunt puternici, inteligenți și credincioși. Uneori, chiar dacă turma se rătăcește, câinii o adună singuri și o aduc înapoi. Noi, oamenii, nici n-am putea veghea singuri atâtea oi.
– De ce nu mai sunt la fel de mulți ciobani ca pe vremuri?
– Pentru că viața s-a schimbat. Mulți tineri au plecat la oraș, unde și-au găsit alte meserii. Iar munca de cioban e grea: stai departe de familie, în frig, în ploaie și în arșiță. Nu oricine mai are răbdarea și puterea să o ducă, dar sperăm ca turiștii și copiii ca tine să vadă frumusețea acestei vieți. Aș mai sta cu tine la povești, dar e vremea să pornesc. Mă așteaptă muntele și pășunile lui.
– Drum bun, bade… să ai grijă de oi și de câinii tăi. Sper să fiu aici când te întorci.
Câinele cel mare dădu vesel din coadă, ca și cum și-ar fi luat și el rămas-bun. Apoi, turma se pierdu încet pe cărarea muntelui. Mara rămase privind în urmă, cu sufletul plin, știind că fiecare pas al lor ducea mai departe o poveste veche cât România însăși.
„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”
