Doina este glasul pe care românii îl folosesc de secole pentru a-și exprima dorul, tristețea, dragostea sau melancolia.
UNESCO a inclus doina pe Lista Reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității în 2009 ca un semn de recunoaștere globală a valorii ei culturale și emoționale. Prin doină, descoperim o parte esențială a identității românești, transmisă din generație în generație.
*
Bunica Maria ședea pe prispa casei într-o seară liniștită de vară, fredonând încet un cântec vechi. Nepoții ei, Ana și Mihai, stăteau alături, ascultând cu atenție. Liniștea era tulburată doar de glasul molcom al bunicii și de cântecul greierilor.
– Cine-a scornit doina, arsă i-a fost inima…, cânta bunica în șoaptă, cu privirea pierdută spre apus.
Ana a ridicat curioasă privirea:
– Bunico, ce cânți acolo? E tare frumos, dar parcă și trist…
– E o doină, un cântec vechi de-al nostru, al românilor, o rugăciune spusă în șoaptă când nu mai ai cuvinte, iar sufletul se topește de dor.
Mihai, care până atunci stătuse cu nasul în telefon, deveni interesat.
– Bunico, știi că dorul este printre puținele cuvinte românești care nu poate fi tradus în alte limbi?
– Da, ne-au spus la ora de muzică despre asta și ne-au pus să ne întrebăm bunicii despre legătura dintre dor și doină. Uite ce noroc că ești aici cu noi, spuse Ana.
Bunica și-a amintit de poveștile pe care le auzise de la părinții și bunicii ei.
– Nimeni nu știe când a apărut prima doină. Unii zic că vine de pe vremea strămoșilor noștri daci. Dimitrie Cantemir, marele cărturar, a scris în Descrierea Moldovei pe la 1700 despre „doină”, considerând-o un cuvânt de origine dacică. Există chiar și un cuvânt asemănător – „daina” – la popoarele lituanian și leton, unde înseamnă tot cântec. Asta ne leagă de neamul vechilor indo-europeni. Ceea ce știm sigur e că doina a existat la români de sute de ani. Chiar George Enescu a vorbit despre doină ca un amestec de tristețe și bucurie, spunând că dorul este trăsătura originală a cântecelor românești.
– Dar cum sună o doină, mai exact? E ca o melodie obișnuită sau diferă de ce ascultăm noi azi? Are ritm?, a întrebat Mihai.
– Doina nu seamănă cu melodiile moderne. Nu are un ritm fix ca muzica de la radio. Dimpotrivă, muzicantul își lungește și scurtează notele după cum simte. De aceea, doina se cântă de unul singur, nu în grup – e ceva foarte personal. Poți s-o cânți afară, pe câmp, acasă, cum și unde îl trage inima pe om.
– Se cântă fără instrumente? Doar cu voce?
– Lăutarii de la oraș cântau doinele acompaniați de vioară, țambal, flaut sau cimpoi. Bătrânii din sat preferau fluierele sau frunzele de copac și solzii de pește.
– Pe bune? Frunze sau solzi de pește?
– Pe bune!, râse bunica. Frunza era cea mai la îndemână. Alegeai una lată, verde și netedă, o puneai pe buze și, cu un pic de exercițiu, scoteai sunete care semănau cu un fluierat prelung și tremurat.
– Și solzul de pește?
– Ei, asta cerea mai multă îndemânare. Solzii mari, sidefați, de crap, de exemplu, se uscau, se curățau și apoi se foloseau ca o lamelă de suflat. Puneai buzele într-un anume fel și scoteai un sunet subțire și melancolic. Doina nu avea nevoie de orchestră. Avea nevoie doar de suflet.
– Tu ai cântat vreodată doine la frunză? Știai doine în tinerețe?
– Eu am cântat doar cu vocea doinele auzite de la mama și de la bunica. Le știau pe de rost, deși nu erau scrise nicăieri. Așa e în folclor, se transmit prin viu grai. Fiecare generație mai adaugă, mai schimbă câte un pic. Nicio doină nu e 100% la fel cu alta. Când plângi pe cineva, e doină de jale. Când îți cânți iubirea, e doină de dragoste. Orice frământare omenească poate deveni doină.
Ana se uită la bunica ei cu admirație:
– E foarte frumos ce spui. Îmi și imaginez serile acelea în sat, când oamenii stăteau la povești și cântau doine…
– Doina era foarte importantă. Până pe la 1900, prin multe părți ale țării era cam singurul gen muzical existent. Oamenii nu prea aveau alt fel de cântece.
– Și de ce ar trebui să ne pese, azi, de un cântec vechi, fără refren și fără ritm de dans?, întrebă Mihai iscoditor.
– În 2009 UNESCO a decis să includă doina în patrimoniul cultural al umanității, ca pe o comoară ce trebuie protejată. Cu alte cuvinte, toată lumea a recunoscut atunci că doina e un bun prețios, nu doar al românilor, ci al întregii omeniri.
– Uau, chiar așa? Ca și Colosseum-ul sau piramidele, dar versiunea de tradiții?
– Exact. Patrimoniul imaterial înseamnă tradiții vii – cântece, dansuri, obiceiuri -, care merită păstrate.
– Așa deci… Și în ce zone ale țării se cântă? E peste tot la fel sau diferă?, întrebă și Ana.
– În toată România se cântă doine. În Gorj, Mehedinți și Vâlcea oamenii îi spun Cântecul lung, fiindcă melodia se întinde lin și curge molcom ca o apă grea. În Maramureș și Oaș îi zic Horea cu noduri pentru că vocea se sugrumă, se oprește și izbucnește din nou. În Moldova îi spunem Doiniță. Cântecul e ca o ploaie domoală, fără grabă, ca o mamă care-și adoarme copilul. În Oltenia și Argeș îi zicem De codru, iar în nordul Transilvaniei De munte sau De luncă. Dacă le aduni pe toate, ai harta unei țări care nu și-a uitat niciodată sufletul.
– Îți mulțumim, bunico. Nici la enciclopedia online n-am fi găsit informații așa de interesante.
– E important să vă povestesc. Din păcate, în ziua de azi doina se cântă tot mai rar. Mulți tineri n-o mai știu, nu mai au de la cine s-o învețe, așa că tradiția dispare…
Mihai zâmbi poznaș:
– Bunico, moștenirea e completă doar dacă ne mai cânți puțin! Vreau să te înregistrez pe telefon ca să nu uit voce ta.
Mândruliță, floare-albastră,
De ce-i inima mea tristă?
Plâng cu dor și plâng cu jale,
Cântecul mi-e alinare…
În acea zi, pe prispa casei, diferitele generații s-au unit pentru câteva minute prin puterea unui cântec străvechi.
– A fost… incredibil, bunico. Parcă ai spus tot ce simți fără să rostești niciun cuvânt, șopti nepoata, încă emoționată.
Bunica îi cuprinse cu brațele ei calde, în timp ce soarele se stingea domol după linia dealurilor.
– Doina nu e despre ce-a fost, dragilor. E despre ce trăim, ce nu putem spune cu vorbe. E felul nostru de a simți lumea. România e unul dintre puținele locuri unde doina încă are rădăcini vii. Cântați-o și nu o lăsați să tacă și să treacă!
„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”
