Există locuri în care timpul nu se grăbește. În satele din Oltenia, cu câteva zile înainte de Rusalii, o tradiție misterioasă prinde viață – Dansul Călușului, unul dintre cele mai spectaculoase și vechi ritualuri românești.
Numele său vine de la „căluș”, partea de lemn a căpăstrului calului. Recunoscut de UNESCO în 2008 ca element din patrimoniul cultural imaterial al umanității, Călușul este mai mult decât un dans: este un ritual care asigură protecția împotriva spiritelor rele.
Tineri neînsurați, îmbrăcați în costume albe și cu clopoței la glezne, colindă în număr impar satele și joacă în cercuri sacre pentru a ține ielele, spiritele rele departe și pentru a aduce binecuvântare gospodăriilor.
*
Era iunie și iarba se ridicase până la genunchii copiilor. În sat lumea aștepta Rusaliile cu nerăbdare. George, vătaful cetei de călușari, își trecea palma peste cămașa albă. Pe piept, bete late din lână colorată se încrucișau, iar brâul roșu, din lână toarsă și țesută în război de mâinile mamei sale, îi strângea mijlocul. Pantalonii albi erau lungi până la opincile cu pinteni de aramă, iar la glezne îi zornăiau clopoței legați cu sfoară. Cu privirea hotărâtă, își îndreptă pașii spre o răscruce de drumuri, locul în care își dăduse întâlnire cu ceilalți opt călușari din ceată.
Când toți se adunară, George ridică Steagul Călușului, un băţ lung de stejar, în vârful căruia atârnau panglici roșii, galbene și albastre, un trandafir proaspăt ce semnifica iubirea și viața, un smoc de pelin despre care se spunea că alungă răul și o batistă.
– Puneți-vă pălăriile, le spuse George. Niciunul dintre noi nu va rupe rândul în această seară, continuă el solemn, ca un general în fața ostașilor săi. De noi depind sănătatea satului, rodul câmpului și liniștea oamenilor. Să ne ajute Călușul și să ne vegheze strămoșii!
– Așa să fie!, răspunseră băieții într-un glas.
Ierarhia din ceata călușarilor era bine stabilită și respectată cu strictețe. În frunte stătea vătaful, conducătorul ritualului, urmat de ajutorul său. Stegarul purta steagul sacru, iar ceilalți feciori, călușarii, erau dansatorii principali. În mijlocul cetei se afla Mutul, singurul mascat, personaj misterios și tăcut, cu un rol aparte în alungarea răului. Erau acompaniați de două viori și un acordeon.
– Mutule, tu ești gata?
– Da, acum îmi pun masca. Anul acesta… am adus-o pe cea a străbunicului meu. E veche de aproape o sută de ani, lucrată din piele groasă de capră, cu coamă de cânepă și doi colți de os lipiți în dreptul nasului. Uite și sabia. E din lemn de salcâm, sculptată de moșul meu când era în ceată, și are gravate semne de apărare – spic, soare și lună.
George îi zâmbi și îi așeză o mână pe umăr.
– Ești pregătit, Mutule. Azi, ca și în alte vremuri, masca ta o să țină răul departe.
Și astfel, cu iarba foșnind sub pașii lor, ceata s-a pus în mișcare, gata să aducă binecuvântarea Rusaliilor peste lume. În mijlocul satului, acolo unde drumul se lărgea, între biserică și fântână, dansul a prins viață. Pământul părea să vibreze sub pașii băieților. Cercul călușarilor se mișca într-un ritm sacadat – pași scurți, apoi o săritură înaltă, o bătaie de palmă pe pulpă, o învârtire bruscă, apoi din nou o unduire ușoară. Părea o luptă între cer și pământ, între putere și grație. Fiecare mișcare era memorată de corp, transmisă din tată în fiu, iar energia grupului era ca un curent viu: nu știai dacă tinerii purtau dansul sau dansul îi purta pe ei. Steagul fâlfâia ca o flamură însuflețită, mutul se furișa printre dansatori. Uneori speria copiii, alteori îi făcea să râdă, dar veghea tăcut, ca o umbră a tradiției. Călușarii se mișcau în perfectă armonie, un cerc viu care pulsa în același ritm cu bătăile inimii pământului. Sătenii simțeau că acel ritual îi proteja și le aducea belșugul visat în casă, în suflet, la câmp.
La umbra unui stejar bătrân, cu trunchiul brăzdat de timp, Ana stătea nemișcată, ascunsă privirilor curioase. Era fiica învățătorului și venea în fiecare an purtată de o curiozitate care, de la o vreme, se transformase în dor. Ascunsă după ramurile grele, urmărea dansul călușarilor cu respirația tăiată. Muzica, tropotele, zurgălăii toate îi păreau o vrajă veche, iar în mijlocul cercului, George părea desprins dintr-un vis, ca un cavaler al soarelui care alungă întunericul.
Apoi, într-o pauză scurtă dintre două figuri de dans, George a ridicat privirea spre ea. Totul s-a oprit. Tropotele au amuțit, muzica a devenit un fundal estompat, iar între ei doi s-a așternut o promisiune. Se îndrăgostiseră dintr-o privire, dansul își făcuse magia ca într-o poveste adevărată.
Anii s-au scurs ca o horă lentă, cu pași egali și rotiri firești. Satele s-au mai schimbat, dar în inima lor, acel moment din prag de Rusalii a dăinuit. George și Ana au rămas împreună, în același sat care le legase destinul. El nu mai era vătaf, dar cămașa albă cu cusături roșii stătea încă în lada veche, gata să-și spună povestea.
Într-o seară caldă de iunie, o forfotă veselă a umplut curtea casei.
– Mami, tati, hai! E seara călușarilor! Nu vrem să ratăm dansul!, se auziră două voci de copii.
Ana zâmbi și își netezi ia cu gesturi lente.
– Nu aș rata-o pentru nimic în lume, răspunse cu melancolie. George, ești gata?
El încuviință din priviri și ieși din casă, ținându-și copiii de mână. Era din nou seara Călușului. Și dansul, odată pornit, nu se mai oprea.
„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”
