Colindatul este unul dintre acele ritualuri care nu doar că a supraviețuit secolelor, ci a devenit un simbol viu al comunității. Nu e doar o tradiție de iarnă, ci un cântec despre lumină.
Tocmai de aceea, în 2013, UNESCO a recunoscut oficial Colindatul de ceată bărbătească din România și Republica Moldova ca parte a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității. Astăzi, el stă alături de marile comori ale lumii, ca un mesaj cântat despre identitate, speranță și frumusețea apartenenței.
*
Într-un sat din nordul Moldovei, ascuns între dealuri, iarna își întinsese mantia albă peste acoperișuri. Casele vechi, cu streșini groase și ferestre mici aburite, păreau adormite sub povara zăpezii, dar dinăuntru se auzeau râsete, clinchet de linguri și mirosul dulce de cozonac cu nucă se răspândea până în uliță.
Ionel, un băiețel zvăpăiat de șapte ani, cu obraji rumeni și ochi jucăuși ca două mărgele albastre, stătea lipit de geamul camerei și își lăsa fruntea să topească un cerc în gheața subțire. Afară, în curtea mare a bisericii, se adunaseră flăcăii satului – înalți, cu mustăți subțiri și glasuri bărbătești -, care își pregăteau ceata de colindători. Era Ajunul Crăciunului.
Urmărea fascinat băieții cu cămăși albe, apretate, cusute de mâinile mamelor și bunicilor, cu brâuri late în roșu aprins și negru, căciuli din blană de miel și cojoace groase. Parcă erau coborâți din cărțile cu haiduci. Ionel se întoarse spre sobă, unde bunica răsucea colacii pentru colindători.
– Bunico, îmi povestești iar de ceata bărbătească?, întrebă el, rotindu-se ca un titirez.
Femeia râse scurt și își netezi basmaua.
– Apoi, măi dragul bunicii, ceata asta e una dintre cele mai vechi rânduieli din iarna moldovenească. Flăcăii cei mai vrednici din sat se adună de Ajun și merg din casă-n casă cu urări și colinde. Aduc vestea Nașterii Domnului și poartă cu ei speranța anului ce vine. Îi vezi cum își potrivesc steaua? Aceea merge înaintea lor, să lumineze calea colindului.
Ionel se ridică și se uită din nou pe geam. Steaua – înaltă, împodobită cu hârtie colorată, mărgele și o icoană în centru – era înfiptă într-un toiag de lemn și se legăna ușor în mâna băiatului cel mai mare din ceată.
– Vreau și eu în ceată, bunico! Nu mai pot aștepta până-s mare!
– Ai răbdare, copile… Fiecare băiat are vremea lui. Ceata nu e joacă: colindatul se învață și se respectă. E o cinste, dar și o răspundere. Într-o zi vei purta și tu steaua.
Ionel oftă adânc și zbură spre ușă ca o vijelie, lăsând un val de aer rece în odaie.
– Doar mă uit mai de-aproape, bunico, promit!
Întâlnirea cetei era, de departe, cel mai așteptat moment din Ajunul Crăciunului. Încă de dimineață, flăcăii se adunau cu pași apăsați și chipuri pline de hotărâre. Unii veneau pe jos, alții trăgeau sănii încărcate cu fân, lămpi și instrumente muzicale. Toți își luau în serios rolurile. Formarea cetei nu se făcea de pe o zi pe alta. De obicei, începea cu câteva săptămâni bune înainte de Crăciun. Atunci, flăcăii care nu erau însurați hotărau cine intră-n ceată, cine conduce, cine-i vrednic să cânte și să poarte steaua. În frunte era ales vătaful, apoi un stegar și un casier care ținea minte fiecare bănuț și fiecare colac primit pe drum. Anul acesta vătaf era Vasile, băiatul cel mai înalt și voinic din sat:
– Dumitre, tu porți steaua! Gheorghe, vezi că intri primul cu colindul. Costi, ai grijă la fluier! Să începem!
Muzica se auzi cu putere: glasul fluierului era limpede și subțire. Ritmul era bătut dintr-un covârlan mic, un fel de toacă de lemn, care suna sec și grav, alături de cimpoi și taragot.
Când toate glasurile s-au unit într-un cor bărbătesc, cântând „O, ce veste minunată!”, cuvintele au început să încălzească casele și să deschidă inimile. „Leru-i, Ler”, „Florile dalbe”, „Seara lui Crăciun” păreau simple refrene, dar erau cuvinte străvechi, magice. Gazdele ofereau darurile tradiționale: nuci, mere și bani. Se spunea că cine dăruiește din inimă, va avea un an norocos.
Ionel, ascuns în spatele unui brad înghețat, știa toate cuvintele, toate pauzele, fiecare notă. Unul dintre băieți îl zări printre crengi și chicoti:
– Ia uite-l pe ursulețul de Crăciun!
– Mă luați și pe mine? Știu toate colindele, spuse el cu timiditate.
– Ionel, ești prea mititel, dar nu te necăji, peste câțiva ani te vei alătura cetei.
Întors în casa caldă, Ionel a plâns puțin în brațele bunicii. Ceva neașteptat însă i-a dat speranță: pe pervaz stătea așezată o stea micuță de lemn. A rugat-o să îi îndeplinească dorința și, în câteva clipe, a adormit în ritmul colindelor.
După câteva zile, pe ulițe se auzeau zgomote ciudate: chiuituri, zurgălăi, tobe și… mugete. Era 31 decembrie – noaptea mascaților și a urătorilor. În acea seară, din case ieșeau flăcăi costumați în urși, babe și moșnegi, fiecare purtând câte o mască ciudată, cu coarne, ciucuri sau păr de cal. În sat apărea Capra: un flăcău costumat într-o creatură năstrușnică: o mască din lemn, cu bot lung și fălci care clănțăneau zgomotos, acoperită cu țoale viu colorate, panglici și oglinzi. Când Capra dansa, toată ulița zvâcnea de râs și de bucurie – bătea din picioare, tropăia, sărea, cădea teatral, apoi se ridica din nou. Jocul ei nu era doar comic, ci și plin de înțelesuri: capra aducea fertilitate, belșug și noroc, iar dansul ei alunga spiritele rele din gospodării.
Ionel, evident, se furișase iar afară. Purtând o bundiță roșie și o căciulă prea mare care-i cădea peste ochi, se pitulase într-o sanie și urmărea ceata mascaților în curtea mare a lui moș Toader. Își luă din nou inima în dinți și spuse:
– Mă primiți și pe mine în ceată? Am învățat și eu cuvintele la „Aho, aho, copii și frați!”.
– Păi… să vedem! Spune aici, în fața caprei: „Sculați, boieri mari” și ce urmează!
Ionel a tras aer în piept și a recitat cât a putut de tare, doar că emoția l-a trădat:
– Sculați, boi mari, că vin sărbătorile… iar!
Toată ceata a izbucnit în râs. Costi s-a apropiat și i-a pus mâna pe umăr.
– Ionel, pentru așa „urătură”, meriți o onoare. De azi, ești purtătorul nostru de clopoței!
Cât timp va exista un copil care visează să cânte în ceată, colindul nu va dispărea. Colindatul de ceată bărbătească nu este doar un obicei de iarnă, ci un legământ tăcut între generații, care nu dăinuie doar prin versuri și melodii, ci prin fiecare suflet care alege să-l ducă mai departe.
„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”
